|
|
|
Decebal, eroul dacilor. Prabusirea statului dac
Decebal, regele erou al neamului nostru, a avut parte de o domnie zbuciumata de campanii militare, cu victorii stralucite, precum si de infrangeri zdrobitoare, care i-au adus nemurirea istorica prin incununarea cu jertfa vietii sale neinrobite de coplesitorul mecanism roman. Dio Casius, istoricul, povesteste ca regele dacilor Duros a cedat tronul de bunavoie lui Decebal, considerandu-l mai capabil de a conduce poporul dac in valtoarea razboiului. El il descrie pe erou ca fiind: "ager in planurile de razboi ca si in implinirea lor, stia sa-si aleaga timpul cand sa navaleasca asupra dusmanilor, tot asa de potrivit ca si momentul cand sa bata in retragere, era dibaci in a intinde curse, viteaz la lupta, stiind sa se foloseasca intelept de biruinta si sa iasa bine dintr-o infrangere, pentru aceste insusiri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut."[1]. Primul conflict cu romanii are loc in anul 85 e.n., cand armata romana este zdrobita, iar capul lui Oprius Sabinus, guvernatorul Moesiei, este purtat ca trofeu. Imparatul Domitian porneste o noua expeditie impotriva lui Decebal, dar armata condusa de generalul Fuscus este infranta intr-un mod atat de rusinos, incat istoricul Tacitus trece rezultatul luptei sub tacere, apreciind doar ca situatia era atat de grava incat "lupta se da pentru apararea granitelor si a castrelor legiunilor" (anul 87 e.n.).
O noua lupta se da in anul 88 e.n.[2] De aceasta data armata romana, condusa de generalul Tetius Julianus, ii infrange pe daci la Tapae (Portile de Fier), obligandu-l pe Decebal sa se recunoasca infrant si sa poarte tratative cu Domitian. Folosindu-se de diplomatia sa cunoscuta, de conjunctura externa favorabila (romanii erau in razboi cu quazii si marcomanii), Decebal obtine recunoasterea sa ca rege, arme, masini de razboi, mesteri si ingineri pentru constructiile militare si chiar bani anual.[3] Pacea dureaza pana in anul 101. Traian, urmasul lui Domitian, este un conducator energic si viteaz, un bun ostas si un mare general, intrecand chiar pe Cezar [4]. El a intronat legea si respectul acesteia in imensul sau imperiu. Incepand cu anul 89 (al incoronarii sale), Traian s-a gandit numai cum sa rupa tratatul cu Decebal si sa-i ocupe regatul pentru a-l transforma in provincie romana.
In primavara anului 101 Traian si legiunile sale, trecand in Dacia, intalnesc armata lui Decebal si-l invinge la Tapae, urmarindu-l pe drumul Bistrei spre capitala Sarmisegetusa, dar iarna il opreste. In timpul iernii s-au purtat lupte pe malul drept al Dunarii. La Adamclisi, romanii inving pe daci [5]. In primavara anului 102 ofensiva romana se reia, luptele au sorti de izbanda pentru romani, obligandu-l pe Decebal sa ceara pace de doua ori. Traian il obliga pe Decebal - spune Dio Casius - "sa inapoieze toate armele, masinile si mesterii primiti, sa predea dezertorii, sa darame toate cetatile, sa paraseasca toate cuceririle facute in afara tarii, sa recunoasca de prieteni si dusmani pe prietenii si dusmanii poporului roman si sa nu primeasca nici un roman in slujba sa". Traian anexeaza imperiului teritoriile Olteniei, ca si Muntenia si Banatul, unde lasa garnizoane importante. Pacea nu tine decat pana in anul 105. Atat Decebal cat si Traian se pregatesc de un razboi capital. Razboiul reincepe si se folosesc metode extreme de lupta. De la incercarea de suprimare a lui Traian, la luarea ca ostatec a comandantului Longinus, la lupta suprema s-au folosit toate mijloacele de a infrange ofensiva romana. Rezistenta daca este coplesita, capitala ocupata, iar Decebal se sinucide. Romanii prada Dacia, de unde iau uriase cantitati de aur, argint, un numar de vase si cupe care desfid orice evaluare, turme de vite, arme si multi prizonieri. Statul dac isi termina existenta in perioada sa de glorie, lasand in urma actul de nastere al poporului roman, semnat de viata imparatului roman Traian si de existenta miraculoasa pana in zilele noastre, in mijlocul Romei, a celebrei sale columne[6].
