|
|
|
Socialism si Comunism
Precizari conceptuale
Termenul de socialism deriva din latinescul sociare care inseamna a combina sau a impartasi. Termenul corelativ, mai tehnic, societas trimitea la ideea de comunitate, asociatie, sau intovarasire, si are chiar conotatie juridica desemnand o uniune contractuala intre oameni liberi. Astfel cuvantul social are atat o semnificatie contractualista, cat si una subiectiva/emotionala - se refera la relatii de comuniune si camaraderie. O implicatie imediata este legatura conceptului de social cu cel de popor (suveran). Daca societatea este identificata cu intreaga comunitate, este in mod legitim echivalata cu poporul. In consecinta, 'vointa sociala' poate implica vointa populara sau generala. Proprietatea sociala este a intregului popor, participarea sociala la guvernare este una populara, s.a.m.d.
Conceptul politic de socialism apare pentru prima data in 1832 in jurnalul La Globe editat de urmasii lui Saint-Simon (1760-1825), desi este mentionat succint cativa ani mai devreme (1827) in revista britanica Co-operative Magazine. Este perioada in care urmasii lui Robert Qwen (1771-1858) si Saint-Simon incep sa se refere la convingerile lor ca la unele socialiste, iar termenul se raspandeste in Franta, Belgia, si Statele Germane.
Initial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul, comunismul, si social-democratia. Cu colectivismul, pentru ca era vazut ca un instrument al unei politici publice, centralizate, si regulatoare a economiei si societatii civile. Comunismul, mai vechi si mai primitiv, se referea initial la comunitatile monahale si tribale si reprezenta o forma de reglare a consumului in mod egal, iar socialismul era specific societatilor industrializate. Marx insa, in Manifestul Partidului Comunist, stabileste o distinctie neta intre comunismul revolutionar si socialismul utopic care era o doctrina burgheza. Social-democratia era considerata la inceputul sec. XX ,datorita partidului socialist german, echivalentul marxismului organizat. Bolsevicii inainte de a se transforma in partidul comunist al Uniunii Sovietice erau reuniti in partidul social-democrat muncitoresc. Din 1920 incoace social-democratia este legata de socialismul reformist si de traditia social liberala. In concluzie, este foarte dificil sa afirmam ca trasatura principala a socialismului este colectivismul, ca socialismul este profund diferit de comunism, sau ca social-democratia este un curent non-socialist. Trebuie de fiecare data sa avem in vedere contextul istoric in care folosim aceste concepte precum si incarcatura ideologica specifica pe care le-o atribuim.
Una din dificultatile intelegerii a ceea ce semnifica conceptul de socialism rezida din faptul ca el a folosit cu cel putin trei sensuri diferite:
Pentru unii comentatori, radacina istorica a socialismului se gaseste in Utopia lui Thomas More ( 1478-1535). Alti istorici leaga aparitia sa de perioada de dupa Revolutia Franceza, cand se configureaza discursul despre drepturile si egalitatea sociala si cand au loc actiuni politice radicale. Desigur, aceste procese trebuie corelate si cu fenomenul mai amplu al Revolutiei Industriale care a dus la dezvoltarea capitalismului si implicit a clasei muncitoare fapt ce a sporit tensiunile sociale si a constituit punctul forte al criticilor socialistilor. Capitalismul devine un fel de bête noire, o sursa a tuturor inegalitatilor si nedreptatilor, criticat in limbajul radical al Revolutiei Franceze: extinderea sufragiului democratic, drepturi sindicale, reforma parlamentara si dreptate sociala pentru clasa muncitoare. Aceste idei puteau fi impuse doar cu ajutorul miscarilor populare, asa cum aratase Revolutia Franceza.
Pe de alta parte, socialismul a folosit o serie de surse intelectuale: republicanismul civic, rationalismul iluminist, romantism, anumite forme de materialism, doctrina crestina, teoria legii si drepturilor naturale, utilitarism, si economie politica liberala. Locul central in panteonul gandirii socialiste il ocupa insa Marx si, pana in 1914, partidul socialist democrat german.
