Pornind de la origine, cuvantul regiune provine din latinescul "regionem", ce semnifica teritoriu, tinut. O definitie clara a regiunii nu exista; poate reprezenta o unitate teritoriala sau internationala (cuprinzand un grup de tari) si in acelasi timp poate fi o subdiviziune a unei economii nationale. Din punct de vedere al politicii de coeziune, regiunea reprezinta o diviziune teritoriala a unei tari care poate fi administrata sau nu.

Putem spune ca la baza delimitarii unei regiuni stau mai multe criterii1:

Criteriul administrativ (avand la baza anumite instrumente politice - taxe si impozite)

Criteriul de omogenitate (elementele omogene ca venit pe locuitor, rata somajului stau la baza criteriului)

Criteriul functional (se interactioneaza mai mult intre ariile regiunii decat in afara)

Pana la reforma din 1988, "regiunea" se lovea de doua obstacole. Pe de o parte, avem lipsa demarcatiei teritoriului din punct de vedere economic, iar pe de alta parte eterogenitatea administrativ teritoriala a statelor europene.

In ceea ce priveste structura politicii regionale a U.E. se poate afirma ca, teoretic, aceasta a avut responsabilitati in domeniul politicilor regionale inca incepand cu 1957, an in care Tratatul de la Roma solicita Comunitatii Europene sa asigure "dezvoltarea armonioasa", prin reducerea diferentelor intre regiuni si a gradului de inapoiere economica a celor mai putin dezvoltate. Totusi, in primii ani de existenta ai Comunitatii Europene (CE), nu a fost adoptata nici o masura de politica regionala adecvata, acestea, la fel ca si bugetul C.E., fiind introduse abia la mijlocul anilor '70. Pana la jumatatea deceniului al noualea resursele alocate de catre Comunitatea Europeana au fost foarte reduse.

In Tratatul de la Roma a fost stipulata pentru prima oara coeziunea, dar pentru ca tarile fondatoare erau omogene din punct de vedere economic, nu se confruntau cu disparitati de dezvoltare intre regiuni si, in consecinta, nu s-a pus accent pe acest proces. O data cu prima extindere (Danemarca, Irlanda, Marea Britanie) ce va aduce noi probleme legate de dezechilibrele acestor tari in comparatie cu UE, se va infiinta Fondul European de Dezvoltare Regionala. Treptat, apar programele Mediteraneene Integrate, Pachetele Delors I si II, Reformele Fondurilor Structurale, etc.

1. Dezvoltarea politicii regionale in 3 cuvinte

Coeziunea economica si sociala a devenit obiectiv abia in 1986 prin Actul Unic European, devenind pilonul central al politicii de dezvoltare. Coeziunea a fost preluata si in 1992 prin Tratatul de la Maastricht, cand a fost infiintat si Fondul de coeziune. La aceasta se adauga si Regulamentul Consiliului No 1260/1999, prin care sunt stabilite prevederile generale de functionare a Fondurilor Structurale. Acest Regulament a fost amendat prin Regulamentul No 1447/2001.

Potrivit lui Hervey, elaborarea politicii regionale trebuie privita ca un instrument de atenuare a dezavantajelor suferite de grupuri de oameni si regiuni geografice, ca rezultat al schimbarilor tehnologice, industriale si economice impuse de crearea Pietei Interne.2

Coeziunea economica si sociala presupune:

dezvoltare durabila si echilibrata;

reducerea disparitatilor structurale dintre regiuni si tari;

promovarea egalitatii sanselor pentru toti.

Coeziunea este realizata cu ajutorul politicilor structurale. Conceptul de « politica regionala » defineste la nivelul UE un ansamblu de politici structurale menite sa promoveze reducerea si eliminarea disparitatilor intre diferitele regiuni ale statelor membre, in scopul asigurarii unei dezvoltari armonioase a intregului spatiu comunitar. Aceasta politica de dezvoltare nu presupune interventii pe termen scurt, ci ameliorarea pe termen lung a conditiilor economice regionale, in scopul realizarii functionarii normale a mecanismului economiei de piata[3].

