Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei

CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Art. 44 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare.

Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

Se prezuma ca este in legitima aparare, si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.

Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

Legitima aparare ca institutie de drept apare ca un ansamblu de conditii legale necesare, a caror realizare cumulativa poate duce la inexistenta infractiunii intr-o situatie data.

Legitima aparare este prevazuta in Codul penal ca fiind una din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei deoarece constatarea existentei acestei cauze, adica existenta starii de legitima aparare implica lipsa uneia dintre trasaturile esentiale fara de care nu poate exista infractiunea.

Fapta savarsita in stare de legitima aparare nu constituie infractiune, fiind lipsita de periculozitatea sociala intrucat ii lipseste trasatura esentiala a vinovatiei¹. Legiuitorul a considerat din totdeauna ca vinovatia, potrivit legii penale, este exclusa in toate cazurile in care faptuitorul actioneaza sub presiunea constrangerii.

Existenta starii de legitima aparare face ca fapta savarsita pentru inlaturarea atacului sa nu constituie infractiune, deoarece persoana care a savarsit-o nu a actionat cu vointa libera, ci din constrangere, din nevoia de a se apara pe sine sau de a apara o alta persoana ori un interes public.

Pentru constatarea legitimei aparari, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

a) sa existe un atac material, direct, imediat si injust;

b) atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor sale, ori impotriva unui interes obstesc;

c) atacul sa creeze un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile acesteia, ori pentru un interes obstesc;

1 - V. Dongoroz, I. Kohane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai - Explicatii teoretice ale Codului penal roman, Partea generala, vol. I, Editura Academiei Bucuresti, 1969, p. 334-375; M.Basarab - Drept penal, Partea generala, vol. II, Editia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 124-134; G. Antoniu - Sistemul cauzelor care inlatura vinovatia, Revista de drept penal nr. 2, Bucuresti, 1994, p. 31

d) savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru inlaturarea atacului;

e) apararea sa fie proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

1. Conditiile necesare pentru atac

Legitima aparare presupune o actiune agresiva, un atac, astfel ca actiunea de aparare sa fie provocata de producerea atacului si sa constituie un mijloc de inlaturare a acestuia.

In intelesul notiunii de legitima aparare, prin atac se intelege o actiune sau inactiune efectuata cu intentia de a aduce o atingere sau vatamare valorilor sociale care pot forma obiect de ocrotire in cadrul legitimei aparari, adica persoanele, drepturile acestora si interesele obstesti¹.

a) Atacul trebuie sa fie material, direct, imediat si injust

Atacul material este o actiune sau inactiune umana savarsita prin fapte materiale si reprezinta o manifestare agresiva concreta, fizica prin cai de fapt.

In ceea ce priveste inactiunea, atunci cand exista obligatia legala de a actiona, inactiunea poate constitui un atac, exemplificandu-se in acest sens refuzul acarului de a schimba linia, deoarece urmareste sa produca un accident de circulatie².

In literatura juridica s-a pus problema de a sti daca fapta celui care actioneaza datorita unui atac provenind de la un animal, poate fi considerata comisa in stare de legitima aparare, deoarece, acolo unde este atac exista si aparare. Cei mai multi autori sustin ca atacul trebuie savarsit de o persoana fizica si nu de un animal, intrucat apararea este calificata legitima numai daca este intreprinsa pentru stavilirea unui atac injust, caracter pe care nu-l poate avea atacul unui animal³.

Se considera ca nu este material atacul care se realizeaza pe cale orala sau prin scris (agitatie, zvonuri false, defaimari, amenintari efectuate oral sau in scris)⁴. Injuriile, amenintarile, chiar cele de natura sa inspire persoanei temerea unei agresiuni, nu pot justifica o actiune de aparare, deoarece aceasta se considera legitima prin prisma atacului, in sens material si nu datorita starii sufletesti a faptuitorului.

In practica judiciara s-a statuat ca simpla amenintare nu constituie prin ea insasi un atac material care sa justifice concluzia ca victima era pe punctul de a ataca. In schimb, intrarea fortata in locuinta, dupa amenintari prealabile, a fost considerata ca fiind un atac material, deoarece amenintarea nu a ramas in simpla faza de dezvaluire a unei intentii agresive, prin intrarea fortata in locuinta trecandu-se la realizarea ei prin fapte materiale.