Socialism sau socialisme?
Este dificil sa vorbim de o doctrina socialista singulara, sistematizata, si la care sa ne putem referi ca la o teorie originara. Exista, mai degraba, socialisme in diferite contexte istorice care se suprapun deseori cu alte ideologii. Foarte important este insa sa nu analizam aceste distinctii din perspectiva dominanta a marxismului, care este si el o forma de socialism ca multe altele. In acest sens trebuie folosita cu precautie distinctia operata de Marx si Engels intre socialismul utopic si cel revolutionar care, de fapt, ignora asemanarile si comunitatea de credinte a celor doua curente. O alta clasificare este in functie de strategiile politice si aici intalnim un socialism revolutionar si altul reformist. S-a vorbit si de socialism autoritarian si libertarian, sau socialism colectivist organizational si libertarian. Andrew Vincent distinge intre urmatoarele forme de socialism: socialism utopic, socialism revolutionar (marxist), socialism reformist, socialism etic, socialism pluralist si socialism de piata.
In functie de aceste distinctii putem vorbi de mai multe scoli ale gandirii socialiste:
Ideologia socialista impartaseste teza perfectibilitatii fiintei umane, oamenii isi pot dezvolta si perfectiona statutul moral. Indivizii au o natura sociala iar conditiile in care ei evolueaza spun multe lucruri despre caracterul lor, pentru ca sunt inzestrati cu ratiune si capacitate de auto-desavarsire. Si acest lucru este valabil pentru toti oamenii, indiferent de clasa sociala, rasa, sex, socialismul avand o dimensiune internationalista si cosmopolita aidoma liberalismului.
Exista de asemenea si o influenta a rationalismului de tip iluminist in ontologia umanului care respinge convingerea ca oamenii pot fi transformati pe cale rationala in anumite conditii specifice. Dimpotriva, daca se actioneaza pentru transformarea si modernizarea conditiilor de viata, atunci se poate transforma si caracterul oamenilor. Materialismul istoric marxist este in acest sens un exemplu de doctrina rational modernizatoare care propune teza transformarii naturii umane prin modificarea conditiilor materiale ale existentei.
Pe de alta parte, in varianta mai romantica a socialismului intalnim convingerea ca indivizii sunt autonomi si ei pot fi educati sa descopere adevarurile morale si sa aprecieze valorile traditiei. Progresul, industrializarea si modernizarea nu sunt factori indispensabili in devenirea fiintei umane, oamenii sunt creatori si se pot implini printr-o activitate serioasa si profunda.
Tot de la incercarea iluminismului de a explica realitatea cu ajutorul principiilor ratiunii si de a elimina superstitiile se trage si tentatia socialismului catre stiintificitate. In plus, admiratia fata de stiintele empirice din sec XIX va imprima socialismului tentatia folosirii limbajului stiintelor naturii ceea ce-i conferea un aer de veridicitate. Odata descoperite principiile si structura naturii umane acestea puteau fi clasificate si se putea proiecta o societate care sa implineasca toate aspiratiile umane. Aceasta tentatie avea sa capete o expresie absoluta in marxism care, asa cum pretindea Engels, descoperise legea dezvoltarii istoriei umane, dupa cum Darwin descoperise legea dezvoltarii naturii organice.
Comunitatea, cooperarea, fraternitatea si camaraderia sunt concepte cheie in caracterizarea relatiei moralitate-natura umana in ideologia socialista pentru ca sunt prezente in aproape toate curentele socialiste de la cel utopic pana la in sec. XX. Supozitia centrala este afirmarea prioritatii ontologice a colectivitatii in raport cu individul. Cooperarea si comunitatea sunt valori superioare individualismului si egoismului, care inseamna doar izolare si competitie. Mutualitatea, comunalitatea, si sentimentul de a impartasi cu ceilalti sunt definitorii pentru viata sociala. Noi nu putem exista in afara relatiilor cu ceilalti decat ca simple abstractii, entitati fara substanta, fara istorie si apartenenta.
