Opinii politice ale liderilor din Uniunea Europeana referitoare la Constitutia Uniunii Europene

Opinii politice ale liderilor din Uniunea Europeana referitoare la Constitutia Uniunii Europene

Tara care s-a opus cel mai mult dupa al II-lea razboi mondial ca Germania sau cel putin Germania de Vest sa fie atat de evident in interesul Germaniei si al tuturor celorlalte nationalitati incat un alt razboi intre natiunile estice si cele vestice sa devina imposibil, a fost Franta si a fost un noroc faptul ca cel mai perspicace si mai persuasiv sustinator al acestei solutii a fost un francez, Jean Monnet.

El a avut o cariera remarcabila, aproape in intregime dedicata cooperarii internationale in scopuri cu adevarat practice. Fost membru al guvernului de Gaulle si ulterior seful Organizatiei franceze de planificare. In 1950 a venit momentul crucial al carierei sale: propunerea sa a netezit calea reconcilierii franco-vest-germane ce a reprezentat conditiile esentiale a intregii evolutii de mai tarziu catre unitatea europeana. Ocazia a prilejuit-o disputa franco-vest-germana privind landul Saar, care a fost puternic alimentata de temerile francezilor potrivit carora, daca industriile siderurgica si carbonifera ale Frantei erau integrate in cele ale Germaniei de Vest, aceasta din urma va domina din nou economia Europei.

Monnet a reusit sa se faca auzit de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, un om al carui trecut ca alsacian nascut in Luxemburg, il facea sa inchine in favoarea avantajelor integrarii europene. Propunerea lui Monnet, care a fost prezentata de guvernul francez sub numele de Planul Schuman, era ca industriile carbonifere si siderurgice ale Frantei si Germaniei de Vest sa fie subordonate unei singure Inalte Autoritati care sa le supravegheze dezvoltarea "Solidaritatea creata intre cele doua tari prin productia comuna va arata ca un razboi intre Franta si Germania devine nu numai de neconceput, ci si imposibil sub aspect material", a spus Schuman cu prilejul lansarii planului sau pe 9 mai 1950.

Si alte tari europene au fost invitate sa se alature planului, care a fost imediat acceptat de cancelarul Konrad Adenauer in numele guvernului vest-german, acesta considerandu-l in mod just ca o cale de a restabili pe baze egale buna intelegere intre natiunile europene. Italia si tarile din Benelux au raspuns si ele rapid, iar Tratatul de la Paris, semnat pe 18 aprilie 1951, a consfintit crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului(CECO), care a intrat in vigoare la 10 august 1952. Jean Monnet a fost primul sau presedinte[1].

Una dintre absentele notabile era Marea Britanie, care fusese invitata sa participe, insa refuzase dupa ce meditase putin asupra problemei, decizia a fost luata dupa ce meditase putin asupra problemei. Decizia a fost de guvernul laburist al lui Clement Attlee, dar a fost confirmata de guvernul conservator condus de Winston Churchill, ales in octombrie 1951. Pe atunci, Marea Britanie

nu se considera in primul rand ca natiune europeana si a adoptat o atitudine de superioritate fata de noua organizatie asa cum reiese si din remarca personala a lui Churchill, facuta in fata medicului sau in ianuarie 1952: "Iubesc Franta si Belgia, dar nu trebuie sa ingaduim sa fim coborati la acest nivel"[2].

Arhitectura viziunii politice a noilor lideri europeni a constituit mai ales in jurul deceniului al IX-lea si al X-lea din ultimul secol al mileniului trecut cand personalitatilor ilustre cum ar fi Helmut Köhl, Margarete Thatcher, Francois Miterand, John Major, Vaslav Havel ca figura politica sud-est europeana, pentru doar cateva exemple care au avut mai multe puncte convergente. Exista lideri care au sustinut aproape la unison ca fosta piata comuna trebuie sa reprezinte o uniune a statelor europene cat mai bine consolidata ca forta de reactie in plan socio-economic, dar si din punct de vedere al securitatii regionale si mondiale capabila sa joace un rol din ce in ce mai mare in noile conditii postbelice si posttotalitare din Europa, totodata si in noile conditii ivite ca urmare a redenumirii statutelor de influenta in lume.

Considerat arhitectul Uniunii Europene fostul cancelar Helmut Kölh afirma dupa daramarea zidului Berlinului moment care a constituit si distrugerea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est; "Uniunea Europeana trebuie sa devina o prioritate cu solidaritate monolitica in momentele grele, dar care sa promoveze si diversitatea culturilor si de traditiilor pentru a respecta istoria fiecarui stat in parte"[3]. Tot Helmut Kölh afirma in binecunoscutul jurnal politic Der Spiegel ca: "Intr-o viitoare Europa unita statele mari nu trebuie sa joace rolul suprematiei in detrimentul unirii, pentru ca indiferent de contributia financiara la bugetul comun al Uniunii Europene, vremea hegemoniilor a trecut fiind infirmata de istoria recenta"[4] .

Din aceste opinii reiese foarte clar ca viziunea germana asupra structurii institutionale care de fapt configura Constitutia de azi, a ramas neschimbata, Germania dorind o unitate mai stransa intre statele membre ale Uniunii Europene. Aceasta viziune insa trebuie impacata in decursul timpului cu intentia de prezentare a unor traditii, intentie manifestata fatis de Franta ca reprezentant al culturii anglo-saxone sau Italia ca reprezentant al culturii latine.

