|
|
|
INFRACTIUNEA
DISPOZITII GENERALE
Art. 17 - Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.
Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale.
Infractiunea este o fapta a omului, ilicita, avand un grad de pericol social mai mare decat alte actiuni ilicite raportat la urmarile produse si sanctiunile aplicabile si specifice numai infractiunilor. Incalcarea unei reguli de conduita cu caracter imperativ prin savarsirea unei infractiuni, atrage dupa sine raspunderea penala prin aplicarea unor sanctiuni specifice numai dreptului penal.
Definirea infractiunii in acest articol prezinta valoare prin cuprinderea trasaturilor esentiale tuturor infractiunilor ce ajuta practic organele competente la stabilirea savarsirii unei infractiuni si, in acelasi timp, separa ilicitul penal de cel extrapenal, constituind o norma de drept de aplicare generala.
Trecand la analiza trasaturilor esentiale ale infractiunii, se pot constata urmatoarele:
1. Fapta sa prezinte pericol social
Pericolul faptei este social intrucat acest caracter deriva din natura valorilor vatamate ori periclitate si sa fie de o anumita gravitate, de esenta infractiunii, pentru a o distinge de alte forme ale ilicitului juridic. Pericolul social al infractiunii este reflectat de pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta ilicita penala.
Pericolul social presupune existenta unui pericol abstract si altul concret. Cel abstract generic sau legal este stabilit de legiuitor prin incriminarea faptei si prin limitele de pedeapsa, uneori rezultand din repetarea faptei sau din valoarea prejudiciului sau din participarea mai multor faptuitori, inarmati sau constituti in banda (exemplu: infractiunea de talharie, prev. de art. 211 alin.3 Cod penal).
Pericolul concret este apreciat de instanta de judecata, fiind determinat de fapta concreta sau de conditiile in care a fost savarsita, cat si de persoana faptuitorului. Pentru stabilirea pericolului social concret, reflectat si de cuantumul pedepsei stabilite de instanta raportat la limitele pedepsei stabilite de legiuitor, instanta va tine seama de criteriile de individualizare prevazute de art. 72 Cod penal.
In art. 18 din Codul penal se arata ca "fapta care prezinta pericol social in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile aratate in art. 1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse".
Acest pericol social difera de la o infractiune la alta, raportat la importanta valorilor sociale ocrotite, cat si la factorii obiectivi si subiectivi care tin de faptuitor sau sunt exteriori acestora (frecventa, rezonanta sociala, etc.)1.
Daca pericolul social concret ce constituie una din conditiile existentei infractiunii nu este realizat, fapta savarsita, desi este prevazuta de legea penala, nu este considerata ca atare, deoarece prin atingerea minima a valorilor aparate de legea penala si continutul ei concret, este lipsita in mod vadit de importanta.
In acest sens, art. 181 Cod penal prevede ca "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni".
La stabilirea in concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului.
Pentru faptele care sunt lipsite de pericolul social al unei infractiuni, se impune aplicarea faptuitorului a sanctiunii cu caracter administrativ prevazuta de art. 91 Cod penal (respectiv mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100.000 lei la 10.000.00 lei).
2. Fapta sa fie savarsita cu vinovatie
Vinovatia inseamna o atitudine psihica a faptuitorului, care in mod constient si voit, cunoscand ca actiunea (inactiunea) pe care o comite este prevazuta de legea penala si produce anumite urmari periculoase pentru societate, prevazute de asemenea de lege, le doreste sau accepta ori se manifesta cu usurinta si nu le prevede, desi trebuia si putea sa le prevada.
Vinovatia cuprinde doua elemente: constiinta ca factor intelectiv de prevedere si vointa ca factor volitiv.
3. Fapta sa fie prevazuta de legea penala
Aceasta inseamna ca fiecare fapta care este infractiune sa fie prevazuta in legea penala prin indicarea ei sau prin descrierea continutului, respectiv in Codul penal si legile speciale.
Prevederea faptei in legea penala are la baza principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (art. 2 Cod penal).
Pe langa cele trei trasaturi generale analizate succint, se impune analizarea elementelor infractiunii, respectiv obiectul, subiectul, latura obiectiva si latura subiectiva.
1 - M. Basarab, op. cit, vol. I, p. 128
1. Obiectul infractiunii este constituit din valorile ocrotite de normele de drept penal care sunt vatamate prin infractiune.
