|
|
|
Cei trei piloni ai Tratatului Uniunii Europene prin care se realizeaza cooperarea sunt:
Tratatul de instituire a Comunitatilor Europene, continand dispozitii cu privire la calitatea de cetatean al Uniunii, politicile comunitare, uniunea economica si monetara etc. precum si Tratatul CECO si Euratom (primul pilon);
Politica Externa si de Securitate Comuna, adica Titlul V din Tratatul Uniunii Europene (al doilea pilon);
Colaborarea justitiei si a politiei in domeniul Justitie si Afaceri interne, adica Titlul VI din Tratatul Uniunii Europene (al treilea pilon).
Tratatul de la Amsterdam a transferat o parte din domeniile care apartineau de ce-l de-al treilea pilon in primul pilon (Ex. libera circulatie).
Uniunea Europeana este o organizatie a tarilor europene dedicata cresterii integrarii economice si intaririi cooperarii intre state. Uniunea Europeana are sediul la Bruxelles, Belgia.
Uniunea Europeana are mai multe obiective. In special ea promoveaza extinderea cooperarii intre membri in unele regiuni, inclusiv in probleme economice, sociale si legate de comert, politica externa, securitate si probleme judiciare.
Alt obiectiv major l-a constituit implementarea Uniunii Economice si Monetare, care a stabilit o singura moneda pentru membrii Uniunii Europene.
In afara de Uniunea Economica si Monetara, progresul spre aceste obiective este lent. Abilitatea Uniunii Europene de a-si atinge obiectivele a fost limitata de neintelegeri intre statele membre, probleme economice si politice externe si presiune din partea noilor democratii est-europene de a deveni membre.
Tratatul Uniunii Europene a creat Uniunea Europeana si a avut intentia de a extinde integrarea politica, economica si sociala dintre statele membre. Dupa discutii lungi a fost acceptat de catre Consiliul European la Maastricht, Olanda, in decembrie 1991. Astfel scopul principal al Uniunii Europene a fost Uniunea Economica si Monetara. Sub Uniunea Economica si Monetara membrii Uniunii Europene trebuiau sa adopte o singura moneda pana in 1999.
Tratatul de la Maastricht impunea o seria de criterii stricte pe care statele membre trebuiau sa le indeplineasca inainte de a intra in Uniunea Economica si Monetara. De asemenea Tratatul a creat noi structuri proiectate pentru a realiza politici de securitate si pentru a incuraja o cooperare mai mare intre guverne in ceea ce priveste problemele judiciare si cele legate de politie. Statele membre au acordat organelor de guvernare ale Uniunii Europene mai multa autoritate in anumite domenii, inclusiv cele legate de mediu, sanatate, educatie si protectia consumatorului.
Noul Tratat a starnit multa opozitie si ingrijorare din partea cetatenilor Uniunii Europene. Multi oameni isi faceau probleme in legatura cu Uniunea Economica si Monetara ce urma a inlocui monedele nationale cu o singura moneda europeana.
Marea Britanie a refuzat sa accepte o parte din elementele Tratatului si, astfel, ea nu face parte din Uniunea Economica si Monetara si va participa la Capitolul Social, un articol din Tratatul de la Maastricht care subliniaza obiective in politica sociala si cea legata de angajati.
Alegatorii danezi au refuzat ratificarea printr-un referendum, in timp ce alegatorii francezi au fost in favoarea Tratatului printr-o mica majoritate.
Germania a fost o provocare deoarece functia de membru in Uniunea Europeana incalca Constitutia. Intr-o sedinta de urgenta a Consiliului European, Danemarca a refuzat mai multe articole ale Tratatului. Din pricina acestor intarzieri Uniunea Europeana nu a fost inaugurata oficial decat abia in noiembrie 1993.
Reactiile populare impotriva unor aspecte si consecinte ale Tratatului de la Maastricht au dus la alta conferinta interguvernamentala, care a inceput in martie 1996. Aceasta conferinta a produs Tratatul de la Amsterdam care revizuia Tratatul de la Maastricht, precum si alte documente de baza ale Uniunii Europene. Aceste schimbari aveau rolul de a face Uniunea Europeana mai atractiva oamenilor de rand.