[1] Cassii Dionis Cocceiani, Historiarum Romanorum que supersunt, editat de Ursulus Philippus Boissevain, vol.I-V, Weidman, Berlin, 1895 - 1931, Fontes., vol.Ip.683 - 697.
[2] P. Coissin. Les triomphes de Domitien, Rev. Arhivelor XXVIII - 1928.
[3] Dio Cassius, Istoria romana, despre luptele dintre daci si romani : Cel mai insemnat razboi de atunci al romanilor a fost cel impotriva dacilor, asupra carora, in vremea aceea, domnea Decebal. Eu ii numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum isi spun ei insisi si cum le zic si romanii, macar ca stiu prea bine ca unii dintre greci ii numesc geti, fie pe drept fie pe nedrept. Caci eu imi dau seama ca getii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domitian a pornit cu oaste impotriva lor, dar putin ii pasa de razboi; el zabovi intr-un oras din Moesia si se dadu prada desfraului, cum ii era obiceiul. Intr-adevar, nu numai ca nu era in stare sa indure osteneli si era fara curaj, dar se arata cu totul lipsit de frau si de rusine fata de femei si barbatii tineri. Trimitea la razboi in locul sau pe alti conducatori de osti si de cele mai multe ori nu izbandea. Decebal, regele Dacilor, a trimis soli la Domitian si-i fagaduia pacea. Drept care, Domitian il porni pe Fuscus cu armata multa. Cand a aflat de aceasta Decebal, i-a trimis din nou solie, in bataie de joc, spunand ca va incheia pacea daca Domitian are sa vrea ca fiecare roman sa-i dea lui Decebal, anual, cate doi oboli. Iar daca nu va primi aceasta propunere Decebal spunea ca va duce mai departe razboiul si ca romanii vor avea de indurat mari nenorociri. Domitian vru sa se razbune pe cvazi si marcomani, fiindca nu-l ajutasera impotriva dacilor. Dupa ce fu invins de acestia in Campia Panoniei, Domitian a trimis o solie la Decebal, indemnandu-l sa incheie un tratat. Decebal primi propunerea de pace, dar nu a venit la tratative, ci i-a trimis pe Diegis, "impreuna cu cativa barbati, ca sa-i predea armele si cativa prizonieri sub cuvant ca nu-i avea numai pe acestia." Domitian puse o diadema pe capul lui Diegis, ca unui invingator, iar soldatilor le imparti onoruri si bani. El cheltui foarte multi bani pentru incheierea pacii si ii dadu lui Decebal sume de bani, mesteri priceputi la felurite lucrari folositoare pe timp de pace si de razboi. Aceste lucruri le-a scos din mobilierul imparatesc.
[4] Roberto Paribeni. Optimus princeps. Saggio sulla storia e sui tempi dell Imperatore Traiano, vol.2 Messina, 1926-1927.
[5] Gr.G. Tocilescu. Monumentul de la Adam Klissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1985.
[6] Indro MONTANELLI. Storia di Roma. Rizzoli Editore, Milano, 1969. Citat : Cand a fost anuntat ca a fost proclamat imparat generalul Traian comanda o armata in Germania, nu s-a pierdut prea mult cu firea, apoi a multumit Senatului pentru increderea acordata si ca avea sa vina sa preia puterea de indata ce va gasi timp. Insa vreme de doi ani, nu l-a gasit, pentru ca trebuia sa puna la punct cateva controverse cu teutonii.