Acesta poate fi juridic si material, primul fiind prezent la toate infractiunile, pe cand cel de-al doilea numai la infractiunile de rezultat, conditionand lipsa acestuia chiar existenta infractiunii.
Obiectul juridic al infractiunii este constituit din totalitatea valorilor ocrotite prin normele penale din Codul penal, Partea speciala si legile penale speciale, astfel cum se deduce din dispozitiile art. 1 din Codul penal.
Importanta obiectului juridic este determinata de faptul ca nu exista infractiune daca prin actiunea sau inactiunea faptuitorului nu s-a adus atingere acestor valori, protejate de legislatia penala, deoarece lipseste pericolul social.
Obiectul juridic poate fi general, reprezentat de totalitatea valorilor ocrotite de legislatia penala (art. 1 Cod penal), generic sau de grup, reprezentat de o grupa a valorilor aparate de legea penala (exemplu: infractiuni contra patrimoniului, infractiuni contra sigurantei statului, infractiuni contra persoanei, etc.) si special sau nemijlocit, care este format din valoarea sociala impotriva careia s-a indreptat direct actiunea sau inactiunea faptuitorului (acesta corespunde articolelor din Partea speciala a Codului penal).
Pot exista infractiuni cu mai multe obiecte juridice speciale si alte categorii de obiect juridic, ca si in cazul infractiunilor complexe (art. 211 Cod penal) sau infractiunilor cu obiect multiplu (art. 2151 Cod penal).
In cazul infractiunilor complexe, obiectul juridic nemijlocit este constituit dintr-un obiect juridic direct (exemplu: la infractiunea de talharie, prev. de art. 211 Cod penal - proprietatea sau posesia bunului), existand insa si un obiect juridic indirect (integritatea corporala sau viata victimei).
Aceste infractiuni complexe raman in faza tentativei daca este lezat numai obiectul juridic indirect, respectiv integritatea corporala sau sanatatea persoanei. Daca este lezat mai intai obiectul juridic special direct (proprietatea sau posesia bunului, in cazul infractiunii de talharie prev. de art. 211 Cod penal) si dupa aceea obiectul juridic indirect, la aceeasi infractiune de talharie (integritatea corporala sau sanatatea persoanei) se realizeaza infractiunea consumata iar daca cel indirect nu este lezat, se savarseste infractiunea de furt.
La infractiunile cu obiect juridic multiplu avem obiect juridic principal (exemplu: la infractiunea de delapidare - avutul public) si unul secundar (care priveste buna desfasurare a serviciului), situatie in care obiectul juridic secundar nu poate fi lezat decat atunci, daca este lezata valoarea principala sau obiectul juridic principal.
In ceea ce priveste obiectul material al infractiunii, acesta este reprezentat de lucrul sau fiinta care incorporeaza valoarea ocrotita de lege si impotriva careia se indreapta actiunea sau inactiunea faptuitorului, avand importanta pentru diferentierea infractiunilor materiale sau de rezultat (exemplu: corpul persoanei la infractiunea de omor).
La infractiunile de pericol, un asemenea obiect material nu exista (exemplu: insulta, calomnia).
2. Subiectul infractiunii este reprezentat de persoana care a savarsit fapta cu vinovatie si care trebuie sa cumuleze anumite conditii, respectiv sa fie persoana fizica, sa fi implinit varsta de 14 ani iar persoana sa aiba discernamant (capacitatea de a intelege si de a-si manifesta constient vointa in raport cu o anumita fapta concreta).
Raportat la dispozitiile art. 48 Cod penal, lipsa acestui discernamant face ca fapta sa nu fie infractiune iar faptuitorul sa nu raspunda penal.
In general orice persoana poate fi subiect activ al unei infractiuni daca indeplineste conditiile aratate, insa unele infractiuni nu pot fi savarsite decat de un subiectiv activ, care are o anumita calitate (de exemplu: functionar public, functionar, medic, gestionar, militar, etc.).
In acelasi timp exista si un subiect pasiv al unei infractiuni, determinat de faptul ca acesta este reprezentat de o persoana impotriva careia se indreapta infractiunea.
Subiect pasiv al infractiunii poate fi atat o persoana fizica sau o persoana juridica, iar in unele situatii subiectul pasiv poate avea o anumita calitate care circumstantiaza fapta (nou nascut, femeie gravida, sot-sotie, ruda apropiata,etc.).