Prin viziunea sa, cancelarul german a intrat nu de putine ori, in antinomie cu viziunea politica a lui Margaret Thatcher sau a lui John Major, cat si cu opiniile politice ale presei franceze.

Francois Miterand, presedintele Frantei de exemplu afirma in ziarul Le Monde in 1990: "Franta are in spate un trecut si inca unul glorios si nu se poate debarasa foarte usor de elemente determinante ale culturii francofone"[5]. Opinia lui Francois Mitteran a fost sustinuta in ziarul Le Figaro in martie 1990 de premierul la acea vreme al Frantei, Michel Rocar care afirma:"Franta va fi unul din pilonii unei Europe unite, dar in acest timp va cere sa i se recunoasca specificul natural si sa se ia in calcul contributia de ordin legislativ pe care poate sa si-o aduca la formarea peisajului normativ al Uniunii Europene".

Aceeasi opinie a fost sustinuta si de ministrul Frantei de externe al acelei perioade, Roland Dumas care afirma ca "Politica externa a Frantei poate sa repezinte interese comune fara a le uita insa pe cele ale francezilor de rand."

Opinii diverse s-au regasit si la Londra unde Margarete Thatcher afirma fortata de euroscepticii din partidul conservator aflat la putere ca: "Marea Britanie va fi extrem de exigenta cu noile structuri europene asa cum a fost cu propriile institutii fiind cea mai veche democratie parlamentara din lume".

In 1991 premierul conservator care i-a succedat, John Major introdus in randul elitei politice de fostul premier declara: "Regatul unit va manifesta o mare circumspectie in privinta aderarii la structurile europene in conditiile in care ca tara nu a fost niciodata supusa unor anumite restrictii fara a simti daca-i sunt si ei favorabile"(iunie 1981 The Observer)[6].⁶

Toate actiunile operei creau un climat de usoare divergente intre marii lideri europeni in privinta structurarii unei pozitii comune care sa conduca la crearea grabnica a unor institutii functionale si puternice, ceea ce insa n-a pus niciodata in discutie neexistenta si viabilitatea structurilor europene unite.

Conflictele intre ideologiile politice, doctrinele partinice sau reprezentarile in plan de conducere, nu au reprezentat o piedica in calea afirmarii Uniunii Europene ca o forta relativ unita si care sa fie capabila sa actioneze in comun la conflicte gen Kosovo, la crize politice si militare gen Cecenia cat si la alte dezacorduri notabile in plan european.

Mai recent dupa schimbarile de lideri efectuate prin alegeri democratice in Marea Britanie, Franta, Germania, Italia, Austria cat si in tari centrale si est Europene, se contura din ce in ce mai evident ideea alcaturii unei Constitutii, unei legaturi fundamentale europene care sa aseze, sa diminueze intr-o maniera sinonima cu democratice relatiile standardele interstatale in plan european si-n acest timp sa asigure elementele de coeziune in decizie la nivelul Uniunii Europene.

Puterile parteneriatului franco-germana a constituit principala sursa care a condus liderii Uniunii Europene la intentia exprimata in moduri diferite de a crea un act fundamental comun pentru a pune pe baze si mai solide relatiile interstatale si interumane din sanul Uniunii Europene.

Crearea Constitutiei Europene a inceput cu 6-7 ani in urma la nivel politic prin intermediul declaratiilor pe care le-au facut noii lideri si principalele state de pe continent si anume Gerhard Scroeder, Jacques Chirac, Tony Blair si altii care au condus la ideea ca o Constitutie comuna a statelor membre este cea mai buna solutie pentru intarirea Uniunii.

Primul ministru britanic Tony Blair afirma ca desi "Marea Britanie va adera cu intarziere la moneda unica, raportul pe care si-l poate aduce la intretinerea climatului democratic din Europa de Est va fi mai mare in conditii in care va exista un climat solid conferit de o legatura fundamentala comuna".

De aceasta data opiniile franco-germane au actionat la unison, Gerhard Scroeder si Jacques Chirac fiind intru totul de acord in privinta necesitatii Constitutiei Europene, iar alti lideri cum ar fi premierii austrieci sau italieni. manifestandu-si sustinerea fata de un astfel de proiect.

J.Chirac afirma de exemplu: "Statul francez in ciuda faptului ca e unul dintre principalii sustinatori ai bugetului centralizat al Uniunii Europene este de acord ca si statele care au aderat relativ recent la aceasta structura sa se bucure de drepturi apropiate bineinteles fara a exclude ponderea fiecaruia".

Actuali si fosti lideri marcanti ai Europei de Est ca Lekva Walensa si Vaslav Havel din dorinta de a proteja si interesele statelor in curs de dezvoltare au sustinut necesitatea existentei Constitutiei Europene ca fiind principala prioritate pe care in opinia lor trebuie s-o indeplineasca organizatia.

Concluzionand putem spune ca fostii si actualii lideri europeni chiar daca ei apartin statelor bine dezvoltate au considerat Constitutia Europeana ca pe un lucru absolut necesar fara de care nici una dintre prioritatile majore ale Uniunii nu poate fi indeplinita.