Tratatul de la Amsterdam cerea membrilor sa coopereze in crearea de slujbe pe tot teritoriul Europei, protejarea mediului, imbunatatirea sanatatii publice si respectarea drepturilor consumatorilor. In plus, Tratatul prevedea indepartarea barierelor de a calatori si imigra intre statele membre, cu exceptia Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei. De asemenea, Tratatul dadea posibilitatea admiterii statelor Est-Europene ca state membre. Tratatul a fost semnat de membrii Uniunii Europene la 2 octombrie 1997.
Incercarea Uniunii Europene de a crea o singura moneda pentru Europa, cum se spunea si in Tratatul de la Maastricht, a fost controversata inca de la inceput. De exemplu unele tari europene, cum a fost Marea Britanie, s-au temut ca acest lucru le va ameninta identitatea nationala si autoritatea propriile guverne. In ciuda acestor temeri multe state membre au incercat sa indeplineasca obiectivele economice necesare unei monede unice:
1. rata de inflatie a unei tari sa nu fie cu 1,5 mai mare decat media primelor 3 tari cu inflatia cea mai mica;
2. deficitul bugetului unei tari sa nu depaseasca 3 la suta din PIB si datoria guvernului sa nu depaseasca 60%;
3. dobanda pe termen lung a unei tari sa nu fie cu 2 la suta mai mare decat media primelor trei tari cu dobanda cea mai mica;
4. o tara nu trebuie sa devalorizeze propria moneda fata de moneda altei tari membre a Uniunii Europene cu cel putin 2 ani inainte de Uniunea Economica si Monetara.
Majoritatea tarilor au gasit a fi foarte dificila satisfacerea tuturor criteriilor. Masurile de reducere a inflatiei si dobanzilor mari au dus la cresterea somajului, in timp ce eforturile de a controla foarte des deficitele guvernamentale au dus la cresterea taxelor.
Cum termenul limita pentru Uniunea Economica si Monetara se apropia, neintelegerile cu privire la conditiile limita pentru a participa cresteau. Cu toate acestea Uniunea Europeana a decis in luna mai 1998 sa adopte o moneda unica (EURO) pentru 11 din cele 15 tari membre incepand cu 1 ianuarie 1999. Prin aceeasi hotarare a fost creata si Banca Centrala Europeana care trebuie sa se ocupe de noua moneda si de politica monetara a Uniunii Europene. Tarile care au adoptat moneda Euro au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Spania si Portugalia.
Marea Britanie, Suedia si Danemarca, desi satisfaceau conditiile pentru introducerea monedei unice, s-au decis sa nu participe la acest demers. Grecia spera sa faca parte din aceasta uniune monetara, dar nu indeplinea conditiile necesare. La 1 ianuarie 1999 cele 11 tari au inceput sa foloseasca Euro pentru transferuri electronice de bani si conturi, dar in acelasi timp foloseau si moneda proprie pentru alte scopuri. In anul 2002 Banca Centrala Europeana a inceput sa emita monede si bancnote Euro.
Nevoia unei politici externe comune bazate pe cooperarea statelor a facut ca, anterior aparitiei Uniunii Europene, politica externa intre statele membre ale Comunitatilor europene sa se desfasoare in cadrul cooperarii politice europene. Aceasta din urma a fost lansata in iunie 1970, in urma raportului ministrilor afacerilor externe ai statelor membre ale Comunitatilor Europene de la Luxemburg si extinsa prin Actul Unic European din anul 1986.
Cooperarea politica europeana consta in consultari periodice intre ministri afacerilor externe si in contacte permanente intre administratiile acestora. Ei convenisera sa se informeze reciproc cu privire la orice problema importanta de politica externa, sa ajunga la un punct de vedere comun si, in masura in care este posibil, sa adopte o pozitie comuna. Orice decizie trebuia luata cu unanimitate de voturi. Problemele ce priveau securitatea se limitau insa la aspectele politice si economice, adica nu includeau si domeniul apararii.