1 - C.S.J., Sectia penala, decizia nr. 1999/1998, Revista de drept penal nr. 1/2000, p. 134

2 - M. Basarab - op. cit, vol. II; p. 122

3 - V. Ionescu - Legitima aparare si starea de necesitate, Ed.Stiintifica, Bucuresti,1972, p.56

4 - V. Dongoroz si colab., op. cit, p. 351

Atacul este direct cand pericolul pe care il creeaza ameninta nemijlocit obiectul impotriva caruia este indreptat atacul, adica vreuna dintre valorile sociale care pot forma obiectul legitimei aparari. Amenintarea este nemijlocita ori de cate ori actiunea sau inactiunea in care s-a concretizat atacul, constituie cauza pericolului la care se gaseste expusa valoarea sociala respectiva.

Atacul material si direct trebuie sa indeplineasca si o conditie referitoare la raportul dintre momentul declansarii atacului si momentul ivirii pericolului care ameninta persoana, drepturile celui atacat ori interesul public.

Existenta unui interval de timp intre declansarea atacului si ivirea pericolului, face ca atacul sa nu dobandeasca caracterul de atac imediat, intrucat el nu mai da nastere unui pericol, ci vizeaza numai posibilitatea unui pericol viitor, care ar putea fi evitat prin alte mijloace.

Atacul imediat poate fi iminent, adica pe punctul de a se produce sau in curs de desfasurare (actual).

In practica Tribunalului Suprem s-a aratat ca legitima aparare are loc numai in intervalul de timp dintre momentul in care atacul a devenit iminent si momentul epuizarii lui.

Actiunea care se produce dupa consumarea atacului, are caracterul unei agresiuni necesare, asa incat raspunderea penala a acuzatului nu poate fi inlaturata.

S-a statuat in mod constant ca nu este necesar sa se astepte inceperea atacului pentru a se riposta si ca apararea este legitima in intervalul de timp de cand atacul este iminent si pana in momentul in care s-a pronuntat.

In practica s-a decis intr-o solutie de speta ca, daca inculpatul, observand victima inarmata cu un box in mana, ca a impins poarta cu capul, tulburat de prezenta victimei, pe care o stia ca foarte periculoasa si inarmat cu o teava metalica i-a aplicat mai multe lovituri in cap, in acest caz nu exista un atac imediat al victimei care sa justifice apararea inculpatului².

In imprejurarile comiterii faptei, atacul apare ca fiind iminent, practic in desfasurare si ar fi fost nejustificat sa i se ceara inculpatului sa nu actioneze, astfel incat se poate considera ca reactia inculpatului a fost legitima.

Atacul este iminent numai in cazul in care din imprejurarile de fapt se poate deduce pericolul la care se gaseste expus cel impotriva caruia se declanseaza atacul, deoarece numai in acest mod se va putea realiza proportionalitatea dintre aparare si gravitatea pericolului.

Se considera ca exista atac iminent si in cazurile in care lovitura mortala nu a fost data in cursul atacului initial, daca desfasurarea faptelor a inceput cu un atac injust din partea victimei care a continuat sa aiba o atitudine agresiva.

Atacul este considerat in curs de executare pana in momentul in care se pune capat agresiunii.

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 474/1981, R.R.D. nr. 12/1981, p. 108; Tribunalul Mun. Bucuresti, Sectia I penala, deciziile nr. 30 si 53/1991 in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1991 cu note de V. Papadopol, Casa de Editura Sansa SRL, 1992, p. 159-160

2 - V.Ionescu, op. cit. , Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 291/1979, p. 69

Orice atac care incalca un interes obstesc, pune in pericol persoana fizica ori produce un prejudiciu bunurilor sale, incalcand normele juridice, este injust. Este injust deci atacul care nu are nici un temei juridic legal sau de fapt care sa-l justifice¹.

Pentru a fi considerat ca injust, atacul trebuie sa fie efectuat de o persoana care isi poate da seama de ceea ce este just si injust in manifestarile sale, deoarece in situatia unui atac din partea unei persoane iresponsabile, fie alienat mintal, fie minor care nu raspunde penal, ori din partea unui animal, persoana atacata nu este in legitima aparare. Totusi, persoana atacata va putea raspunde prin violenta in fata unui atac care, desi nu este injust, reprezinta totusi un pericol material in conditiile existentei unei stari de necesitate. Cand iresponsabilul sau animalul sunt incitate de o persoana responsabila, aceasta este in realitate agresor, iar atacul este injust.