Politica regionala de-a lungul timpului, putem spune, ca a parcurs trei etape:

  1958-1975 - o data cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma sunt eliminate taxele vamale si restrictiile cantitative pentru cele 6 state membre, fiind prima etapa a crearii Uniunii Vamale - Zona de liber schimb, iar 10 ani mai tarziu este finalizata cea de-a doua forma de integrare prin practicarea unui tarif vamal unic si o politica comerciala comuna in relatiile cu tertii. In aceasta etapa, dezvoltarea regionala este o problema a guvernelor statelor membre sprijinite de Banca Europeana de Investitii. Anul 1975 aduce mari schimbari, mai ales datorita extinderii de la 6 la 12 state.

  1975-1989 - apar decalaje mari intre statele membre, datorita declinului accentuat al regiunilor industriale considerate dezvoltate in prima etapa si, totodata a situatiei economice subdezvoltate a regiunilor aflate in tarile mai sarace. In 1975 se infiinteaza Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR) pentru a rezolva aceste probleme.

  1989-pana astazi - datorita decalajelor din ce in ce mai accentuate apar noi reforme ale Fondurilor Structurale ce au ca scop redresarea acestor diferente.

Ca orice politica, politica de dezvoltare regionala detine: principii, obiective, instrumente, etc.

2. Principiile politicii regionale

In 1988 a avut loc prima reforma a politicii regionale ce a introdus patru principii: concentrarea, programarea, aditionalitatea si parteneriatul.

2.1. Concentrarea este principiul de baza al reformei structurale din 1988, cu scopul de a concentra instrumentele politicii regionale numai acolo unde sunt cele mai mari probleme legate dezavantejele regiunilor. Concentrarea trebuie privita din trei puncte distincte:

Concentrarea asupra unui numar limitat de obiective, in cadrul caruia  fondurile vor fi distribuite efectiv pe cele 6 obiective ale politicii regionale. Trebuie mentionat ca obiectivele 1, 2, 5b si 6 erau orientate regional si prevedeau masuri limitate la anumite regiuni eligibile si celelalte obiective se refereau la problemele orizontale. Ulterior, conform Agendei 2000, numarul obiectivelor s-a redus de la sase la trei (vezi XXX);

Concentrarea financiara a resurselor disponibile urmareste alocarea resurselor catre zonele cele mai sarace ( pentru programarea 1994-1999, 26.6% din populatia UE incadrate in obiectivul 1 vor primi pana in 1999 70% din total fonduri, iar pentru perioada urmatoare 2000-2006, pentru obiectivul 1 sunt folosite 69.7% din total fonduri structurale la care se mai adauga 4.3% spijin provizoriu);

Concentrarea geografica asupra anumitor zone eligibile este realizata de EUROSTAT prin instrumentul acesteia - Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale Statistice (NUTS), si are ca scop repartizarea uniforma a unitatilor teritoriale. O legislatie comunitara in domeniu nu exista, de aceea NUTS se bazeaza pe numarul populatiei, astfel:

Clasificarea NUTS este ierarhica: nivelul NUTS 1 este subdivizat in nivelul NUTS 2, iar nivelul NUTS 2 in nivelul NUTS 3. Pot exista si alte niveluri ierarhice de detaliere, daca statele membre decid divizarea nivelului NUTS 3.

2.2. Programarea apare ca urmare a faptului ca pana in 1988 erau finantate proiecte individuale, ce au avut ca impact suprapuneri si chiar ineficienta. Din momentul includerii sale in Reformele structurale, apare programarea multianuala ceea ce a asigurat o mai buna coordonare la nivelul programelor. Programarea multianuala, conform reformei structurale din 1988, implica 3 pasi importanti:

depunerea de catre statele membre a planurilor de dezvoltare pentru fiecare obiectiv la Comisia Europeana, ceea ce reprezinta baza de negociere intre cei doi parteneri;

realizarea Cadrului de Spijin Comunitar, ce include strategii de dezvoltare, obiective, resurse financiare pentru atingerea obiectivelor amintite, prioritati;

Programele Operationale ce implementeaza Cadrul de Spijin Comunitar, ce contin prioritati si masuri in vederea atingerii scopului.

