|
|
|
MITURI IN DISCURSUL POLITIC
In lucrarea sa 'Mituri si mitologii politice' Raoul G. Prardet identifica patru mituri fundamentale 'de care orice discurs politic, din orice zona geografica si istorica poate dispune, pentru ca exista o mare capacitate mobilizatoare a mitului, nascut dintr-o realitate politica fracturala: produs al realitatii sociale si producator de realitate sociala'.
Bulversarile politice din ultimele doua secole ale istoriei europene au fost insotite de o uimitoare efervescenta mitologica: denuntarea unei conspiratii malefice tinzand sa supuna popoarele dominatiei fortelor obscure si perverse; imaginea unei varste de aur pierdute, a carei fericire se cuvine sa o regasim sau ale unei Revolutii salvatoare ce ar permite umanitatii sa intre in ultima faza a istoriei sale si i-ar asigura pentru totdeauna domnia dreptatii; apelul la stapanul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei mari varietati colective.
Claude Levi-Strauss sesizeaza
ca elementele ce construiesc povestirea sunt grupate in serii identice, sunt
structurate in asociatii permanente. Astfel, mitul Salvatorului, al
conducatorului
providential apare intotdeauna asociat simbolurilor purificarii: eroul
care mantuie, cel care elibereaza, zdrobeste raul. El e intotdeauna
asociat luminii - aurul, soarele urcand pe cer, stralucirea privirii - si
verticalitatii - spada, sceptrul, arborele secular, muntele. De asemenea,
motivul conspiratiei malefice va fi pus intotdeauna in relatie cu o
solistica a murdariei - este asimilat animalelor respingatoare, se taraste,
se furiseaza, raspandeste otrava.
CONSPIRATIA. Mitologia complotului are in centrul ei imaginea inspaimantatoare a Organizatiei. Insusirea ei de capetenie e secretul. Complicii sunt legati prin juramantul tacerii si o pedeapsa cumplita ii va lovi daca vor trada. De exemplu: dupa mai multe saptamani de criza politica cauzata de refuzul lui Victor Babiuc de a demisiona din functia de ministru al Apararii, o parte a presei a explicat toata aceasta stare prin faptul ca Babiuc era mason.
Oricare ar fi natura si motivatia aparenta a conspiratiei - complotul iezuit sau masonic, complotul vanzarilor de arme sau al savantilor lumii - pentru cei ce o conduc ea inseamna satisfacerea unei nepotolite vointe de putere, implinirea acelui vis al unificarii lumii sub aceeasi autoritate deplina.
Oricare ar fi denumirea, natura sau motivatia conspiratiei ea se inscrie intr-un climat psihologic si social de nesiguranta, frica, angoasa.
O specialitate incontestabila si aproape exclusiva a discursului politic specific crizelor de orice natura este diversiunea. Mecanismul este usor de redat, insa punerea ei aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construieste un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva; acest discurs (apartinand de regula nu-se-stie-cui) este preluat si amplificat de mai toata mass-media, nascandu-se curente pro sau contra. In acest an electoral al romanilor mitul Complotului este deocamdata cel mai prezent in discursul politic.
SALVATORUL. Accentul se pune pe mediocritatea
personajului si a destinului sau - este mediocru prin locul natal, prin
mediul social caruia ii apartine, mediocru prin viata sa particulara
- este de parere R. Gitardet. R.G. Schwarzenberg afirma ca in cazul acesta
'simplitatea nu mai este doar deliberata, ea devine ostentativa'.
Multimile sunt astfel motivate, obligate chiar sa se identifice cu el.
Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este
principiul care troneaza discursul politic al Salvatorului. El are autoritate,
Max Weber identifica trei tipuri de autoritate si de legitimitate.
Autoritatea traditionala se bazeaza pe uzanta si obicei, ca acea
a seniorului sau a monarhului ereditar. Autoritatea legal-rationala,
bazata pe institutii, pe un statut, este cea a guvernatorului intr-un stat
modern. Nu ne supunem persoanei ci functiei cu care Constitutia l-a
investit. In fine, exista autoritatea charismatica a Salvatorului, a Profetului
si chiar a Demagogului. Exista un timp al asteptarii si al
chemarii - un timp in care se formeaza si se raspandeste imaginea
unui Salvator - apoi un timp al prezentei Salvatorului, ca in final timpul
amintirii, in care figura sa, proiectata in trecut se va modifica in
conformitate cu 'capriciile' memoriei, cu mecanismele sale selective,
cu refularile si exagerarile sale. Poate parea paradoxal, dar multi
dictatori, extremisti politici, prin intretinerea bine gandita a
cultului personalitatii au luat infatisarea Salvatorului. La
noi, mitul Salvatorului a fost concretizat in asteptarea americanilor, cel
putin pana in anii `56. Dupa 1960 a capatat o aliura ironica, de contra
mit. Traumele acestei mitologii supravietuiesc si azi, in
supraevaluarea ori subevaluarea Occidentului, suprapus pe un alt mit zonal,
nascut odata cu statele moderne: cel al sincronizarii europene.
Salvatorul poate lua si imaginea Protectorului: el are misiunea sa calmeze lucrurile, sa se instaleze increderea, sa infranga amenintarile raului. Este suficient sa privim afisele candidatilor la primarii si sa ne dam seama dupa sloganul inclus ('Impotriva dezordinii si saraciei') ca acest mecanism este functional.
VARSTA DE AUR. Reprezinta persistenta unui ritm
de viata, intimitate protectoare a unui grup social inchis, solidar,
strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent si ale unui trecut definit
in functie de ceea ce as fost sau de ceea ce se considera a fi fost. Cu o
periodicitate (mai mult sau mai putin exacta) de patru ani - in campaniile
electorale - revine in discursul politic invocarea perioadei interbelice, un
fel de 'good old times' ale deschiderii culturale, ale
civilizatiei, ale democratiei, ale simtului civic.
Candidatii la primaria capitalei isi fac o datorie de onoare din a
promite ca Bucurestiul va deveni iarasi 'Micul Paris' - un
alt mit cu tonalitate nostalgica, pana la pateism de duzina.
UNITATEA. 'Tot ceea ce este impartit tinde spre unificare' (apud. J. de Maistre). Esenta cu adevarat nobila a omului se confunda cu necontenitul efort de a impune o vointa unica si ordonata. Putem vorbi astfel de existenta unei Unitati (NATO, UE) catre care unii aspira, avand convingerea unor avantaje, iar altii se tin cu incapatanare deoparte, puternica lor individualitate permitandu-le acest lucru. In functie de aceste doua tendinte exista, desigur, si doua tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentueaza dezavantajele aderarii la aceste organisme.
Fara a avea pretentia ca am fi epuizat toate aspectele discursului politic putem concluziona cu precizarea ca discursul politic este poate cea mai ampla desfasurare de forta intelectuala, un balet mai mult sau mai putin elegant de adevar si minciuna, de persuasiune si manipulare, de dezvaluire si ocultare ce continua sa seduca si sa fascineze.
