Utopii politice

Utopii politice

In mod normal, cand vorbim despre sociologia politica, incercand s-o definim, ne gandim automat la urmatorul gen de definitie: "sociologia politica este o ramura a sociologiei care studiaza un domeniu aparte al vietii omului, anume domeniul politicului". Este corecta o atare definitie? Inainte de a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa remarcam faptul generalitatii ei. Manualele de sociologie politica sunt de acord ca cel care studiaza realitatile politice ale unei societati este un cercetator de ramura, adica unul specializat intr-un anumit domeniu al realitatii sociale, ca aceasta ramura specializata a sociologiei are propriile instrumente de analiza, propriile achizitii teoretice (teorii, legi, legitati etc.); prin urmare, suntem in pragul unei noi stiinte despre om, numita sociologie politica.[1] Cand, alaturi de aceste elemente concrete ale domeniului de care vorbim, adaugam si preceptul aristotelian "omul este un animal politic", suntem deja incredintati ca avem dreptul sa vorbim despre o stiinta aparte, care ar avea ca domeniu de studiu tocmai acel "animal politic" de care vorbeste filosoful antic. Din punctul nostru de vedere, aceasta viziune este perfect eronata. Ea provine din tendinta actuala a spiritului uman de a defini prin excluziune anumite "domenii" ale realitatii si de a le studia ca si cand acestea ar fi separate unele de altele. Interdisciplinaritatea devine, din acest punct de vedere, doar o tentativa fara sorti de izbanda de a reuni ceea ce initial a fost definitiv separat, cunoasterea.[2] Impresia falsa a acestor cercetatori este ca "inventarea" unor domenii noi si concentrarea exclusiva pe acestea ar duce la o sporire a cunoasterii. Cazul sociologiei politice este relevant, alaturi de disciplinele alaturate, cum ar fi filosofia politica sau politologia. Mai nou, "analiza politica" (cu specialistii ei recunoscuti, analistii politici, intalniti peste tot), nici nu mai are ragazul de a porni de la idei spre realitate sau de la formele istorice spre cele politice, ci numai de la evenimentele cotidiene, analizate, interpretate si combinate la nesfarsit intr-o ciudata graba de a "influenta" opinia publica sau "decizia politica". Analiza politica devine astfel un soi de comanda verbala cu vagi accente ideologice, care se vor pierde si ele curand. Caci e simptomatic faptul ca astazi nimeni, dar absolut nimeni nu mai crede in ideologiile politice, nici macar partidele care se declara adeptele lor. Sarcina noastra devine, de aceea, extrem de dificila. In conditiile in care credinta in Idee a decazut intr-o maniera atat de categorica, trebuie sa ne lasam condusi de curentul general din jur si sa abandonam noi insine gandirea de dragul influentei de moment asupra realitatii sociale, sau trebuie, dimpotriva, sa cautam radacinile gandirii despre om ca "animal politic" si astfel sa intelegem mai bine locul pe care fiinta umana il ocupa astazi in lume? (In paranteza fie spus, interpretarea moderna a ideii de "animal politic" - zoon politikon - este ea insasi eronata, dar sintagma ca atare trebuie retinuta)

Trebuie sa stim ca cei care transforma un domeniu de cunoastere, indiferent care ar fi el, intr-un instrumentum de presiune asupra realitatii, pentru a obtine, in maniera fizicalista, un anumit efect concret obiectiv, nu fac altceva decat sa demoleze trecutul de gandire al domeniului respectiv si sa anuleze posibilitatile viitoare de dezvoltare ale lui. In felul acesta, desi nu este evident la prima vedere, destinul omului este crud cenzurat si simplificat. Caci obtinerea unui efect concret devine sursa eliminarii tuturor posibilitatilor viitoare de dezvoltare, tuturor intuitiilor viitoare, care sunt astfel eliminate inca din stadiul de latente. A forta un domeniu sa dea numai anumite rezultate, dinainte stabilite de ecuatiile de putere ale omului, inseamna a transforma acel domeniu intr-un sclav al intereselor limitate, de moment, ale acestuia. Perspectiva metafizica asupra acestei operatiuni este dramatica, desi majoritatea oamenilor prefera sa considere romantica o asemenea maniera de a gandi.