In prezent, in anumite situatii, pasii 2 si 3 sunt realizati concomitent intr-un singur document, ce necesita doar o aprobare formala a Comisiei - Document Unic de Programare pentru fiecare obiectiv.

Planurile de dezvoltare trebuie  sa contina analizele socio-economice, principalele rezultate obtinute in urma operatiunilor structurale anterioare, strategia de dezvoltare, precum si obiectivele acesteia si nu in ultimul rand evaluarea impactului asupra mediului in vederea unei dezvoltari durabile. Dupa realizarea primei etape - analiza socio-economica - Comisia cere o evaluare ex-ante conceputa de experti externi.

Documentul Unic de Programare

2.3. Principiul parteneriatului este in stransa legatura cu principiul subsidiaritatii, ce asigura o oarecare independenta autoritatilor de rang inferior fata de cele superioare. Aceasta descentralizare a avut efecte benefice in politica regionala, datorita colaborarii tuturor actorilor implicati.

Principiul subsidiaritatii a fost stipulat pentru prima oara in 1975 intr-un raport al Comisiei prin care se sublinia ca Uniunea Europeana nu trebuia sa devina un "super-stat centralizat". Ulterior, conceptul a fost preluat in Tratatul de la Maastricht si, apoi de Tratatul de la Amsterdam prin care "Comunitatea actioneaza in limita competentelor si a obiectivelor ce ii sunt conferite prin Tratat. In domeniile ce nu tin de competenta sa exclusiva , Comunitatea nu intervine conform principiului subsidiaritatii, decat in masura in care obiectivele actiunii avute in vedere nu pot fi realizate de o maniera suficienta de catre statele membre.".[4]

Parteneriatul se realizeaza intre Comisie si un stat membru impreuna cu autoritatile si organismele desemnate de statul respectiv, si anume:

1.     autoritati regionale si locale impreuna cu alte autoritati publice competente;

2.     parteneri publici si sociali;

3.     orice alte organisme relevante competente in acest cadru.

Scopul parteneriatului este cooperarea cu Comisia pentru ca Fondurile Comunitatii sa fie folosite in conformitate cu principiile unei bune gestionari.

2.4.  Aditionalitatea, fiind unul din cele mai vechi principii ale politicii regionale, implica statul membru beneficiar de fonduri structurale sa cotizeze cu o cota parte la finantarea proiectelor si programelor eligibile pentru obiectivele propuse. Acest principiu reprezinta principala trasatura a fondurilor structurale. Parlamentul European critica nerespectarea acestui principiu, in anumite ocazii, si cere suspendarea ajutorului sub forma Fondurilor Structurale, dar pana in prezent, totul a ramas la stadiul de propunere.

La nivelul primei reforme a fondurilor structurale, cofinantarea Comunitatii pentru regiunile eligibile pentru obiectivul 1 nu poate depasi 75% din cheltuielile totale ale proiectelor. In cazul statelor de coeziune cofinantarea poate ajunge pana la 80% si chiar 85% pentru regiunile cele mai indepartate si insulele periferice ale Greciei. Pentru regiunile eligibile pentru obiectivele 2 si 3, cota partea din totalul cheltuielilor proiectelor data de Comunitate varia intre 25-50%.

Noul regulament nu schimba cotele de cofinantare, doar cu mici exceptii in cadrul investitiilor in infrastructura care genereaza venituri substantiale. Acest principiu trebuie inteles ca Fondurile Nationale nu pot fi inlocuite niciodata de Fondurile Comunitatii. Fondurile Structurale trebuie sa completeze Fondurile Nationale existente.