Justitia si Afacerile Interne reprezinta unul din cei trei piloni pe care s-a fondat Uniunea Europeana, alaturi de Comunitatile Europene (Pilonul I) si Politica Externa si de Securitate Comuna (Pilonul II). Cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne formeaza obiectul dispozitiilor speciale cuprinse in Titlul VI din Tratatul de la Maastricht, in care sunt enumerate probleme de interes comun pentru care sunt prevazute proceduri de cooperare. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam a reorganizat cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne, stabilind ca obiectiv crearea unui spatiu al liberei circulatii, securitatii si justitiei.
Spatiul comun de justitie si cooperare in acest domeniu este unul dintre obiectivele fundamentale prevazute in dispozitiile Tratatului de la Roma, ce trebuie indeplinit in vederea realizarii pietei comune. Libera circulatie a persoanelor, eliminarea controalelor la frontierele interne, lupta impotriva crimei organizate, a traficului de droguri si cooperarea juridica in materie civila si penala constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata interna - ce nu poate fi realizata in conditiile existentei unor frontiere interne si a restrictionarii circulatiei persoanelor fizice. Sensul conceptului de cooperare in domeniul justitiei si afacerilor interne a evoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale.
Politica externa si de securitate comuna la nivel european constituie una dintre modalitatile de realizare a relatiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridica a fost realizata relativ tarziu fata de restul constructiei europene, avand in vedere natura sensibila a acestei politici care in continuare se afla in sfera competentelor statelor membre.
De-a lungul timpului, s-au facut o serie de incercari, mai mult sau mai putin reusite, de realizare a unei politici externe si de securitate comune la nivelul continentului european. Astfel, pe 11 august 1950, in cadrul celei de-a cincea sesiuni a Adunarii Consultative a Consiliului Europei, Winston Churchill propunea crearea imediata a unei Armate Europene Unite, sub control democratic european si care sa actioneze in colaborare deplina cu S.U.A. si Canada. In acelasi timp, Germania urma sa primeasca asigurari in privinta sigurantei si independentei sale. Presedintele Consiliului de la acea data, primul-ministru francez René Pléven, lansa Planul pentru o Comunitate Europeana pentru Aparare (C.E.A), prezentat Adunarii Nationale a Frantei, la 24 octombrie 1950. Implicarea Frantei, in primul rand, si apoi a Marii Britanii, se datora faptului ca doar ele erau si puteri nucleare in acel moment. Se prevedea crearea unei armate europene compusa din unitati furnizate de statele membre C.E.C.O., condusa de un ministru european al apararii, cu un buget comun si sub controlul Adunarii Parlamentare Europene.
Tratatul de constituire a C.E.A. si protocoalele de cooperare a acestui organism cu N.A.T.O., au fost semnate la Paris, de statele membre C.E.C.O., la 25 mai 1952. Incepand cu iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciproca, jumatate din ajutoarele militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei C.E.A. Tratatul cuprindea si referiri la o Adunare care urma sa devina o Comunitate Politica Europeana.
Integrarea in domeniul apararii era considerata ultimul pas spre o integrare politica, dorindu-se crearea unei armate europene pentru apararea comuna, strans legata de institutiile politice ale Europei unite. Pana in august 1954, Tratatul C.E.A. a fost ratificat de cinci state membre (Italia, Germania, Belgia, Luxemburg si Tarile de Jos). Respingerea intregului proiect de catre Adunarea Nationala a Frantei printr-un vot prealabil, fara macar a lua in discutie continutul sau, a reprezentat sfarsitul C.E.A. si "decesul' prematur al Comunitatii Politice Europene. Acest prim esec al procesului european de cooperare la nivelul politicii de securitate comuna marcheaza inceputul adaptarii comunitatii la problemele interne ale statelor, in special la cele politice, si la cele internationale marcate de crize si conflicte in contextul divizarii Europei in doua mari blocuri (socialist si capitalist).
