Contracte comerciale speciale

Contracte comerciale speciale

Obiective:

cunoasterea cadrului reglementativ in vigoare pentru principalele contractele comerciale;

dobandirea aptitudinilor necesare pentru intelegerea relatiilor contractuale in sfera afacerilor;

evidentierea particularitatilor contractelor de finantare a afacerilor;

explicarea unor concepte si notiuni juridice aplicabile in sfera tranzactiilor comerciale.

Cuvinte cheie: contract comercial, reglementare juridica, drepturi si obligatii.

Sfera contractelor de interes pentru practicienii comertului este foarte ampla si in continua extindere. Dimensiunile cursului nu ne permit insa o abordare exhaustiva a acestui subiect, ci doar o prezentare foarte succinta a unor contracte, rezumandu-ne la a explicita natura juridica specifica a fiecarui contract si cateva dintre particularitati care le caracterizeaza.

1 Contractele de intermediere

Contractele de intermediere sunt acele acorduri de vointa prin care o persoana isi realizeaza activitatea, substituindu-si o alta persoana. Aceste contracte se constituie in varietati ale reprezentarii din dreptul civil.

a) Contractul de mandat comercial este acordul de vointa in urma caruia o persoana fizica sau juridica numita mandatar indeplineste o serie de acte sau fapte de comert in numele si pe seama unei alte persoane de la care are mandat si care se numest mandant, in schimbul unei remuneratii.

Din punct de vedere al caracterelor juridice, contractul de mandat comercial este un contract:

consensual (adica se incheie in mod valabil doar prin realizarea acordului de vointa al manadatului cu mandatarul, fara nici o alta formalitate);

oneros (atat mandatarul cat si m andantul incheie acest contract deoarece urmaresc obtinerea unor beneficii de ordin material);

comutativ (intinderea drepturilor si obligatiilor partilor se cunosc cu exactitate din momentul incheirii contractului, nu sunt supuse unor elemente aleatorii, cu ar fi de exemplu la contractul de asigurare);

cu efecte intre vii, adica drepturile si obligatiile partilor trebuiesc executate pe durata vietii lor; cu toate acestea, daca mandantul moare mai inainte de indeplinirea mandatului, atunci mandatarul este obligat sa isi continue misiunea, pana la desemnarea mostenitorilor comerciantului persoana fizica sau pana la desemnarea lichidatorului pentru comerciantul persoana juridica.

Cadrul reglementativ al contractului de mandat este conturat de prevederile Codul comercial (art. 374 si urmatoarele) si prevederile Codului civil (art. 1532 si urmatoarele).

Contractul de mandat comercial produce doua categorii de efecte juridice: intre mandant si mandatar dar si intre mandant si tertele persoane cu care acesta vine in contact prin intermediul mandatarului.

Obligatiile mandatarului sunt:

mandatarul are obligatia sa execute mandatul;

mandatarul este tinut sa isi indeplineasca obligatiile cu buna credinta si cu diligenta unui bun proprietar;

mandatarul are obligatia sa aduca la cunostinta tertului cu care incheie actul, imputernicirea in temeiul careia actioneaza;

mandatarul are obligatia sa plateasca dobanzi la sumele de bani cuvenite mandantului.

Obligatiile mandantului sunt:

mandantul este obligat sa puna la dispozitia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului;

mandantul are obligatia sa plateasca mandatarului remuneratia datorata pentru executarea mandatului;

mandantul are obligatia sa restituie cheltuielile facute de mandatar pentru executarea mandatului.

Legea reglementeaza cu titlu paticular pentru acest tip de contract privilegiu mandatarului. Astfel, i se garanteaza acestuia plata sumelor de bani pe care le datoreaza mandantul cu titlu de retributie, cheltuieli facute pentru executia mandatului, despagubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia implinirii mandatului. Privilegiul se exercita asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le detine pentru executarea mandatului.

Pentru a-si exercita dreptul de garantie mandatarul trebuie sa ii notifice mandantului sumele de bani pe care le datoreaza, cu somatia de a fi achitate in termen de 5 zile si cu precizarea ca, in caz de neplata, va proceda la vanzarea bunurilor supuse privilegiului.

Efectele mandatului constau in realizarea de acte juridicde prin intermediul altei persoane. Prin executarea mandatului, adica prin incheierea actului juridic de catre mandatar si terti se creeaza raporturi juridice directe, intre mandant si terti. Trebuie sa avem in vedere ca numai actele  juridice incheiate in limitele imputernicirii date il obliga pe mandant.

Incetarea contractului de mandat are loc prin:

revocarea mandatului de catre mandant;

renuntarea mandatarului la mandat;

prin moartea, interdictia, insolvabilitatea si falimentul mandantului sau mandatarului.