Ne vom permite in continuare sa consideram sociologia politica dintr-o perspectiva mai putin obisnuita; aceasta perspectiva are rolul de a ne apropia de inceputurile gandirii asupra politicului, pe care, in cadrul acestui curs, oarecum conventional, dar nu in afara oricarei justificari, le vom plasa in Grecia antica. Perspectiva este aceea a ontologiei. Este, intr-un fel, o perspectiva obligatorie, avand in vedere spatiul in care am fixat radacinile gandirii politice. Grecia antica este prin excelenta teritoriul in care s-a experimentat gandirea asupra Fiintei, de aceea ontologia este calea cea mai sigura care ne va conduce la lamurirea modului in care filosofii greci de seama au privit politicul. Avand in vedere unghiul de vedere pe care l-am ales, intrebarea fundamentala a gandirii politice se refera la statutul utopiei in cadrul destinului colectivitatilor umane. Acest lucru nu reiese de la sine din studierea bunaoara a dialogurilor "politice" ale lui Platon (de retinut sunt Politeia, Omul politic, Sofistul si Legile) sau a tratatului politic al discipolului sau, Aristotel. El este insa deductibil ca urmare a intregului traseu pe care reflectia asupra politicului l-a urmat pana in zilele noastre. In ciuda caracterului pretins "realist" al lumii in care traim, si astazi gandirea noastra politica pastreaza inca destule elemente semnificative ale acestei provocari esentiale si originare. Raporturile politicului si gandirii despre politic cu utopia este un element datator de seama, la randul lui, cu privire la posibilitatea intemeierii ontologice a gandirii politice. Acest raport intre utopie, pe de o parte, si dimensiunea ontologica, pe de alta parte, de care da dovada gandirea politica este atat de strans, incat nici nu este posibil sa regasim un alt temei mai adanc domeniului nostru de studiu decat cel al ontologiei. Utopia si forta cu care ea s-a insinuat in intreaga dezvoltare a gandirii politice este, altfel spus, proba peremptorie ca singurul temei autentic al politicului este cel ontologic. Numai intr-o asemenea perspectiva putem intelege cate ceva despre natura adanca a politicului. Utopia este chiar titlul unei carti cu caracter "utopic", una dintre cele mai celebre utopii politice (aparuta in 1516), scrisa de Thomas Morus. Ce este o utopie? Enciclopedia Blackwell a Gandirii Politice afirma ca, incepand cu Morus, "termenul e folosit cu intelesul de societate ideala sau, peiorativ, societate imposibila - sau si una, si alta. Utopiile au fost adesea desconsiderate sau dispretuite doar pentru faptul ca nu erau ancorate in realitatea contemporana. Ele indeplinesc totusi in gandirea politica doua functii importante - aceea de a critica in mod explicit randuielile sociale si politice existente, dintr-o perspectiva radicala, si nu din una reformista, si aceea de a oferi noi idealuri si de a ilustra in ce fel ar putea fi acestea realizate in cadrul unei societati diferite."[3]

Asa cum reiese din pasajul de mai sus, in ciuda etichetarilor negative de care a avut parte (in sfera asa-zisului caracter inoperant al sau), gandirea utopica este inca o sursa de idealism care nu trebuie neglijata. Tocmai acasta idealitate face adevarata forta a utopiei.

Gandirea politica a fost adesea orientata dupa determinatii diferite, aceste determinatii fiind considerate, rand pe rand, ca fiind esentiale, fie ca era vorba despre determinatii de natura economica (culminand cu marxismul), fie de natura socio-logica (de aici se trag toate teoriile ce exagereaza rolul instinctului sociabilitatii in construirea societatii umane), fie de natura culturologica sau etnica (societatea ar fi urmarea unui instinct de neam, aparte, diferit de la caz la caz, adica de la etnie la etnie), fie de natura religioasa (o intreaga traditie de gandire medievala, din sfera crestinismului, dar nu numai a lui, intemeiaza ceea ce s-ar putea numi societatile politice de tip religios), fie de natura politologica (politicul, considerat ca instinct aparte al omului, eventual in sfera "vointei de putere", de care vorbeste Nietzsche); uneori, criteriile sunt combinate. Astfel, avem in prezent o antropologie culturala, o stiinta care combina criteriul culturologic cu cel etnic pentru a explica societatea umana, inclusiv dimensiunea ei politica etc. Fara sa negam aceste contributii specializate la studiul naturii politicului, credinta noastra este ca ele sunt intemeiate pe criterii de natura secunda, derivate si, ca atare, capacitatea lor de a spune lucrurile esentiale despre politic este mult diminuata. Adevarata natura a politicului nu rezulta decat din cercetarea sa in perspectiva ontologica.

In ce priveste gandirea politica actuala, o mare autoritate a domeniului, ca Leo Strauss, considera ca aceasta nu se mai ridica nici pe departe la nivelul gandirii politice antice. Mai mult, transformarea acesteia din urma a ajuns atat de departe, ca degradare, incat singurul lucru care a ramas in prezent este ideologia: "In ceea ce priveste filosofia politica moderna, ea a fost inlocuita de ideologie; ceea ce odinioara fusese filosofie politica s-a transformat intr-o ideologie. As putea spune ca acest fapt constituie esenta crizei contemporane a Occidentului.[4]

Este unul dintre motivele care ne indeamna sa privim gandirea politica moderna cu oarecare scepticism si sa incercam sa ne apropiem de ea pornind din aria clasica. Astfel, vom putea judeca mai bine harta ideilor politice ale vremurilor noastre.