Atacul este considerat injust si atunci cand actiunea agresiva provine din partea unui organ oficial, a unui agent al autoritatii care isi exercita in mod vadit abuziv atributiile de serviciu. Daca insa agentul autoritatii actioneaza in baza unui temei legal, iar persoana fata de care actioneaza comite o infractiune impotriva lui, acea persoana nu va putea invoca legitima aparare deoarece agentul, actionand in temeiul legii, nu a savarsit un atac injust.

Nu poate fi considerata injusta nici actiunea care cauzeaza un pericol grav, daca acea actiune era permisa de lege, cum ar fi situatia agresivitatii in limitele regulamentului, in disputele sportive, care nu constituie atac injust tocmai datorita faptului ca este facuta in conformitate cu regulile prestabilite prin regulamente oficiale.

Atacul este considerat just ori de cate ori el este savarsit in baza unui drept sau a unor dispozitii legale si in conditiile acestora².

Astfel, in cazul savarsirii unei infractiuni flagrante, retinerea faptuitorului de catre orice persoana pentru a-l conduce inaintea autoritatii sau a executarii arestarii legale, nu exista atac care sa justifice legitima aparare³.

In cazul patrunderii fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de aceasta, conditiile atacului de a fi material, direct, indirect si injust sunt indeplinite si cel care actioneaza pentru respingerea lui este in legitima aparare. Singura conditie ceruta de lege pentru ca patrunderea sa fie considerata ca atare este ca aceasta sa se faca fara drept, caz in care lipsa consimtamantului celui care riposteaza este prezumata. Nu va indeplini conditiile atacului, insa, refuzul de a parasi domiciliul, deoarece in acest caz patrunderea nu s-a realizat fara drept, ci cu consimtamantul persoanei care se apara.

Atacul prin patrundere fara drept in domiciliu trebuie sa indeplineasca unele conditii in mod cumulativ:

- sa existe o actiune de patrundere, ceea ce implica ca faptuitorul sa se introduca in mod efectiv, cu tot corpul si in modurile prevazute de art. 44 alin.2¹ Cod penal;

1 - V. Dongoroz si colab., op. cit, p. 352

2 - Victor A. Ionescu, op. cit, p. 90

3 - M. Basarab, op. cit, p. 127

- patrunderea sa se faca fara drept, adica in conditiile in care actiunea s-a realizat in mod abuziv, fara o justificare legala (exemplu: fapta sotului care fiind despartit de sotia sa si avand domiciliul in alta parte, a patruns in locuinta comuna fara consimtamantul sotiei sau chiar daca persoana vatamata nu detine locuinta in baza unui titlu legal).

In ipoteza in care patrunderea intr-o locuinta se face in temeiul unui drept, fapta nu constituie patrundere fara drept, deoarece lipseste o cerinta esentiala (patrunderea in locuinta in vederea aducerii la indeplinire a unui mandat de arestare ori de perchezitie).

- patrunderea sa aiba loc intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit, tinand seama de aceasta;

- patrunderea sa se realizeze fara consimtamantul persoanei care le foloseste.

Pentru aceasta se cer doua conditii pentru valabilitatea consimtamantului si anume, ca acesta sa emane de la o persoana responsabila si aceasta sa aiba dreptul de a ingadui sau interzice intrarea altei persoane in locuinta.

In literatura de specialitate si in practica judiciara s-a subliniat ca lipsa consimtamantului (care poate fi conditionat sau neconditionat) poate rezulta din imprejurari ca: opunerea efectiva a partii vatamate prin interpunerea in dreptul usii, interzicand accesul faptuitorului, avertizarea prealabila a faptuitorului ca i se interzice accesul in locuinta, incuierea usii de acces in locuinta.

b) atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor sale ori impotriva unui interes obstesc

Pot forma obiect al atacului si al ocrotirii prin legitima aparare atat valorile sociale legate de persoana omului pe care o ocroteste (viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, demnitatea) sau valorile sociale care formeaza obiectul juridic al vreunui drept acordat de lege persoanelor, cat si valorile sociale din cele aratate in art. 1 din Codul penal.

