|
|
|
SISTEME POLITICE SUBNATIONALE
Desi guvernamantul national este forma dominanta de organizare politica in lumea moderna, o vasta serie de forme politice exista sub nivelul national - comunitati tribale, sate, orase, guvernamintele regiunilor si provinciilor, complexa multitudine de aranjamente urbane si suburbane si marile sisteme politice si administrative ale oraselor si metropolelor. Aceste entitati sbnationale sunt, intr-un anumit sens, comunitatile politice fundamentale - baza pe care toate sistemele politice nationale sunt construite.
COMUNITATI TRIBALE
Modul de organizare tipic al omului in zorii istoriei a fost tribul. Astazi, in multe parti ale lumii, comunitatea tribala inca este o forma majora de organizare politica umana. Chiar si in cadrul sistemelor avansate pot fi reperate urmele influentei acestui model. Unele din landurile Germaniei moderne, cum ar fi Bavaria, Saxonia sau Westphalia si-au mentinut identitatea din vremea asezamintelor triburilor germanice. De asemenea, in Anglia, multe granite de judete pot fi explicate doar prin referire la diviziunile teritoriale din perioada post-ocupatie romana.
In multe state africane, tribul este inca o comunitate in vigoare si un vehicul al constiintei politice. Majoritatea acestor state sunt succesoarele unitatilor administrative stabilite de regimurile colonialiste si-si datoreaza granitele prezente deselor decizii arbitrare ale birocratiilor imperiale sau aplanarilor unor conflicte teritoriale izbucnite intre puteri coloniale rivale. Rezultatul a fost adesea despicarea comunitatilor tribale sau agregarea acestora in entitati artificiale mai largi. Loialitatile tribale continua sa impiedice eforturile de construire ale natiunilor in unele parti ale lumii unde triburile au fost odata structura politica dominanta. Triburile pot actiona prin partide politiice ca si oricare alt grup de interese. In unele cazuri ele pur si simplu actioneaza in afara directiei tribale prin mijlocirea mecanismelor sistemului politic, iar in altele ele functioneaza masiv in afara structurilor politice.
In sensul sau primar, TRIBUL este o comunitate umana organizata pe principii de rudenie, iar subdiviziunile sale sunt grupurile de rude apropiate, gintele si totemurile. Baza lor teritoriala este rarissim definita cu precizie, iar institutiile sale sunt tipicele structuri intermitente si nediferentiate ale unui sistem social omnifunctional. Puterea tribului este exercitata de barbatii adulti, sefii tribului e alcatuit din batranii neamului, capul satului, samani sau vrajitorii tribului. Acesti indivizi sunt pastratorii traditiilor tribale si a unei traditii orale a legii. Legea este astfel mai degraba invocata decat facuta. Depozitul legilor este memoria colectiva a consiliului tribal sau a sefilor de trib. Acest tip de lege [uzuala] confirmata si sacralizata de credintele religioase, suporta modificari si se dezvolta, in ciuda acestui fapt, deoarece de fiecare data cand e declarata ceva poate fi adaugat sau omis pentru a favoriza nevoile contextului.
COMUNITATI RURALE
Satul a fost, traditional, vazut in opozitie cu orasul: satul este caminul ocupatiilor rurale si este legat de ciclurile vietii agriculturale, in timp ce locuitorii oraselor practica o gama larga de profesiuni, iar economia acestora se fundamenteaza pe industrie si comert. Satul este o restransa asociere de familii, in timp ce orasul este spatiul unei mase de populatie. Cultura satului este simpla si traditionala, in timp ce orasul este centrul stiintelor si artelor si al unui progres cultural complex. Satul si orasul ofera contraste si mai izbitoare insa ca si comunitati politice. Din punct de vedere istoric, satul a fost condus de o democratie primitiva a discutiilor fata-n fata in consiliul satesc sau de catre un fruntas ale carui decizii erau sustinute de batranii satului, sau de alte modele cooperative de guvernamant. In schimb, guvernamantul urban n-a fost niciodata o chestiune simpla, regimuri monarhice, aristocratice, tiranice sau oligarhice aparand in orase. In sat, granitele ce separa activitatea politica de altele precum cea economica, religioasa sau alte forme de actiune nu au fost niciodata intr-atat de bine delimitate ca in orase.