Cele mai multe istorii ale ideilor politice incep cu prezentarea lui Platon. Fata de acesta, exegeza adopta in general doua tipuri de atitudini. Fie ii sunt comentate "ideile" mari, fixate intr-un soi de panoplie vesnica a gandirii politice, "idei" care sunt prezentate mai degraba ca niste clisee cu aspect arhicunoscut, in primejdie chiar de a se banaliza, fie ii sunt negate calitatile de ganditor al domeniului, pe motiv ca filosofia sa politica ar fi mult prea impregnata de un spirit utopic. Ca atare, in aceasta a doua ipostaza, Platon e vazut intr-un soi de lumina condescendenta, ca un filosof ratacit in lumea reala, despre care nu a stiut prea multe, devreme ce a emis asupra ei o serie intreaga de judecati "imposibil de aplicat", sau imposibil de "pus in practica". Ca un fel de albatros al lui Baudelaire, marele ganditor e tratat ca sublim, dar.inadecvat lumii reale, despre care n-ar fi in drept sa vorbeasca decat oamenii practici, reformatorii, oamenii de actiune. In felul acesta, se uita un adevar fundamental, anume acela ca oamenii practici nu vorbesc despre lumea pe care o conduc! Aceasta filiera de gandire are un reprezentant de marca in epoca noastra, Karl Popper, care la randul lui a devenit un cap de serie pentru o pleiada intreaga de "ganditori" politici ce-i neaga lui Platon dreptul de a vorbi despre politica, pe considerentul ca ar fi un simplu creator de utopie. Popper a scris o carte care a devenit extrem de celebra, tocmai pentru ca a avut "curajul" de a ataca o serie de mari ganditori, pe care i-a trecut la capitolul "dusmanilor societatii deschise".[5] Iata ce spune Popper despre erorile marilor ganditori pe care-i critica: "Daca am rostit in aceasta carte cuvinte aspre despre unii dintre cei mai de seama lideri intelectuali ai omenirii, sper ca la aceasta nu m-a impins dorinta de a-i minimaliza, ci convingerea ca, daca vrem ca civilizatia noastra sa supravietuiasca (s. n., C. P.), trebuie sa rupem cu obiceiul de a fi deferenti cu marile personalitati. Oamenii mari pot sa faca greseli mari; si dupa cum va incerca sa arate cartea mea, unii dintre liderii cei mai de seama din trecut au sprijinit atacul peren impotriva libertatii si a ratiunii."[6] Adevarul in acest adevarat proces public intentat platonismului este insa cu totul altul, iar cei care, pe urmele lui Popper, il acuza pe autorul Politeii de utopism, dau dovada de o grava ignoranta in materie de filosofie politica. Eroarea lor este aceea de a crede ca filosoful are datoria sa spuna despre cetate lucruri "reale", adica lucruri care sa se regaseasca aici, langa noi, in viata de toate zilele, sau sa emita legi si judecati care sa poata fi aplicate hic et nunc, fara a deranja catusi de putin lumea prezenta, lumea in care traim noi insine, lumea cotidiana. Din acest punct de vedere, intr-adevar, Platon este un autor utopic, adica.inaplicabil sau, oricum, foarte incomod. Este ca si cum el nu ar tine seama de limitele fiintei umane, asa cum o cunoastem noi, atunci cand decreteaza cele cunoscute in tratatele sale politice. Dar, fie-ne permis sa spunem ca tocmai aceasta (aparenta) ignorare a naturii "reale"a omului, aceasta (aparenta) indepartare a ganditorului de limitele biologice sau curent-psihologice ale omului reprezinta semnul genialitatii sale. In ciuda acestei indepartari, Platon vorbeste tocmai de natura nucleara a omului, daca se poate spune asa, adica indrazneste sa bata cu gandul sensurile ultime ale fiintei umane. Sa nu uitam ca Politeia este, cumva, un mare tratat de "psihologie" politica, in masura in care privirea asupra cetatii nu este decat o modalitate de a scruta la microscop "maruntaiele" sufletului uman. Dialogul se refera, intr-adevar, la dreptate, iar pentru aceasta este nevoie de o profunda analiza a sufletului uman.