Corectitudinea aplicarii acestui principiu va fi verificata in trei momente ale perioadei de programare:

1.     o verificare ex-ante pentru a oferi un cadru de referinta pentru intreaga perioada de programare;

2.     o verificare intermediara in cel mult trei ani de la aprobarea Cadrului de Sprijin Comunitar sau, dupa caz, documentului unic de programare, dar nu mai tarziu de 31 decembrie 2003;

3.     o verificare pana la 31 decembrie 2005.[5]

Conform Agendei 2000, politica regionala s-a imbogatit cu noi principii: subordonarii, sincronizarii politicii regionale, monitorizarii, evaluarii si controlului, etc., iar principiul concentrarii dispare.

2.5. Principiul monitorizarii, evaluarii si controlului este elementul de noutate adus de Reforma Fondurilor Structurale din 1999. Noutatea este aceea ca statele membre au atributii administrative si au obligatia de a desemna: autoritatea nationala corespunzatoare fiecarui program al Fondurilor Structurale si Comitetele de Monitorizare.[6]

Autoritatea nationala are in atributii implementarea, administrarea corecta si eficacitatea programului respectiv, iar Comitetele de Monitorizare completeaza activitatea autoritatilor prin controlul calitatii si eficientei in implementarea masurilor structurale.

Monitorizarea este o modalitate de a arata ce se intampla, iar evaluarea arata ce impact s-a obtinut, ceea ce s-a intamplat. Evaluarea trebuie sa se concentreze asupra eficientei costurilor programelor.

3. Obiectivele politicii regionale

Pana in 1988, politica regionala nu era ghidata de anumite obiective stricte. De la aceea data, in reformele structurale sunt stipulate 6 obiective, ulterior devenind 7.

Alocarea Fondurilor Structurale pe obiective in perioada 1994-1999

In ceea ce priveste alocarea fondurilor structurale catre statele membre pe perioada 1994-1999, repartizare prezentata in tabelul XXX,

Fondurile structurale pe obiective si state membre in perioada 1994-1999

Sursa:

Comparativ cu perioda de finantare 1994-1999, urmatoarea perioada prezinta numeroase modificari in volumul fondurilor acordate fiecarui stat membru.

In Agenda 2000, una din cele trei modificari principale este faptul ca cele 7 obiective sunt restranse la 3, avand acelasi continut.

Sursa: Regulamentul Consiliului Nr. 1260/1999

Pe langa cele 3 obiective ale dezvoltarii regionale, Uniunea Europeana aloca o parte din Fondurile Structurale si pentru unele programe destinate anumitor regiuni irlandeze si suedeze, precum si fondul IFOP ce se afla in afara obiectivului 1.

Tabel dana INA

Obiectivul 1 detine toate Fondurile structurale si ponderea principala, la polul opus Obiectivul 3 folosindu-se doar de Fondul Social European.

Obiectivul 1 acopera o populatie 22% din populatia comunitara, iar finantarea ocupa ponderea cea mai mare de 70%. Regiunile acoperite sub obiectivul 1 corespund NUTS 2 al carui PIB pe locuitor este 75% din media comunitatii calculata pe ultimii 3 ani la paritatea puterii de cumpararea la nivelul de 26.03.1999. Obiectivul 1 incorporeaza din programarea veche regiunile periferice (departamentele franceze din strainatate, Insulele Azore, Canare si Madeira) si zonele eligibile pentru obiectivul 6 si nu in ultimul rand tot ceea ce cuprindea obiectivul 1. In prezent, de obiectivul 1, prin extindere, beneficiaza si zonele cu densitate a populatiei extrem de redusa.

Pentru perioda actuala de finantare, Spania beneficiaza de 28% din total fonduri sub obiectivul 1, Italia, Grecia si Germania la o medie de 15.5%; in timp ce Danemarca si Luxemburg nu au beneficiat de fonduri structurale pentru acest obiectiv.