Originile si dezvoltarea aparatului guvernamental pot fi surprinse extrem de clar in simpla societate politica a comunitatii rurale. Transformarea societatilor bazate pe legaturi de rudenie cu sistemele lor de organizare sociopolitica informala si traditionala in societati diferentiate, ierarhice dispunand de complexe structuri politice a debutat odata cu largirea comunitatilor rurale - o sporire a populatiei, diversificarea manevrelor economice sau interactiunea cu alte comunitati rurale. Organele rudimentare ale guvernamantului comunal au fost regandite, functiile comunale au capatat orientari ceva mai elaborate iar rolurile de conducere au fost institutionalizate. Acest proces a dus cateodata, prin parcurgerea unor etape, la nasterea oraselor. In alte parti, totusi, ca si in cazul Atticei antice, orasul a aparut ca rezultat al unui proces de synoikismos, sau unificare a unui numar de comunitati tribale sau satesti. Aceasta a fost neandoielnic originea Atenei si, conform legendei, Roma a luat fiinta de asemenea ca rezultat al unificarii fortate a triburilor ce salasluiau pe colinele ce inconjurau Colina Palatina.
Chiar si in cadrul statelor-nationale ale lumii contemporane, contrastul dintre sat/comuna si oras ca furnicare de activitate umana sunt bine conturate. Viata la tara se bucura de mai multa intimitate, contactele umane sunt mai degraba informale, structura societatii mai stabila. La oras, individul devine anonim, contactele interpersonale sunt in primul rand formale, iar locul individului sau al familie in societate este extrem de muabil. In cadrul multor sisteme contemporane, totusi, diferentele la nivelul formelor de guvernamant ale comunitatilor rurale si urbane par sa se dezvolte mai putin pronuntat. In SUA, spre exemplu, institutiile rurale au fost serios slabite de masiva deplasare a populatie rurale spre orase. Intalnirile comunale parohiale ale New England-ului precum si alte forme de participare directa a cetatenilor la afacerile publice au scazut in importanta si au fost adesea inlocuite de structuri ceva mai formale si de expansiunea birocratiilor locale.
ORASE
Orasele s-au conturat initial ca forme complexe de organizare sociala si politica in vaile Tigrului si Eufratului, Nilului, Huang-Hoului si Yang-Tzeului. Primele orase s-au desprins definitiv de modelurile de viata primitiva si de cel al societatilor rurale din care au tasnit. Legaturile de rudenie ca fundament al societatii au fost inlocuite de statusuri, definite de pozitie si ocupatie. Vrajitorii-sefi au fost inlocuiti de preotii din temple ce conduceau institutii religioase dezvoltate ce functionau ca importante institutii de control social. Sistemele primitive de conducere prin fruntasi tribali si rudimentarele forme de conducere comunala au facut loc regilor aureolati de sacralitate si dotati cu puteri supranaturale. Functionarii specializati de la curtile regesti au devenit persone responsabile cu dirijarea noilor modele de activitate guvernamentala. O multime de alte progrese au contribuit la cresterea puterii centralizate in aceste civilizatii orasenesti. Trocul a fost inlocuit de sisteme complexe de schimb, iar avutia adusa de activitatile comerciale precum si profesiile specializate de la oras au devenit obiectul taxarii dar si un instrument de putere. Ierarhizarea societatii s-a conturat ca rezultat al diviziunii muncii si progresului tehnicii. Au fost create o ordine militara precum si armate de mercenari antrenati prin noi tehnici de razboi, iar o clasa de sclavi a devenit mana de lucru pentru proiecte la scara mare de irigatie, fortificatie, sau arhitectura regala. Odata conturate aceste progrese, orasul a putut sa-si extinda puterea de-a lungul regiunilor, sa-si impuna legislatia asupra satelor sau celorlalte orase din sfera sa si in cele din urma sa devina centrul unor imperii ca si cel Sumerian, Egiptean, Chinez, Babilonian, Asirian sau Persan.