Noul Cod penal din 28 iunie 2004 prevede in Cap. VI, art. 45 alin.1 faptul ca subiect activ al unei infractiuni poate fi si o persoana juridica, aratand in mod expres ca "persoanele juridice cu exceptia statului, a autoritatilor publice si a institutiilor publice, raspund penal, in cazurile prevazute de lege, pentru infractiunile savarsite in numele sau interesul persoanelor juridice, de catre organele sau reprezentantii acestora". In acelasi timp, in alin.2 se prevede ca "raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala a persoanei fizice care a participat la savarsirea aceleiasi fapte".
3. Latura obiectiva a infractiunii
Latura obiectiva este constituita dintr-o actiune sau inactiune a faptuitorului, urmarile produse prin aceasta, prin care au loc schimbari in realitatea obiectiva cat si raportul de cauzalitate dintre actiune sau inactiune si urmarea socialmente periculoasa.
Actiunea este reprezentata de un comportament menit sa produca o atingere valorilor aratate in art. 1 din Codul penal, realizandu-se prin comiterea a ceea ce legea interzice printr-o norma prohibitiva. Ea se poate realiza prin forte proprii (scris, cuvinte, gesturi), prin mijloace neanimate (chimice, fizice) sau animate.
Inactiunea reprezinta o conduita a faptuitorului care nu face ceea ce obliga legea penala (art. 262 Cod penal - nedenuntarea unor infractiuni).
Urmarea socialmente periculoasa reprezinta modificarea sau schimbarea produsa in realitatea inconjuratoare sau pericolul producerii unei asemenea schimbari1.
Raportul de cauzalitate este al treilea element al laturii obiective si implica relatia care trebuie sa existe intre cauza (actiunea sau inactiunea) si urmarea socialmente periculoasa (efectul).
1 - M. Basarab, op. cit, vol. I, p. 16
Importanta acestui raport este mai pregnanta la infractiunile de rezultat, deoarece in cazul infractiunilor formale raportul de cauzalitate este prezumat si nu trebuie dovedit.
4. Latura subiectiva
Aceasta, ca element al infractiunii, "consta dintr-un complex de stari de constiinta specifice care preced si insotesc actele exterioare (actiunea sau inactiunea) si care sunt dirijate in vederea producerii anumitor urmari periculoase, sau chiar daca nu sunt dirijate intr-o asemenea directie, produc totusi aceste urmari datorita usurintei sau neglijentei inculpatului", definitie data in literatura de specialitate.
Latura subiectiva, astfel cum rezulta din disp. art. 19 Cod penal, este constituita din intentie si culpa (acestea formeaza elementul vinovatie) si motivul si scopul (ca subelemente secundare).
A. Intentia are doua forme de manifestare si anume: intentia directa si intentia indirecta.
Suntem in situatia intentiei directe, potrivit art. 19 pct. 1 lit. a Cod penal, cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte.
Potrivit art. 19 pct. 1 lit. b Cod penal, fapta este savarsita cu intentie indirecta cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu il urmareste, dar accepta posibilitatea producerii lui. In aceasta situatie, faptuitorul prevede pe langa urmarea actiunii sale, pe care o urmareste si posibilitatea producerii unei alte urmari eventuale, pe care nu o doreste, dar o accepta.
In cazul infractiunilor savarsite cu intentie directa sau indirecta, prevederea urmarii periculoase poate sa fie anterioara sau concomitenta savarsirii faptei.
Raportat la timpul scurs de la momentul nasterii ideii infractionale si pana la luarea hotararii infractionale in raport cu intentia obisnuita, intentia directa poate fi premeditata si spontana sau repentiva, care desi nu sunt definite in Codul penal asa cum este definita in art. 19 pct. 1 lit. a Cod penal intentia obisnuita, ele deriva din anumite dispozitii legale.
Premeditarea1 acceptata ca manifestare pur subiectiva consta in chibzuirea mai indelungata decat cea obisnuita si intr-o stare de relativ calm cu privire la actiunea (inactiunea), timpul, locul si modul de comitere, precum si trecerea unui timp de la luarea hotararii si pana la punerea ei in executare, pentru a exista cat mai multe sanse sa produca urmarea dorita.
Intentia repentiva sau spontana se caracterizeaza prin aceea ca se naste in stare de tulburare sau emotie a faptuitorului, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate sau datorita tulburarii determinate de procesul nasterii.
1 - M.Basarab, op.cit, vol.I,, p. 182; C.Niculescu, Despre posibilitatea existentei premeditarii in dolul repentiv , Dreptul nr. 2/1995, p. 48-51
In codul penal, premeditarea este prevazuta in art. 175 lit. a, constituind o circumstanta care agraveaza infractiunea de omor, permitand calificarea ca fiind infractiunea de omor calificat.