Sub obiectivul 2 traiesc circa 18% din populatia UE, fondurile destinate acestuia fiind de 11.5%. Pentru regiunile incadrate sub acest obiectiv, Comisia va stabili un plafon al populatiei pentru fiecare stat membru pe baza anumitor factori:

1.     populatia totala din zonele NUTS 3 ce se confrunta cu o rata medie a somajului pentru ultimii trei ani peste ultimii 3 ani peste media comunitatii, somaj datorat restructurarii industriale, micsorand forta de munca ocupata in acest domeniu.

2.     gravitatea problemelor strucurale la nivel national din fiecare stat membru comparativ cu alte state membre, comparatie ce are la baza anumiti indicatori: somajul total si somajul pe termen lung al regiunilor ca nu sunt incadrate sub obiectivul 1.

3.     zone care au densitatea mai mica de 100 de locuitori pe km² sau care detin o pondere a ocuparii fortei de munca in agricultura din totalul ocuparii fortei de munca cel putin egal cu dublul mediei Comunitare.

4.     zone ce depind de pescuit in cadrul carora numarul locurilor de munca in industria pescuitului predomina in total populatie ocupata si se confrunta cu probleme socio-economice structurale legate de restructurarea sectorului pescuitului.

Comisia a stabilit ca zonele eligibile pot fi doar pentru unul din cele doua obiective.

Obiectivul 3 este finantat cu doar 12.3% din total fonduri. Regiunile incadrate sub acest obiectiv sunt cele care nu sunt acoperite sub obiectivul 1. Defalcarea pe statele membre are la baza populatia eliigibila, situatia ocuparii fortei de munca si gravitatea problemelor (excluderea sociala, nivelul de invatamant si instruire si participarea femeilor la piata muncii).

O alta schimbare importanta este reducerea numarului Initiativelor Comunitare de la 13 la 3. De remarcat faptul ca chiar daca Consiliul European de la Berlin a confirmat acest acord, negocierile cu Parlamentul European au avut ca rezultat a patra initiativa - URBAN. De asemenea, o noutate ar fi faptul ca pentru fiecare Initiativa ii corespunde un fond structural. Conform Agendei 2000 avem urmatoarele initiative pentru 2000-2006:

Pg56-de completat

Sursa: Regulamentul Consiliului Nr. 1260/1999

Fata de cele 3 Obiective, cele patru Initiative Comunitare au un procent de 5.35% din finantare. Pe langa acestea mai exista doua alocari speciale de fonduri: ajustarea structurilor piscicole in afara Obiectivului 1 (cu un buget de 0.5% din totalul Fondurilor Structurale) si sustinerea actiunilor inovative si de asistenta tehnica - cu scopul de promova noi idei de dezvoltare - cu un procent de 0.51% din totalul resurselor existente.

Agenda 2000 propune micsorarea fondurilor structurale pe obiective de la 51% din populatia UE la 35-40% spre sfarsitul urmatoarei perioade de programare (2006). Chiar daca se urmareste acest scop, vor aparea asa zisele "cadouri" pentru tarile care au negociat mai puternic. Sunt 11 state membre in asemenea situatie care vor beneficia de 5.2 miliarde euro, prioritare fiind Olanda, Portugalia, Irlanda, Marea Britanie, Suedia.

Cu toate cele trei modificari, bugetul fixat al fondurilor structurale pentru 2000-2006 a fost de 195 miliarde euro.

In Agenda 2000 este stipulat pentru prima oara diferenta dintre cheltuielile pentru statele membre si cele destinate statelor ce vor adera. Compromisul de la Berlin mentiona ca in intervalul 2000-2006 vor adera maxim 6 state. In mai 2004, UE-15 a devenit UE-25, ceea ce nu modifica cu nimic volumul fondurilor structurale pentru statele nou venite.