In categoria contractelor de intermediere, care pastreaza principalele trasaturi ale mandatului comercial, includem si contractul de agency, contractul de comision si contractul de consignatie.

2 Contractele de transfer de tehnologie

Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract principal, al unui contract adiacent sau al unei clauze intr-un contract complex. Sunt cunoscute urmatoarele tipuri de contracte de transfer de tehnologie:

contractul de licenta;

contractul de know-how si

contractul de consultanta.

Contractul de licenta este acea conventie prin care titularul unui brevet (licentiatorul) transmite unui beneficiar (licentiatul) dreptul de folosinta a unei inventii, in schimbul unei remuneratii. Deoarece acest contract are natura comerciala, intotdeauna trebuie sa fie insotita conventia partilor de plata unei sume de bani. .

Caracterele juridice ale contractului de licenta sunt urmatoarele:

este un contract "intuitu personae", deoarece se incheie in virtutea calitatilor personale ale licentiatorului;

este un contract incesibil, cu exceptia cazurilor cand exista prevederi exprese contrarii;

nu implica un act de dispozitie asupra dreptului exclusiv din brevet.

Titularul brevetului transmite numai folosinta dreptului de exploatare care poate fi totala sau  partiala. In functie de intinderea drepturilor atribuite prin contractul de licenta, acesta poate fi:

licenta exclusiva cand licentiatul are un drept exclusiv de utilizare;

licenta neexclusiva sau simpla, cand licentiatul are dreptul de a folosi licenta numai in conditiile convenite.

Contractul de know-how ca obiect transmiterea unui procedeu tehnic, completat cu toate elementele necesare punerii lui in aplicare. In practica relatiilor de afaceri contemporane, continutul notiunii de know-how a depasit sfera initiala, incluzand abilitate, experienta, tehnici dobandite prin practicarea indelungata, cunostinte tehnice cu grad variabil de aport intelectual, procedee, metode si mijloace de specialitate.

Principalele caracteristici ale know-how-ului sunt noutatea si secretul care se apreciaza nu in  mod obiectiv ci in raport cu persoana sau intreprinderea care vrea sa dobandeasca know-how-ul. Transmiterea know-how-ului de la titular la beneficiar se poate face in diferite feluri:

trimiterea documentatiei (planuri, desene);

furnizarea de material sau a unei parti din material incorporand know-how-ul;

trimiterea de tehnicieni ai intreprinderii furnizoare;

primirea de tehnicieni de la beneficiar pentru formare.

3 Contractele de concesiune

Contractele de concesiune au aparut o data cu autonomizarea ramurei juridice a dreptului de proprietate intelectuala, ceea ce a oferit protectia necesara drepturilor de autor si a drepturilor de proprietate industriala.

Concesiunea este una dintre operatiunile comerciale la care se recurge, in raport cu particularitatile tranzactiei, in scopul de a organiza mai eficient comercializarea marfurilor. Cele mai frecvente contracte de concesiune sunt contractul de concesiune exclusiva si contractul de franciza.

Concesiunea exclusiva este determinata de preocuparea producatorilor de a comercializa marfurile prin valorificarea cat mai deplina a posibilitatilor de a patrundere si de desfacere a marfurilor pe piata, prin cointeresarea celor care realizeaza efectiv operatiunile de desfacere a marfurilor catre beneficiari.

In raporturile de concesiunea exclusiva sunt implicati concedentul, adica cel care vinde marfurile unei alte persoane, si concesionarul, care revinde marfurile primite de la concedent. Astfel, concedentul are o singura calitate, aceea de vanzator, iar concesionarul are dubla calitate, de cumparator, dar si de vanzator, deoarece el va revande marfa clientilor sai directi.

In derularea operatiunilor comerciale, contractul de concesiune se poate incheia cu o clauza de exclusivitate a aprovizionarii sau a vanzarii, ceea ce ofera o pozitie privilegiata de piata pentru concedent respectiv concesionar. Concedentul va dobandi o piata de desfacere extinsa pentru produsele sale, iar concesionarul va putea fi singurul care ofera cumparatorilor anumite produse, cu o cerere ridicata pe piata.

Prin intermediul contractului de concesiune exclusiva, concedentul patrunde pe noi piete fara a face cheltuieli de investitii. Marfurile sale se vor vinde mai usor iar veniturile se vor majora considerabil. Pe de alta parte, concesionarul ofera clientelei sale marfuri de calitate, valorificand prestigiul de care se bucura firma si produsele concedentului. Daca este un produs cu o buna reputatie pe piata, concesionarul va avea interes sa obtina prin contract, concesiunea exclusiva asupra vanzarilor dintr-un anumit areal. In felul acesta, concesionarul dobandeste monopolul comercializarii unui anumit produs sau unei game de produse, evitand sau descurajand concurenta.