O forma diferita de viata oraseneasca s-a conturat in Grecia antica. Polisul grecesc s-a rupt si el de modelele traditionale de organizare a societatii., dar dezvoltarea sa politica s-a aflat in contrast major cu despotismele oraselor din imperiile Orientale, cu ale lor concentrari masive de putere in mainile unui rege sau preot. Dupa ce polisul a depasit modul de viata satesc, puterile sefului de trib s-au diminuat si au trecut in mainile familiilor aristocrate. Regalitatea traditiei homerice a disparut, "regii" ramasi au devenit demnitari in cadrul vietii religioase si ritualice a orasului, si noi functii si posturi civice au fost infiintate. Aceste functii au devenit motivul luptei pentru putere intre clanurile aristocrate si mai tarziu, odata cu slabirea guvernamantului aristocratic, principalele obiective intr-o competitie a puterii la care participa aristocratia si cetatenii obisnuiti. In cele din urma, aceste progrese s-au conturat in forma caracteristica a guvernamantului polisului grecesc. Un corp de cetateni, adesea mult sub numarul total de locuitori, dar de obicei numarand populatia barbatilor nascuti liberi, prelua puterea in scopul guvernarii polisului prin alegerea membrilor comitetelor de conducere, iar apoi o exercita prin participare directa in consiliile orasului. Cu toate ca a fost intrerupta adesea de episoade ale guvernamantului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni civice sau rivalitati de clasa, marele merit al dezvoltarii modelului de guvernare a orasului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau controlul afacerilor publice de catre cetateni.
Orase autonome de asemenea au rasarit in Europa Evului Mediu tarziu. Viata orasului medieval , desi era diferita de cea a polisului grecesc si era definita de aspectul societatii feudale, a scos in evidenta principiul asocierii cooperative. Intr-adevar, pentru prima data in istoria civilizatiei orasenesti, majoritatea locuitorilor orasului erau liberi. Dezvoltarea profesiilor, a comertului si mobilizarea avutiei a emancipat orasul de ambientul sau feudal, iar breasla comerciantilor si a mestesugarilor au devenit matricile unei noi formule de democratie oraseneasca. Cu timpul, breslele au devenit corporatii inchise, transformandu-se in baze ce facilitau controlul oligarhic. Astfel, independenta orasului s-a vazut amenintata de ridicarea noilor state-natiune. Tinte ispititoare pentru ambitiile regilor, Venetia, Genova, Florenta, Milan, Cologna, Amsterdam, Hamburg si alte orase libere ale Europei au cedat in cele din urma puterii monarhice. Totusi aceste orase au lasat o mostenire semnificativa, deoarece organizarea politica a orasului medieval a avut o puternica influenta in dezvoltarea structurilor constitutionale ale statului democratic modern.
Desi orasele nu mai sunt independente, sporirea aproape universala a populatiei urbane le-a propulsat la statutul de centre ale activitatilor umane. Organizarea politica a oraselor moderne difera de la tara la tara. Chiar si-n cadrul aceluiasi stat national, exista adesea contraste importante la nivelul structurilor guvernamantului orasenesc. In SUA, spre exemplu, trei modele principale de guvernamant orasenesc se pot deosebi: modelul consiliu - administrator (the council - manager form), modelul primar - consiliu (the mayor - council form) si modelul functional (the commission form).
Mai bine de jumatate din orasele americane cu un numar de locuitori intre 25 000 si 250 000 dispun de guvernamant de tipul consiliu - administrator. In sistemul consiliu - administrator consiliul este de obicei restrans, ales pentru patru ani prin scrutin. Nu sunt votati direct alti membrii, iar primarul, care prezideaza intalnirile consiliului si desfasoara functiile ceremoniale importante, este ales de consiliu dintre membrii sai. Managerul, un administrator profesionist, este selectat de consiliu, urmareste obiectivele acestuia si este insarcinat cu dirijarea departamentelor orasenesti si a programelor municipale, intocmirea bugetului local si controlul cheltuielilor.