Fara indoiala conceptul central al ideologiei socialiste este cel de egalitate. Dar aceasta nu inseamna ca toti ganditorii socialisti au impartasit acelasi concept de egalitate. Fourier considera ideile egalitariene ca fiind un fel de otrava, el accepta chiar existenta ierarhiei sociale, a diferentelor de venit si de pozitie in cadrul falansterului. Marx insusi nu era foarte prieten cu ideea ca egalitatea este un bun in sine. Desigur accepta ca scopul final al comunismului trebuie sa fie cel al egalitatii sociale, dar prefera sa nu speculeze asupra sa intrucat, spunea el, n-avem cum sa anticipam forma sociala particulara pe care o vor impune transformarile economice.
Si liberalismul este considerat un curent politic egalitarian, numai ca el se refera la egalitatea sanselor, a oportunitatilor, pe cand socialismul vizeaza in principal egalitatea in distribuirea bunurilor si serviciilor. Aceasta distinctie este foarte utila in analiza comparativa a celor doua doctrine si in intelegerea adecvata a acuzelor de "stangism" sau de "cvasi-socialism" aduse de unii critici ai liberalismului. Liberalismul are ca valoare centrala libertatea iar aceasta intra deseori in contradictie cu egalitatea. Desigur ideea de egalitate nu trebuie inteleasa in sens literal, factual. Nu este implicata aici egalitatea oamenilor din perspectiva capacitatilor si abilitatilor fizice si mentale, ci mai degraba este vorba de o egalitate morala - ca in ideea iudeo-crestina a egalitatii sufletelor in fata lui Dumnezeu. Acest concept de egalitate, folosit si de socialismul etic, este de sorginte kantiana intrucat indivizilor li se recunoaste capacitatea de a avea o vointa rationala care merita respect egal, fiecare fiind capabil sa-si satisfaca interesele si sa-si realizeze fericirea meritand astfel o consideratie egala. Acesta este conceptia despre egalitate privita drept o conditie, o oportunitate pentru dezvoltarea fiintei umane. Ea se apropie de acceptiunea liberala a egalitatii morale a indivizilor care este de altfel compatibila cu libertatea.
Trebuie sa distingem insa intre egalitatea ca o conditie si egalitatea ca un scop. Socialismul este preponderent asociat cu realizarea egalitatii ca scop fundamental al societatii. Mijloacele prin care se realizeaza acest scop sunt diferite si aici intervin diferentierile dintre socialismul vestic si cel estic, de sorginte marxista. Daca pentru socialismul de tip sovietic instrumentul esential era nationalizarea mijloacelor de productie si economia de comanda, pentru socialismul vest european economia mixta si redistribuirea bunastarii prin impozitul progresiv pe venit erau mijloacele realiste de asigurare a echitatii sociale.
Se considera indeobste ca toate curentele socialiste sunt etatiste, ca atribuie statului rolul principal in transformarile sociale si economice care sunt rezultatul unei politici colectiviste. Exista insa nuante si diferentieri necesare. Robert Owen, spre exemplu, era profund neincrezator in menirea statului si a democratiei parlamentare care erau doar un paravan pentru coruptie si nedreptate sociala. Marx vedea statul ca un instrument esential al luptei de clasa, pentru ca structura sa era fundamentata de proprietatea privata si interesele de clasa specifice capitalismului. Lenin, care impartasea mai degraba o viziune anti-statala, propunea o organizare comunala a societatii in care puterea politica apartinea sovietelor muncitoresti. Actorii importanti ai transformarilor sociale nu erau institutiile statului, ci clasa muncitoare (Marx), avangarda revolutionara (Lenin), elita intelectuala atrasa de lupta muncitorilor (Gramsci), sau taranii agricultori (Mao Tse-tung).