Concesionarul si concedentul au interes sa isi elaboreze o strategie de piata comuna, pentru cucerirea pietei si desfacerea marfurilor. Suntem in prezenta unei duble legaturi de exclusivitate[1], concretizata prin faptul ca, pe de o parte, concedentul se va obliga sa vanda anumite marfuri, iar concesionarul se obliga sa le cumpere si apoi sa le revanda clientelei sale.

Concedentul are obligatia sa asigure concesionarului aprovizionarea cu marfurile respective, la termene si in conditiile negociate. Concesionarul este obligat sa revanda marfurile cumparate de la concesionar, fara a face concurenta acestuia, vanzand produse similare de la alti producatori. Concesionarul poate fi obligat prin contract sa faca publicitate produselor pentru care este beneficiarul concesiunii exclusive si sa asigure vanzarea intr-un ritm convenit de parti.

De regula, durata concesiunii este de un an, dar nimic nu opreste partile sa incheie un contract pe o perioada mai indelungata sau sa prelungeasca contractul initial incheiat pentru un an.

Concesionarul va vinde produsele la care cererea si oferta libera pe piata ii vor permite. Normele dreptului euroapen in materia comerciala interzic orice forma de impunere a pretului de revanzare de catre concedent.

Contractul de franciza (sau, mai corect spus, contractul de franchising) a aparut in Statele Unite ale Americii, in conditiile interzicerii desfacerii marfurilor de catre cei care le produc. Este vorba despre cunoscuta legislatie antitrust[2]. Franciza s-a dezvoltat cu rapiditate, datorita eficientei sale in derularea tranzactiilor comerciale.

Regimul juridic al francizei este detaliat in Ordonanta de Guvern nr. 52/1997, aprobata cu modificari prin legea nr. 79/1998, modificata la randul sau.

La raporturile de franciza participa:

fracizorul, sau cel care indeplineste rolul concedentului in aceasta operatiune comerciala

si francizatul, care este concesionarul.

Prin operatiunea de franciza, o persoana numita francizor acorda unei alte persoane numita francizat, concesiunea unei marci, o data cu mijloacele necesare pentru a comercializa marfa sau serviciul respectiv. Se includ astfel in contractul de franciza asistenta tehnica si ansamblul de metode si mijloace de comercializare de natura a creste rentabilitatea activitatii pentru ambele parti. Desi aparent desfasoara o activitate reciproc avantajoasa, interesele participantilor la operatiunile de franciza sunt contrare. Francizorul este interesat sa patrunda pe pietele internationale, francizatul are interes sa beneficieze de mijloacele francizorului in derularea afacerii, pentru a obtine o cifra de afaceri mai mare.

Ca si in cazul contractului de concesiune exclusiva, contractul de franciza inceteaza arin expirarea termenului sau prin reziliere. Partile pot negocia orice termen pentru incheierea contractului de franciza, functie de particularitatile concrete ale afacerii. Desigur ca un contract incheiat pe o perioada prea scurta de timp poate fi prelungit prin acordul partilor.

4 Contractele de finantare a operatiunilor comerciale

Contractele de finantare a operatiunilor comerciale au aparut o data cu desfasurarea tranzactiilor comerciale la valori foarte mari, ceea ce a impus colaborarea cu un finantator care sa ofere suma de bani necesara. Contractele de finantare sunt astazi foarte frecvente in activitatea comerciantilor, cele mai utilizate fiind contractul de factoring, contractul de credit bancar si contractul de leasing. In cele ce urmeaza vom prezenta foarte pe scurt operatiunea de leasing, cea mai spectaculoasa si mai des folosita tranzactie in relatiile comerciale ce presupun o forma de finantare.

Leasingul, o idee de o simplitate dezarmanta, aparuta la mijlocul secolului al XX-lea, a oferit solutia pentru problemele legate de finantare in cadrul intreprinderilor mici si mijlocii. Posibilitatea de a utiliza echipamente foarte moderne, de mare randament fara a dispune de capitalul necesar pentru a le achizitiona, mentine leasingul in atentie. Acest tip de operatiune juridico-economica se foloseste la scara extinsa nu doar in tarile puternic dezvoltate ci si pe piata internationala, in vederea gasirii unor noi metode de comert exterior, a unor noi surse de venituri in valuta necesare acoperirii importurilor.

Aceasta tehnica de finantare care presupune un risc ridicat vine sa dea satisfactie agentilor economici care nu pot obtine credite de la banci sau nu vor sa-si greveze bunurile mobile si imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natura a afecta dinamismul specific raporturilor comerciale.

Contractul de leasing este operatiunea prin care o persoana, finantatorul, cumpara unele lucruri de la un furnizor pentru a le inchiria unei alte persoane, utilizator.[3] In dreptul roman operatiunile de leasing sunt reglementate prin Ordonanta de Guvern nr. 51/1997, aprobata prin Legea nr. 90/1998 si modificata prin Legea nr. 533/2004.