Intentia spontana sau repentiva constituie o circumstanta atenuanta, fiind prevazuta in Partea generala a Codului penal in art. 73 lit. b si in Partea speciala a Codului penal la art. 177 (pruncuciderea) si art. 322 alin.2 (incaierarea).
B. Culpa este definita in art. 19 alin.2 Cod penal, unde se prevede ca fapta este savarsita din culpa cand infractorul:
- prevede posibilitatea producerii urmarilor faptei sale, dar nu o accepta, socotind fara temei ca ea nu se va produce (culpa cu prevedere, usurinta, temeritatea).
Intr-o culpa cu prevedere si intentia indirecta exista asemanare in ceea ce priveste prevederea rezultatului, dar se deosebesc deoarece in cazul intentiei indirecte, faptuitorul accepta producerea urmarii eventuale, iar in cazul culpei cu prevedere, urmarea nu este acceptata de acesta, bazandu-se pe imprejurari reale, obiective si nu pe hazard, ca si in cazul intentiei indirecte, dar pe care le apreciaza in mod inexact.
- nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (culpa fara prevedere sau neglijenta).
Posibilitatea de prevedere a urmarilor periculoase se verifica raportat la persoana faptuitorului (experienta, pregatire, grad de cultura, cunostinte de specialitate cerute de anumite activitati concrete, inteligenta).
In doctrina culpa fara prevedere mai este denumita nebagare de seama, nesocotire, neglijenta, nepricepere, nedibacie sau se face diferentierea intre culpa grava care presupune ca orice om cu simt de prevedere putea sa prevada rezultatul periculos, culpa usoara cand prevederea rezultatului apare ca o posibilitate care putea fi prevazuta daca faptuitorul manifesta atentie si culpa foarte usoara care se caracterizeaza prin aceea ca producerea rezultatului este greu de conceput, neputand fi intuita decat printr-un simt de prevedere deosebit.
Fapta savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta.
De asemenea, fapta constand intr-o actiune, constituie infractiune fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie.
Desi nu este prevazuta in mod expres in art. 19 Cod penal, mai exista o forma a vinovatiei denumita praeterintentie, care rezulta din continutul unor infractiuni.
Aceasta se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede urmarea socialmente periculoasa a actiunii sale, pe care o doreste, dar se produce un rezultat mai grav, pe care nu l-a prevazut, desi putea si trebuia sa-l prevada (de exemplu, art. 197 alin.2 lit. d si alin.3 - violul, art. 198 - raport sexual cu o minora, art. 183 - lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte).
Mobilul reprezinta motivul, impulsul interior sau factorul de norma psihica, ce-l determina pe faptuitor sa savarseasca fapta (ura, gelozia, razbunarea, mila, etc.).
Scopul consta in ceea ce a urmarit faptuitorul prin savarsirea infractiunii (de exemplu: dobandirea de valori sau bani in cazul furtului, talhariei, etc.).
Uneori scopul este cerut de continutul legal al infractiunii (de exemplu la furt - insusirea bunului pe nedrept).
Raportat la cele patru elemente ale infractiunii, se constata existenta anumitor caracteristici tipice si esentiale ale acestor elemente prevazute in norma penala si care face diferentierea dintr-o infractiune si alte infractiuni prevazute de legea penala si la incadrarea juridica a faptei (continut legal) si caracteristici necesare a fi indeplinite pentru stabilirea pericolului social concret al faptei (de exemplu: cuantumul prejudiciului, antecedentele penale, etc.), acestea constituind continutul concret.
In noul Cod penal din 28 iunie 2004, in art. 20 se prevede forma de vinovatie intentia culpei cat si intentia depasita sau praeterintentia, dupa cum urmeaza:
(1) Fapta prevazuta de legea penala care prezinta pericol social este savarsita cu vinovatie cand este comisa cu intentie, din culpa sau cu intentie depasita.
1. Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte;
b. prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.
2. Fapta este savarsita din culpa cand infractorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;
b. nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa il prevada.
(2) Fapta care consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune constituie infractiune numai cand se savarseste cu intentie.
(3) Fapta comisa din culpa constituie infractiune numai cand in lege se prevede aceasta.
(4) Exista intentie depasita cand rezultatul mai grav produs printr-o actiune sau inactiune intentionata se datoreaza culpei faptuitorului.