Se nascuse in Spania cu aproape patruzeci de ani in urma ( devine imparat in anul 98 si moare in anul 117- nota red.) dintr-o familie romana de mari slujbasi; si slujbas a ramas si el toata viata, adica jumatate ostas, jumatate administrator. Era inalt, robust cu apucaturi spartane si cu un curaj neintrecut, fara ostentatie. Sotia sa Plotina, se considera cea mai fericita dintre neveste, pentru ca el n-o insela decat uneori, cu vreun tinerel; cu alte femei niciodata. Trecea drept un om cult, fiindca obisnuia sa-l aiba langa el, in carul sau de general, pe Dio Crisostomul, un celebru retor al vremii, care ii vorbea mereu de filozofie. A marturisit insa, intr-o zi ca, din multele cuvinte spuse de Dio, nu a inteles nimic, ba ca nici nu-l asculta macar: se lasa doar leganat de sunetul lor argintiu, cu gandul in alta parte: la conturile de cheltuieli, la planurile unei batalii, la proiectarea unui pod.
Puterea nu i s-a urcat niciodata la cap, si nici chiar amenintarea cu vreun complot nu l-a transformat intr-un despot banuitor si sangeros. Cand l-a descoperit pe acela lui Licinus Sura, a luat masa cu el si, nu numai ca a mancat tot ce i s-a servit in farfurie, dar s-a mai lasat si barbierit de omul conjuratului.
Era extraordinar de muncitor si le pretindea acelasi lucru tuturor din jurul sau. A trimis multi senatori comozi sa plece sa faca ordine in provincii si din scrisorile schimbate cu ei, rezulta competenta si sarguinta acestui om. Ideile sale politice erau acelea ale unui conservator intelept, care credea mai mult intr-o buna administratie decat in marile reforme; excludea violenta, dar stia sa recurga la forta. De aceea n-a ezitat sa porneasca razboi impotriva Daciei, atunci cand regele ei, Decebal, a atacat cuceririle romane din Germania. A fost o campanie condusa in mod stralucit. Invins, Decebal s-a predat, insa Traian i-a crutat viata si tronul, marginindu-se doar sa-l considere un vasal. Atata marinimie, ceva nou in analele istoriei romane, a fost rau rasplatita, deoarece Decebal a pus mana iar pe arme. Traian a reluat lupta, l-a invins, a jefuit minele de aur transilvane si, cu aceasta prada, a finantat timp de patru luni de zile jocuri neintrerupte in Circ, cu zece mii de gladiatori, pentru celebrarea victoriei; si a organizat un program de lucrari publice, destinate sa faca din domnia lui una dintre cele mai memorabile domnii din istoria urbanisticii, a ingineriei si a arhitecturii. Un apeduct gigantic, un nou port la Ostia, patru mari drumuri, amfiteatrul de la Verona au fost o parte din cele mai insemnate opere ale sale. Dar cea mai cunoscuta a fost Forul lui Traian, datorat geniului lui Apollodor, un grec din Damasc, care mai construise deja pentru el, in putine zile, acel minunat pod peste Dunare ce-i permisese sa-l dea peste cap pe Decebal. Pentru ridicarea coloanei, care inca se mai inalta si azi in fata bazilicii Ulpia, au fost transportate de la Paros optsprezece cuburi de marmora speciala, cantarind cincizeci de tone fiecare: un miracol pentru vremurile acelea. Pe aceasta marmura au fost sapate, in basorelief, doua mii de figuri, cu o pronuntata tenta de concret in scenele reprezentate. In anul 117, in cel de al saizeci si patrulea an al vietii Traian a paralizat, iar la Roma nu a ajuns decat urna cu cenuse, care a fost ingropata sub columna. (Traian invingatorul dacilor a ajuns sa-i aiba vesnic deasupra sa ca unul dintre paradoxurile istoriei n.a.)