4. Instrumentele politicii regionale

Instrumentele folosite in acest scop sunt fondurile structurale (FEDR, FSE, FEOGA Orientare, IFOP) si Fondul de Coeziune (pentru finantarea proiectelor in domeniul protectiei mediului si al infrastructurii de transporturi). In materie de politici structurale, demersul comunitar consta pe de o parte in a propune si acorda stimulente financiare, iar pe de alta parte in coordonarea politicilor statelor membre.

Fondul European de Dezvoltare Regionala

(FEDR) fost creat in 1975, fiind principalul instrument al politicii regionale UE. Contribuie la promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor a caror dezvoltare este ramasa in urma si sprijinirea reconversiei economice si sociale pentru zone care se confrunta cu dificultati structurale. Poate finanta infrastructuri, investitii care creeaza locuri de munca, proiecte de dezvoltare locala si ajutor pentru intreprinderi mici si mijlocii. De asemenea poate finanta investitii in educatie si sanatate cuprinse in Obiectivul 1. Acest instrument contribuie la finantarea Obiectivului 1 si 2.

Fondul Social European (FSE), creat prin Tratatul de la Roma, promoveaza imbunatatirea oportunitatilor de angajare a fortei de munca pentru someri si grupuri dezavantajate prin cresterea mobilitatii lor, facilitarea adaptarii lor la schimbarile industriale, prin masuri de instruire si sisteme de ajutor pentru recrutare. Contribuie la implementarea Strategiei Europene pentru Angajarea Fortei de Munca. Tipurile de masuri finantate prin FSE pun accent pe

reintegrarea profesionala a somerilor pe termen lung;

integrarea profesionala a somerilor tineri;

integrarea profesionala a persoanelor scoase de pe piata muncii;

promovarea egalitatii sanselor in privinta accesului pe piata muncii;

imbunatatirea sistemelor de educatie si formare profesionala.

Fondul European pentru Orientare si Garantare in Agricultura (FEOGA) initiat din 1962 este scindat doi ani mai tarziu in doua, fiind conceput pentru finantarea Politicii Agricole Comune a UE. Sectiunea Orientare, ce actioneaza ca un fond structural propriu-zis, contribuie la sprijinirea regiunilor a caror dezvoltare este ramasa in urma, prin imbunatatirea eficientei structurilor de productie, procesarea si marketingul produselor agricole si forestiere si devotarea de potentialuri locale in zonele rurale. FOEGA -Orientare se incadreaza in Obiectivul 1 si in Initiativele Comunitare in domeniu - Leader+. Sectiunea Garantie sprijina dezvoltarea rurala in cadrul Politicii Agricole Comune in zonele cu dificultati structurale, finantand masuri de organizare comuna a pietelor si de sustinere a pietelor de sustinere agricola.

Instrumentul Financiar pentru Orientare in domeniul Pescuitului (IFOP)

contribuie la adaptarea si modernizarea industriei pescuitului in regiunile Obiectiv 1 si in alte regiuni, prin crearea unui echilibru durabil intre resursele marine si folosirea lor, cresterea competitivitatii companiilor, imbunatatirea furnizarii si dezvoltarii de produse de pescuit si acva-cultura, revitalizarea zonelor dependente de pescuit.

Fondul de Coeziune sprijina proiecte in domeniul mediului si infrastructurilor de transport (retele trans-europene) in statele membre mai putin prospere, a caror PNB pe locuitor este sub 90% din media comunitara calculata la paritatea puterii de cumparare din ultimii 3 ani si care au introdus un "program de convergenta". Statele eligibile pana la aderarea noilor state pentru Fondul de Coeziune sunt: Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda. In prezent, si cele 10 noi state membre sunt eligibile pentru FC. Cu toate ca Agenda 2000 aloca un buget de 18 miliarde euro pentru Fondul de Coeziune pe perioada 2000-2006 si specifica ca statele membre eligibile sunt cele patru, FC se imparte si cu noile state. Spania si Irlanda se afla in faza de "phasing out", in timp ce Portugalia si Grecia urmeaza sa atinga acest nivel.