Termenul ca atare vine de la societatile revolutionare secrete ale Parisului anilor 1830. In dezbaterea politica a fost folosit in trei sensuri diferite:
Strict vorbind, marxismul apare ca o doctrina politica dupa moartea lui Marx in 1883 si este rodul activitatii lui Engels, Kautsky si Plekhanov care au sistematizat ideile sale intr-o conceptie despre lume si viata atat de necesara miscarii socialiste in expansiune. Acest ortodoxism marxist a fost denumit materialism dialectic si a devenit fundamentul comunismului sovietic. Dincolo de acest Marx, exista si interpretari care-l considera un economist determinist sau un umanist socialist. Indiferent de etichetari Marx insusi se considera intemeietorul socialismului stiintific care avea ca scop central descoperirea legilor dezvoltarii sociale si istorice.
Miezul teoretic al marxismului este o filozofie a istoriei care explica de ce capitalismul este perimat si trebuie inlaturat si inlocuit cu socialismul. In Tezele despre Feueurbach (1845) Marx formuleaza celebra teza "Filozofii n-au facut decat sa interpreteze lumea in moduri diferite, important este insa a o schimba". Filozofia sa este una practica, este atat o teorie a societatii dar si un proiect politic socialist. In comparatie cu socialismul utopic, care concepea transformarea societatii fara legatura cu lupta de clasa si revolutia socialista, marxismul este o analiza stiintifica a legilor istoriei si unealta indispensabila a luptei revolutionare a proletariatului.
Specificitatea gandirii lui Marx este data de conceptia sa materialista asupra istoriei, denumita de Engels materialism istoric. Credinta sa era ca circumstantele materiale ale existentei noastre, productia bunurilor necesare subzistentei, sunt factorii determinanti ai istoriei si ai constiintei umane. Cu alte cuvinte, baza economica a societatii determina suprastructura sa politica si legala. De la Hegel, Marx a preluat ideea dialecticii, un proces al interactiunii dintre fortele opuse care duce la un nou stadiu de dezvoltare al fenomenelor. Daca la Hegel dialectica explica evolutia spiritului universal prin conflictul dintre teza si antiteza care prin sinteza conducea catre o noua teza, s.a.m.d., la Marx datorita interpretarii materialiste dialectica era o explicatie a evolutiei istorice in functie de contradictiile specifice fiecarui mod de productie si determinate de existenta proprietatii private. Capitalismul continea in sine antiteza sa- proletariatul- care era, dupa cum spunea Marx, "groparul capitalismului". Conflictul dintre burghezie si proletariat avea sa duca la un nou stadiu de evolutie a societatii, la socialism si apoi la comunism. In Ideologia germana (1846) Marx va identica patru stadii ale dezvoltarii societatii: a) comuna primitiva, in care principala sursa a conflictului era data de precaritatea conditiilor materiale de existenta; b) societatea sclavagista, marcata de conflictul dintre sclavi si stapanii de sclavi; c) feudalismul, ca expresie a antagonismului dintre feudali si iobagi; d) capitalismul, dominat de lupa dintre burghezie si proletariat. Istoria omenirii era astfel istoria luptei de clasa, a luptei dintre opresori si opresati, dintre exploatatori si exploatati. Scopul final al acestei lupte era comunismul, o societate fara clase antagoniste, o societate a proprietatii comune si a bunastarii generale. Comunismul insemna sfarsitul "pre-istoriei umanitatii".
In scrierile timpurii Marx face a critica a capitalismului fundamentata pe notiunea de alienare. Capitalismul insemna separarea oamenilor de natura lor genuina, esentiala, de capacitatea lor de a-si dezvolta talentele, aptitudinile, printr-o activitate productiva libera. Intrucat capitalismul era o societate de consum ii instraina pe muncitori de produsul muncii lor; ei nu produceau bunuri necesare si utile, ci doar marfuri pentru vanzare si profit. Ei erau de asemenea alienasi chiar in procesul muncii, deoarece erau obligati sa lucreze sub supraveghere stricta si severa. In fine, muncitorii erau alienati de insasi substanta lor pentru ca producerea de bunuri de consum era o activitatea uniforma si depersonalizanta, in loc sa fie una creatoare si de implinire a capacitatilor individuale.