Termenul "leasing" provine de la verbul "to lease" din limba engleza care inseama "a inchiria". Etimologic, cuvantul "lease" este de origine franceza, provenind din mai vechiul "lais" derivat al verbului "laisser" (a lasa altuia), care isi are sorgintea in latinescul "laxare".

In unele tari leasingul este recunoscut sub forma de "credit-bail", iar societatile de leasing sunt obligate sa adopte statute de banca sau de stabilimente financiare. Firmele de leasing sunt constranse sa respecte o anumita proportie intre angajamentele de "credit-bail" si fondurile lor proprii. Alte legislatii nu au definitii oficiale pentru leasing, neexistand conditii privind formele de practicare. De asemenea, sunt tari in care leasingul este considerat ca o forma de vindere in rate deoarece chiria in leasing acopera costurile si asigura castigul.

Interesul practic al leasingului este de a asigura finantarea integrala prin fonduri imprumutate a unei investitii fara ca beneficiarul sa constituie masuri asiguratorii; prin aceasta leasingul se distinge de traditionala creditare a investitiilor, unde intreprinderea beneficiara suporta o parte din valoarea investitiei. De aceea leasingul, ca tehnica de finantare, vizeaza in primul rand intreprinderile care urmaresc largirea activitatii si ridicarea performantelor, asigurand progresul tehnic.

Leasingul reprezinta o forma de inchiriere a masinilor, a utililajelor, a mijloacelor de transport si a altor bunuri mobiliare sau imobiliare, practicate de regula de catre societatile financiare care le cumpara de la producatori si apoi le inchiriaza pe o perioada determinata beneficiarilor, contra unei chirii dinainte calculate[4].

Ca tehnica moderna de creditare pe termen mediu si lung, leasingul reprezinta o operatie bazata pe disjungerea, in plan juridic, intre dreptul de proprietate si cel de folosinta, acordandu-i-se acestuia din urma o consideratie deosebita deaorece randamentul asteptat de la un bun are mai multa valoare decat dreptul abstract de proprietate. Pe plan fiscal se face distinctia intre amortismente si ratele chiriei, iar pe plan economic intre capital si produsele sale.

In contractul de leasing intervin:

-finantatorul operatiunii, care cumpara bunul sau creditorul (de obicei o unitate specializata);

-furnizorul, care poate fi vanzatorul, producatorul, constructorul, fabricantul sau exportatorul bunului;

-utilizatorul, adica locatorul, clientul solicitator sau beneficiarul bunului.

Pozitia fiecarei parti este bine precizata: finantatorul se ocupa de problemele financiare, utilizatorul de problemele tehnice, furnizorul intretine relatii cu ambii parteneri.

Elementele definitorii ale operatiunii de leasing sunt urmatoarele:

cumpararea de catre o societate specializata, in vederea inchirierii, a unor bunuri in conformitate cu necesitatile unui utilizator;

inchirierea bunurilor utilizatorului, pe o anumita perioada in schimbul unei redevente locative;

folosirea bunurilor de catre utilizator numai in scopuri profesionale, potrivit obiectului de activitate;

posibilitatea utilizatorului, la implinirea termenului stipulat, de a cumpara bunurile inchiriate in schimbul platii unei pret rezidual convenit, de a reinnoi locatiunea ori de a restitui lucrul societatii de leasing.

Teste de autoevaluare

1. Contractul reprezinta:

a)     un document semnat de partile implicate; F

b)     un acord de vointa pentru de a naste, modifica sau stinge un raport juridic; A

c)     un inscris care prezinta termenii in care doua sau mai multe parti si-au exprimat punctele de vedere; F

2. Contractele unilaterale:

a)     se incheie cu exprimarea vointei unei singure parti; F

b)     creeaza obligatii doar pentru una dintre partile implicate; A

c)     au in mod obligatoriu un caracter real; F

3. Denumirea de contractele comutative semnifica faptul ca:

a)     partile isi pot schimba intre ele pozitia juridica; F

b)     partile se pot folosi de alte persoane care sa le reprezinte interesele; F

c)     partile isi cunosc cu certitudine intinderea obligatiilor din momentul incheierii contractului; A

4. Obligatiile mandatarului sunt:

a)     sa execute mandatul; A

b)     sa isi indeplineasca obligatiile cu buna credinta si cu diligenta unui bun proprietar; A

c)     sa aduca la cunostiinta tertului cu care incheie actul, imputernicirea in temeiul careia actioneaza; A

d)     sa plateasca dobanzi la sumele de bani cuvenite mandantului; A

5. La raporturile de franciza participa

a)     fracizorul; A

b)     fracizatul; A

c)     finantatorul; F