Spre deosebire de Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune nu co-finanteaza programe, dar furnizeaza finantare directa pentru proiecte sau stagii din proiecte, care sunt clar identificate de la inceput. Fiecare proiect primeste finantare in proportie de 80-85% din totalul costurilor eligibile. Fondul de Coeziune primeste o finantare echilibrata pe cele doua domenii: mediu si retele trans-europene asociate infrastructurilor de transport, in proportie de 50% pentru fiecare. Proiectele sunt selectate si implementate de catre statele beneficiare, care sunt responsabile si de managementul si monitorizarea lor financiara.

Fondurile Structurale si Fondul de Coeziune sunt stipulate in Agenda 2000. In noiembrie 2002, UE a infiintat un nou fond: Fondul de Solidaritate a Uniunii Europene, in urma inundatiilor ce au afectat Franta, Germania, Austria si Republica Ceha. Obiectivul acestuia este sa faciliteze exprimarea solidaritatii UE fata de populatia unui stat membru sau in curs de aderare, ce a fost afectata de un dezastru natural major. Este singurul fond ce poate avea o reactie rapida, eficienta si flexibila, in functie de natura situatiei. Suma maxima alocata Fondului de Solidaritate este de 1 miliard euro, ce este acordata intr-o singura transa de finantare.

Politica regionala reprezinta o provocare fara precedent pentru competitivitate si coeziunea interna a Uniunii. In prezent datorita noii extinderi, politica regionala se confrunta cu numeroase probleme:

se va adanci problema disparitatilor economice in interiorul UE;

mobilitatea fortei de munca va fi mai scazuta;

restructurarea sectoarelor deficitare;

se va modifica geografia repartizarii disparitatilor;

vechile state vor contribui si mai mult la mentinerea UE la standardele preconizate.

Al treilea Raport al Coeziunii aduce anumite noutati asupra viitorului politicii de coeziune.

Largirea Uniunii Europene la 25 membrii si in scurt timp la 27, produce anumite schimbari atat ca structura cat si ca forma. Disparitatile socio-economice se vor dubla conform estimarii Comisiei, iar PIB-ul mediu al Uniunii Europene va scadea cu 12,5%. Un alt punct sensibil este adancirea urmatoarelor fenomene: globalizarea, deschiderea comerciala, imbatranirea populatiei ce determina fenomenul de restructurare, majorand rata somajului ce duce la agravarea problemelor sociale.

Uniunea Europeana spera, conform strategiei de la Lisabona, ca pana in 2010 economia sa devina cea mai competitiva si dinamica.

In al treilea Raport de la Comisie, sunt definite trei prioritati comunitare, ce urmareste o simplificare a politicii de coeziune:

convergenta

competitivitatea regionala si ocuparea fortei de munca

cooperarea teritoriala

Prin convergenta, programele urmaresc statele mai putin dezvoltate si regiunile cele mai defavorizate a caror nivel de PIB/locuitor este sub nivelul de 75% din media UE. Obiectivul urmarit este promovarea factorilor si conditiilor de crestere economica ce vor duce la realizarea convergentei reale. Comisia a impus ca reperul dat de media PIB/locuitor a UE sa ramana cel din inaintea extinderii, calculat pentru UE15. Astfel, se poate evita consecinta "efectului static al extinderii". Prin acest efect, statele vechi puteau pierde beneficiile ce survin din politica de coeziune in favoarea noilor state membre care se afla intr-o situatie dificila fata de cele 15.

5. Romania si politica regionala

Romania este o tara care doreste sa fie parte a continentului european. Pentru Romania, integrarea in Uniunea Europeana reprezinta o garantie a stabilitatii, a cresterii economice si a performantelor. Extinderea UE produce o adevarata revolutie la nivelul politicilor europene. Romania s-a inscris in acest proces ireversibil si participa la modernizarea impusa de integrarea in Uniunea Europeana, care implica evolutia generala a intregii societati romanesti.