Modelul de guvernamant primar - consiliu se contureaza in doua forme de baza: primarul "slab" si primarul "puternic". Prima varianta a fost tipica organizarii municipale in secolul XIX si este acum functionala in orasele cu o populatie sub 25 000 de locuitori. Varianta a doua este un aranjament in orasele cu populatii mari. In forma primar "slab" - consiliu, un numar de functionari, alesi sau numiti pe termen mai lung, detin importante puteri administrative. Consiliul, ales tipic in diferitele circumscriptii electorale din oras, este responsabil cu dirijarea marilor institutii orasenesti. Functiile primarului de numire sau inlocuire si controlul lui asupra bugetului orasenesc sunt masiv limitate. In multe cazuri, forma primarul "puternic" - consiliu a evoluat din forma primarul "slab" - consiliu cand un primar votat independent a castigat puterea de veto asupra decretelor consiliului, si-a intarit controlul in sfera numirilor si inlocuirilor, si s-a numit pe sine administrator sef responsabil de intocmirea si executarea planului de buget local. In acelasi timp, numarul consilierilor este redus iar functionarii administratiei si comitetul semi-autonom de numiri si comisiile sunt eliminati adesea.
Modelul functional, ce se gaseste in mai putin de 200 de orase cu o populatie de peste 10 000, concentreaza puterile executiva si legislativa in mainile unui mic grup de functionari. Acestia servesc individual ca sefi ai departamentelor administrative si-si aleg pe unul din ei pe post de primar cu rol ceremonial, fara puteri executive.
Varietatea structurilor guvernamentale a oraselor americane este concurata in multe alte tari, caci peste tot in lumea moderna guvernamantul orasenesc continua sa stimuleze inventivitatea politica a omului. Desi lipsite astazi de suveranitate, orasele sunt centrele civilizatiei moderne - atat in termenii serviciilor cerute de la ele, cat si a calupului de functii exercitate si importantei acestuia - cele mai importante sisteme politice subnatinale din lumea contemporana.
REGIUNI
In cadrul multor sisteme politice nationale contemporane fortele istoriei si necesitatile de ordin administrativ au fuzionat creand comunitati regionale la un nivel intermediar intre comunitatea locala si nationala. In unele cazuri - cantoanele elevetiene, county-urile englezesti, landurile nemtesti si statele americane - aceste comunitati regionale dispun de institutii politice proprii si exercita functii guvernamentale. In alte cazuri, totusi, comunitatea teritoriala este un produs al factorilor etnici, culturali, lingvistici, fiziografici mentinandu-si identitatea fara suportul structurilor politice.
Ca sisteme politice subnationale, comunitatile reginale sunt fundamentate cateodata pe traditie, uneori tradandu-si originile reperabile inaintea formarii natiunii. In alte cazuri, acestea sunt unitati administrative moderne create de guvernamantele nationale pentru urmarirea propriilor scopuri. Exemple de ambele tipuri pot fi gasite in istoria regionalismului francez si complexul model de diviziue teritoriala a acestuia. Inainte de Revolutia Franceza, Franta era impartita in provincii istorice: Burgundia, Gasconia, Britania, Normandia, Provensa, Anjou, Poitou si altele. Dupa Revolutie, in ceea ce parea a fi un efort de descurajare apatriotismului regional si amenintari de separatism, guvernul napolenoic a impus o noua structura regionala pe departamente pe vechea harta a provinciilor. Mai mult de un secol si jumatate mai tarziu, in era comunicarii rapide si planificarii economiei nationale, guvernul national francez a anuntat regruparea departamentelor napolenoice in regiuni mai intinse gaulliste. Recunoscand, probabil, continua popularitate si forta a lipirii Gasconiei, Bretoniei, Normandiei si Provensei precum si supravietuirea vechiluri culturi populare cu dialectele lor specifice, noilor regiuni li s-au oferit granite similare in cele mai multe cazuri cu granitele provinciilor franceze traditionale dinaintea Frantei republicane.