In scrierile ulterioare va trece la o analiza aplicata a capitalismului, din perspectiva luptei de clasa si a exploatarii. Toata istoria umanitatii, spunea el, este istoria luptei de clasa. Clasele sociale, si nu indivizii sau partidele politice, sunt agentii principali ai schimbarilor sociale pentru ca relatiile dintre ele se bazeaza pe un antagonism ireductibil: clasele dominante vor exploata intotdeauna pe cei dominati. Marx explica acest perpetuu conflict prin teoria valorii si a plusvalorii. Valoarea oricarui bun este data de cantitatea de munca pe care o incorporeaza. Forta de munca are capacitatea de a produce mai mult decat este necesar pentru reproducerea sa, de a produce plusvaloare. In goana dupa profit capitalistii vor beneficia de surplusul de valoare creat de muncitori platindu-le un salariu mai mic decat valoarea produsa de munca lor. Mecanismul exploatarii capitaliste este inerent modului sau de productie, indiferent cat de generos ar putea fi un capitalist individual el este obligat de cerintele productiei si ale reproducerii capitalului sa-si insuseasca o parte din munca angajatilor sai. Altminteri n-ar rezista cerintelor pietei si concurentei. Mecanismul implacabil al exploatarii capitaliste nu putea fi suprimat decat prin inlaturarea factorului care l-a generat, proprietatea privata, si prin instaurarea proprietatii socialiste.
Din punct de vedere politic capitalismul este predestinat sa fie inlaturat prin revolutia proletara. Aceasta nu insemna doar o schimbare a guvernelor si a aparatului de stat, ci o revolutie sociala care ducea la un nou mod de productie si o noua societate, cea comunista. O asemenea revolutie, credea Marx, va izbucni in tarile capitaliste cele mai dezvoltate Anglia, Franta, Germania, in care conflictul dintre fortele de productie si relatiile de productie se maturizase pe deplin iar antagonismul dintre burghezie si proletariat ajunsese in faza revolutiei sociale. Tranzitia de la capitalism la comunism nu se putea realiza insa automat, era nevoie de o etapa intermediara, a unei societati socialiste, in care persistau inca antagonismele de clasa, si pe care Marx a denumit-o "dictatura revolutionara a proletariatului". Ea trebuia sa previna contra-revolutia si sa pregateasca conditiile pentru trecerea la comunism, la societatea fara clase sociale si fara stat. Comunismul insemna un mod de productie destinat satisfacerii nevoilor tuturor oamenilor, o societate in care oamenii puteau sa fie stapanii propriului destin si sa-si implineasca pe deplin potentialitatile. Dezvoltarea libera a fiecaruia, spunea Marx, era preconditia dezvoltarii libere a tuturor.
Daca marxismul a fost doar o noua "religie", sau o ideologie mesianica, ramane a problema de analizat sistematic si critic. Experimentarea sa practica in sec XX a insemnat nenumarate crime si irosiri de vieti omenesti. Acesta este rodul oricarui proiect social totalitar care propune transformarea radicala a societatii pornind de la principii absolute, morale, politice sau economice. Intotdeauna oamenii au avut propriile lor planuri de viata care au fost deseori in conflict cu alte perspective individuale. Singura solutie rationala pentru acomodarea lor a fost, si va fi, negocierea libera si permanenta a angajamentelor si institutiilor in care oamenii sa poata exista liber. A impune un proiect unic si constrangator, in numele unei abstracte societati a egalitatii si fericirii tuturor, este nu numai o utopie dar si un cosmar al umanitatii.
Andrew Heywoog, Political Ideologies, Palgrave, 1992