Sa ascultam, pentru a avea si un argument de autoritate, cele ce spune despre natura utopica a Politeii platonice un mare filosof al vremurilor noastre, Martin Heidegger, cel care pare cel mai aproape de intelegerea gandului grecesc dintre filosofii moderni.

"S-a descoperit ca πολιτεία platonica nu a existat, "in realitate", nicaieri si ca de aceea ea trebuie numita o "utopie", cu alte cuvinte, "ceva care nu are un loc". Aceasta descoperire este "corecta", dar cei care au facut-o nu si-au dat de fapt seama ce anume au descoperit. Este vorba despre faptul ca fiinta fiintarii nu poate fi gasita "in realitate" nicaieri in sanul fiintarii, bunaoara ca o parte a acesteia. Prin urmare, insasi fiinta ar trebui sa fie o "utopie". Dar, de fapt, tocmai fiinta si doar ea este τόπος-ul oricarei fiintari, iar Politeia lui Platon nu este o "utopie", ci exact contrariul ei, anume τόπος-ul esentei lui πόλις, asa cum a fost el determinat in chip metafizic. Politeia lui Platon este o amintire ce se adanceste in ceea ce este esential si nu un plan ce vizeaza lumea factuala."[7]

Aceste cateva randuri speram sa fie edificatoare. Cu aceasta ocazie, am definit si mai bine metoda noastra, sau perspectiva din care vom discuta in continuare diferitele idei politice. Devreme ce, din punctul nostru de vedere, asa cum afirma si Martin Heidegger, accentul va cadea pe determinarea ontologica a diferitelor curente de gandire si nu pe gradul lor de adecvare la lumea concreta, inseamna ca nu ne vom impiedica nicicand in dificultatile "utopice" ale teoriilor. Ne-am obisnuit sa judecam aspru utopiile, ca pe niste manuale de "utilizare" a lumii prost intocmite, deci.inutilizabile. Nici vorba de asa ceva. Utopiile nu sunt decat necesarele evadari ale gandului uman liber din sfera contingentului lumii in cea a libertatii totale, a libertatii Ideii. Ele nu sunt, atunci cand au valoare, simple rataciri ale gandului (desi pot deveni asa ceva,) simple linii deviate de la linia normala a lumii. De altfel, utopiile cele mai "cumplite" din punctul de vedere al "realistilor" care le critica sunt exact cele care au fost experimentate de om, de oamenii politici in mod particular. Am putea spune, contrariind o traditie comoda de gandire, ca o utopie a avut cu atat mai multe sanse sa fie ademenitoare pentru om cu cat a parut mai.utopica. Marxismul este cazul cel mai apropiat de noi si este extrem de edificator. El a fost pus in practica pe aproape jumatate din suprafata globului, desi inadecvarea sa la conditia concreta a lumii era evidenta. Mai mult, dupa ce a cedat in plan concret, marxismul si-a gasit noi aparatori, in sensul in care multi oameni au spus ca esecul sau se datoreaza tocmai retetei impure in care a fost aplicat si nu constitutiei lui intrinseci. Cu alte cuvinte, in loc sa inspaimante, utopismul marxismului continua sa aiba admiratori. Acest lucru nu s-ar putea intampla (si nici n-ar putea fi explicat) decat ca urmare a unei stranse si extrem de subtile legaturi intre dimensiunea utopica a unei teorii si sentimentele cele mai adanci ale acelei fiinte stranii care este zoon politikon.

Pentru a intelege totusi spaima omului modern in fata utopiei, trebuie sa subliniem un fapt care pare mai putin luat in seama: caracterul deviat al utopiilor moderne, in sensul unui decalaj intre scopurile propuse si mijloacele folosite. Utopiile actuale sunt proiectele de guvernare ale lumii moderne care cunosc perfectiunea la nivelul scopului (adica al rezultatului final), dar sunt cele mai sarace in ceea ce priveste mijloacele adecvate atingerii acelui scop. Utopiile de azi se grabesc sa construiasca o lume ideala, fara a pune bazele corecte ale acesteia. Or, pentru ca un proiect ambitios sa dureze, el are nevoie de o lenta si staruitoare constructie (sau educatie, pentru ca utopia politica se refera intotdeauna la regimul relatiilor dintre oameni - orice utopie este o complexa sociologie), o constructie care sa se concentreze pe ameliorarea naturii umane.

Intrebari recapitulative:

1.     Ce este o utopie?

2.     Care este interpretarea curenta data utopiilor politice?

3.     Cum vede Martin Heidegger relatia dintre utopia lui Platon (Politeia) si realitatea concreta?

4.     Care este tendinta generala in evolutia stiintelor de care vorbeste Mattei Dogan? Comentati aceasta tendinta din punctul de vedere al adecvarii cunoasterii.