Cazul regiunilor franceze nu este insa unul special, deoarece forte politice, administrative, economice si tehnice au determinat ca multe alte guvernamante nationale sa inlocuiasca impartirea teritoriala traditionala cu unitati regionale noi. In Anglia, spre exemplu, structura traditionala de 52 de county a fost inlocuita de un sistem administrativ de county-uri (61 + Londra), iar in 1969, o comisie regala a propus o reforma prin care aveau sa dispara 39 de conty-uri. Incercari au fost de asemenea lansate pentru a utiliza sistemul vechilor comunitati regionale ca infrastructura pentru noul sistem regional de guvernamant. Astfel, Constitutia italiana a dezvoltat un guvernamant semi-autonom pe cinci regiuni: Valle d'Aosta, Sardinia, Sicilia, Trentino-Alto Adige si Friuli-Venezia Giulia - care sunt distincte din punct de vedere istoric de restul Italiei. Totusi, in alte cazuri, teama de competitie pentru putere regionala sau teama de aparitia miscarilor separatiste au dus la o impotrivire a guvernelor nationale de-a stimula modelul regionalist. Din nou, Italia este un exemplu graitor in acest sens, deoarece Constitutia statului cere stabilirea a 14 alte regiuni autonome, dar guvernul a refuzat implementarea acestei cereri constitutionale din 1947 pana in timpurile recente. De asemenea merita mentionat ca Republica Italia a anilor 1870 - 1922 si statul fascist ce i-a urmat au facut de asemenea eforturi continue de-a combate dezvoltarea politica regionala, prima prin crearea unui mare numar de provincii administrative iar ultimul prin infiintarea corporatiilor.
In cateva state moderne, dezvoltarea oraselor-lant si aparitia megalopolisurilor au facilitat dezvoltarea unui nou model de structuri guvernamentale regionale. The Port of London Authority, the Port of New York Authority sau San Francisco Bay Area Transit Authority sunt exemple de sisteme regionale create pentru a servi nevoile comunitatilor urbane ce-au depasit granitele guvernamantelor orasenesti existente. Noi structuri regionale s-au nascut din crescuta responsabilitate a guvernamantelor nationale pentru administrarea programelor economice si sociale. The Tennessee Valley Authority, spre exemplu, este atat o organizatie nationala cat si un guvernamant regional ale carei decizii afecteza vietile locuitorilor tuturor statelor si zonelor din sfera sa. Alte exemple de structuri administrative regionale noi includ consiliile zonale din India pentru planificare sociala si economica, districtele Comisiei pentru Comert Interstatal din SUA, i unitatile economice si guvernamentale din Marea Britanie ce se ocupa cu problemele din zonele industriale defavorizate, afectate.
PROBLEME DE CLASIFICARE
TIPURI DE SCHEME DE CLASIFICARE
Confruntati cu o vasta gama de forme politice, analistii politici s-au vazut nevoiti sa clasifice, sa dezvolte tipologii si modele, sau cu alte cuvinte sa introduca ordinea in haotica varietate de date. Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Exista, spre exemplu, clasica distinctie intre formele de guvernare dupa numarul persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este guvernarea de catre unul singur, ARISTOCRATIA (respectiv OLIGARHIA) este guvernarea de catre un grup iar DEMOCRATIA este guvernarea celor multi. Alte scheme disting guvernamantul dupa felul institutiilor cheie: regim parlamentar, cabinet guvernamental, prezidentialism. Mai exista clasificari ce grupeaza sistemele in conformitate cu principiile politice pe care se fundamenteaza sau a formelor de legitimitate: harismatic, traditional, legal-rational sau altele. Alte scheme deosebesc diferite modele de organizare economica din cadrul sistemului: statul laissez-faire, statul corporatist, statul comunist sau socialist, sau diferite clase economice: sisteme feudale, burgheze sau capitaliste. Exista si eforturi recente de comparare a functiilor sistemelor politice: capabilitate, functii de transformare, sau functii de conservare si adaptare, precum si clasificarea sistemelor in termeni de structura, functie sau cultura politica.