Pentru a ne integra in 2007, trebuie sa indeplinim criteriile de aderare de la Copenhaga si cel de la Madrid. In criteriul institutional (nr.5) trebuie sa avem si capacitatea de a realiza si implementa Aquis-ul comunitar. Aquis-ul este format din 31 de capitole. Unul din capitolele importante care ridica multe puncte de vedere si s-a inchis provizoriu pentru noi este capitolul 21 - Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale.

"Politica regionala", pentru Romania, a insemnat ceva abia in 1998, cand tara noastra a fost structurata in opt regiuni de dezvoltare. In acelasi an se stabileste cadrul institutional , obiectivele, instrumentele prin legea 151/1998.

Din 41 de judete s-au format 8 regiuni de dezvoltare potrivit nivelului statistic NUTS II: Regiunea Nord - Est, Regiunea Sud - Est, Regiunea Sud - Muntenia, Regiunea Sud - Vest - Oltenia, Regiunea Vest - Romania, Regiunea Nord - Vest, Regiunea Centru, Regiunea Bucuresti - Ilfov, Regiunea Nord - Est.

Cea mai dezvoltata regiune este Bucuresti - Ilfov, ceea ce poate fi observat in tabelul urmator, iar cele mai sarace sunt regiunile aflate la granita. Subdezvoltarea apare ca fiind corelata in mare masura cu somajul si cu preponderenta activitatilor rurale, precum si cu incapacitatea de atragere a investitiilor straine directe.

Indicatori cheie ai dezvoltarii regionale in Romania (media nationala = 100)

Sursa: Institutul National de Statistica, Oficiul National al Registrului Comertului

Problema care se va pune din 2007, este faptul ca cele 8 regiuni se incadreaza in Obiectivul 1 (promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor subdezvoltate). Aceasta reprezinta faptul ca nu o sa ne confruntam cu strategii la nivel regional, ci trebuie sa realizam o strategie la nivel national de dezvoltare regionala.

Speram ca din 2007 sa ne integram in UE, dar siguranta nu exista. In prezent nu mai indeplinim nici criteriul politic.

In februarie anul curent, Comisia Europeana a aprobat bugetul Romaniei si Bulgariei ce ne este atribuit pentru fondurile structurale si de coeziune din 2007 timp de 3 ani. Costul pachetului financiar pe trei ani este estimat la 3,041 miliarde de euro (Bulgaria cu 617 milioane euro, Romania cu 2,424 miliarde euro). Romania primeste de patru ori mai mult decat Bulgaria. Abordarile planului financiar sunt asemanatoare cu ceea ce primesc si cele 10 state ce adera la 1 mai 2004. Aceste planuri includ o faza progresiva a actiunilor structurale cu scopul de observare a capacitatii de absorbtie. Pachetul a fost propus pentru trei ani dupa aderare, deoarece nu este exclus ca acesta sa aiba nevoie de adaptari pentru a reflecta eventuale reforme ulterioare sau chiar unele schimbari fundamentale care ar surveni in ansamblul cadrului financiar al Uniunii Europene.

Aceste pachete ar trebui, de asemenea, sa asigure regulile derivate din actuala legislatie UE, cum ar fi cea privind limitarea finantarii totale pentru fondurile structurale si de coeziune, sa nu depaseasca 4% din PNB. 

Din totalul de 2.424 miliarde euro, 808 milioane se vor indrepta spre fondul de coeziune, adica pentru mediu si infrastructura. In prezent doar 4 state sunt beneficiare de fonduri de coeziune: Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda.

In esenta, politica regionala reprezinta un model de dezvoltare economica si sociala, al carui scop fundamental, in deplin acord cu politica europeana de coeziune economica si sociala, urmareste:

diminuarea dezechilibrelor economice si sociale dintre regiuni, acumulate in timp;

prevenirea aparitiei unor noi dezechilibre;

crearea premiselor in vederea sustinerii unei dezvoltari economice si

sociale durabile si echilibrate ale intregii tari.