Desi au un grad redus de comprehensibilitate, aceste scheme de analiza isi au doza lor de validitate, iar schemele de clasificare bazate pe ele, desi in multe cazuri se dovedesc a fi anacronice in raport cu organizarea politica moderna a societatii, s.au dovedit extrem de influente la nivelul dezvoltarii politice. Cele mai influente scheme de clasificare apartin neindoilenic filosofilor antichitatii eline Platon, respectiv Aristotel., care au incercat sa deosebeasca diferite tipuri de guvernare dupa numarul celor aflati la putere. Platon sustinea ca exista o succesiune naturala a formelor de guvernare: o aristocratie (forma ideala de guvernare de catre cei putini) care abuzeaza de putere si se perverteste in timocratie (cei putini ce conduc statul si ar trebui sa tezaurizeze intelepciunea sunt interesati fatal de onoruri si aspecte materiale) de unde rezulta oligarhia (forma cea mai coprupta de guvernare de catre cei putini) care devine in cele din urma democratie (ca domnie a majoritatii). Excesul de democratie se transforma in anarhie (guvernarea fara legi), care este mediul propice de aparitie a tiranului. Abuzul de putere in tipologia platonica este definit prin neglijarea de catre cei ce-o exercita a legii (nomos). Intr-o forma ideala de guvernare domneste legea, pe cand in una corupta aceasta este inexistenta. Desi l-a combatut pe Platon criticand aceasta schema de clasificare, Aristotel si-a intemeiat schema proprie tot dupa numarul celor aflati la putere, distingand intre forme ideale si forme corupte de guvernare. Formele ideale (sanatoase) de guvernare in schema aristotelica sunt MONARHIA, ARISTOCRATIA si POLITEIA (termen aproape sinonim cu democratia constitutionala moderna). Acestea, pervertite prin abuzul de putere devin TIRANIE, OLIGARHIE si OCHLOCRATIE (sau democratie fara legi). Conceptul de politeie , un fel de constitutie mixta, a fascinat pe multi filosofi ai politicii mai bine de un mileniu. Pentru a-i sublinia avantajele, o multime de ganditori, de la Polibius la Sf. Toma d Aquino au construit modele in care fiecarei clase sociale i se acorda constrolul institutiei guvernamentale potrivite.
O alta foarte influenta schema de clasificare a fost distinctia dintre monarhie si republica. Im scrierile lui Machiavelli si ale altor teoreticieni, clasificarea traditionala a fost inlocuita de dihotomia principat - republica. Suvernaitatea in principat sta in mainile unuia singur, pe cand in republici aceasta este impartita intre mai multi membrii ai colectivului ce detine puterea. Reducand aristocratia si democratia la o singura actegorie de conducere republicana, Machiavelli a facilitat aparitia distinctiei de mai tarziu dintre un guvernamant despotic si nondespotic. In opera lui Montesquieu, spre exemplu, despotismul, sau exercitarea puterii de catre unul singur in afara legii, a fost pus in opozitie cu formele de guvernamant constitutional ale monarhiilor si republicilor. Odata cu declinul monarhiilor si nasterea statelor totalitare ce s-au intitulat republici, aceasta schema traditionala de clasificare a pierdut din interes.
SCHEME MODERNE DE CLASIFICARE
Inutilitatea vechilor scheme de clasificare a fost data de schimbarile drastice de organizare politica ale lumii moderne. Tipologiile bazate pe numarul de persoane aflate la putere sau pe structurile formale ale statului sunt aproape nesemnificative in raport cu standardul formelor democratice, similaritatile falacioase in postulatele constitutiilor si ale institutiilor guvernamentale ale unor regimuri profund diferite ca practica politica sau succesul noilor ordini politice ale lumii Occidentale. Un numar de teoreticieni moderni au incercat sa depaseasca aceasta dificultate construind scheme de clasificare ce dau importanta primara factorilor sociali, economici, culturali sau psihologici. Cea mai influenta schema de acest gen este tipologia marxista , care clasifica tipurile de sistem politic pe fundamentele diviziunilor de clasa economice si defineste ca si clasa conducatoare masa de persoane care controleaza mijloacele de productie in stat. O tipologie monista care subliniaza de asemenea importanta unei clase conducatoare a fost schitata de teoreticianul italian Gaetano Mosca. In scrierile acestuia, toate formele de guvernare apar ca fatade pentru oligarhie sau conducerea de catre o elita ce concentreaza puterea in propriile maini. O alta clasificare, care distinge intre guvernari legitime si revolutionare a fost sugerata de contemporanul lui Mosca, Guglielmo Ferrero. Utilizand o abordare psihosociologica a relatiilor dintre guvernanti si guvernati, Ferrero a sustinut ca un guvernamant legiti este acela in care cetatenii accepta voluntar constrangerile si-si dau liberi consimtamantul loialitatii. In sistemele revolutionare, teama este reciproca (atat guvernanti cat si guvernatii resimt teama unuii fata de ceilalti). Legitimitatea si conducerea sunt de asemenea principiile pe care se fundamenteaza schema de clasificare a sociologului german Max Weber. In schema weberiana intalnim trei tipuri principale de conducere: harismatica, in care autoritatea sau legitimitatea conducatorului sta in recunoasterea cetatenilor a unor calitati superioare, extraordinare in persoana celui ce detine puterea; traditionala, unde, ca-n exemplul monarhiei ereditare, autoritatea conducatorului este istoric acceptata; si rational-legala, unde autoritatea este rodul unei ordini legale aparuta ca efect al rationalizarii si unde prevaleaza credinta in legalitatea regulilor normative. Tipologia weberiana a fost elaborata de un numar de scriitori recenti ce-au descoperit-o ca fiind extrem de utila in compararea si clasificarea noilor ordini politice ale lumii Occidentale.
E nevoie de o clasificare ceva mai utila a sistemelor politice care sa penetreze dincolo de aparentele formale, pana la realitatile de culise. Aceste realitati nu consista doar in fapte sociale si economice ale organizarii societatii politice. Exista diferente importante intre sisteme politice cu structuri socioeconomice foarte simlare. De aceea unele clasificari sociologice recente esueaza ca unelte ale analizei politice: ele nu pot distinge efectiv intre anumite societati ale caror ordini politice mustesc de contraste. Sistemul politic trebuie sa fie el insusi obiectul central al analizei si fenomenele politice principalele fapte ce trebuiesc investigate. Acest gen de abordare poate scoate la iveala modele diferite de analiza, dar trebuie sa debuteze printr-o examinare a mijloacelor prin care puterea este cucerita si transferata, exercitata si controlata. Aceste aspecte sunt importante in compararea ordinilor politice avansate si de asemena pentru conturarea distinctiilor importante intre regimuri in zonele sub-dezvoltate ale planetei.
GUVERNAMANTE CLASIFICATE DUPA MODURILE DE SUCCESIUNE
O problema centrala a tuturor ordinilor politice este cea a succesiunii. Regele e mort! Traiasca regele!" a fost adesea raspunsul, nu intoteauna contestat, al monarhiei ereditare europene la intrebarea "cine ar trebui sa conduca dupa decesul regelui?". O alta problema este prin ce maniera si de catre cine un conducator prezent poate fi inlocuit sau privat de putere. Acestei din urma chestiuni monarhia ereditara nu i-a dat un raspuns definit, desi conceptul de DIFFIDATIO, sau de rupere a contractului de loialitate dintre rege si lordul feudal a fost invocat mai mult decat o data in perioada medievala. Sistemele politice, chiar si acelea din societatile tribale primitive, au abordat ambele probleme intr-o varietate de feluri. Marturiile antropologice arata ca seful de trib sau regele erau adesea selectati in urma unor teste ritualice sau ca recunoastere a unor semne magice sau dovezi religioase ale originii divine, de obicei recunoscute de batranii tribului sau capii religiosi. In alte cazuri, un principiu al ereditatii, adesea slabit de alegeri dintre mostenitori dupa criterii fizice sau abilitati razboinice a fost aplicat. In alte dati, seful era ales de obicei dintre barbatii adulti al unui clan ales. Tehnicile de indepartare a sefuluii de trib variau de asemenea. Uneori, conducatorul era omorat dupa o anumita perioada de timp sau cand puterile sale magice slabeau, impreuna cu abilitatile fizice si sanatatea. In alte cazuri, conducatorul era supus unor teste periodice privind puerile sale magice sau i se cerea sa accepte provocare la lupta a unui alt candidat. Uneori insa era inlocuit pur si simplu de catre batranii tribului din functie.
Tehnicile de asigurare a succesiunii variaza si in lumea moderna. Procedurile de succesiune difera de la procesul hieratic de identificare a renincarnatului Dalai Lama, practicat pana recent in Tibet, la proceduri subtile, informale prin care majoritatile parlamentare aleg un succesor in functia de prim-ministru in Marea Britanie. De fapt, practicile de succesiune in sistemele politice moderne pot fi clasificate astfel: 1. EREDITARE; 2. PRESCRIPTII CONSTITUTIONALE; 3. VOT; 4. FORTA.