Dreptul penal asigura ocrotirea persoanei fizice in fata agresiunii, fara a face vreo distinctie daca victima are sau nu capacitatea psiho-fizica sau daca se apara singura sau beneficiaza de ajutorul tertilor intervenienti.

Practica judiciara a considerat ca inculpatul nu poate invoca dispozitiile Codului penal privind legitima aparare, atunci cand victima a actionat in ajutorul unei persoane aflate in stare de legitima aparare, ca urmare a unui atac al inculpatului savarsit asupra acelei persoane¹.

De asemenea, tot practica judiciara a statuat ca "fapta inculpatului de a fi aplicat mai multe lovituri de ciomag victimei si de a-i fi vatamat integritatea corporala, pentru a-l apara pe tatal sau, in varsta de 64 ani, care se afla trantit la pamant si lovit de victima, trebuie considerata ca fiind savarsita in stare de legitima aparare si inculpatul urmeaza a fi achitat si exonerat de plata despagubirilor².

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 306/1957, L.P. 47/1957, p. 84 si urm.

2 - Trib.Reg.Bucuresti, col. I, pen., decizia nr. 29/1964, J.N. nr. 7/1964, p. 196

In legitima aparare se afla si persoana care reactioneaza impotriva unei agresiuni prin care se incearca violarea acesteia sau lipsirea ei de libertate, rapirea sau sechestrarea, situatii in care autorul agresiunii ar putea fi expus unei riposte violente, in conditiile legitimei aparari.

In practica judiciara s-a mai statuat ca valorile legate de patrimoniul personal, in masura in care sunt importante pentru ca sa poata forma obiectul legitimei aparari, nu este suficient sa fie supuse unui atac material direct, imediat si injust, ci trebuie ca acestea sa fie puse in pericol grav¹.

Apararea drepturilor persoanei fizice este conditionata intotdeauna de existenta unui atac indreptat impotriva persoanei sau a drepturilor ei si care sa indeplineasca toate conditiile cerute de lege.

Apararea drepturilor patrimoniale se face de catre detinatorul bunului, prezent la incercarea de deposedare, care actioneaza impotriva agresorului avand reprezentarea lezarii iminente a dreptului sau.

Savarsirea unui furt poate constitui un atac impotriva patrimoniului, de natura a genera in favoarea victimei o stare de legitima aparare numai daca riposta ei este imediata; aceasta inseamna ca victima furtului nu poate invoca legitima aparare atunci cand reactia sa constand in vatamarea corporala a autorului sustragerii, a intervenit dupa trecerea unui anumit interval de timp de la consumarea furtului².

Legitima aparare nu poate fi invocata dupa ce atacul constand in furtul unor obiecte s-a consumat prin savarsirea infractiunii de furt³.

c) atacul sa creeze un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile acestuia ori pentru un interes obstesc

Pericolul se considera grav atunci cand implica producerea unui rau ireparabil sau greu de remediat, ca de exemplu: pierderea vietii, cauzarea unei infirmitati sau alta vatamare corporala care implica grele suferinte, inviolabilitatea domiciliului, distrugerea unui bun important, sustragerea unor documente secrete⁴.

Gravitatea pericolului trebuie apreciata totdeauna in concret, tinandu-se seama de valorile sociale care sunt afectate prin exercitarea atacului, de persoana agresorului, de cea a faptuitorului si de circumstantele fiecarei cauze.

De aceea nu poate fi considerata ca fiind comisa in starea de legitima aparare, prev. de art. 44 alin. 2 din Codul penal, fapta inculpatului de a lovi victima cu un cutit in zona toracica, cu consecinta punerii vietii in primejdie, dupa ce victima lovise pe inculpat cu pumnii, intrucat atacul constand in lovirea cu pumnul nu a pus in pericol grav persoana inculpatului⁵.

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 358/1977, CD 1977, p. 233, RRD nr. 11/1977, p. 62

2 - Tribunalul Regional Iasi, decizia penala nr. 125/1962, JN nr. 10/1963, p. 167

3 - Tribunalul Regional Cluj, col. I penala, decizia nr. 133/1960, LP nr. 3/1961, p. 85

4 - C. Bulai, op. cit., vol. I, p. 245

5 - Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 273/1999, Dreptul nr. 6/2000, p. 140-141

Pericolul este socotit grav atunci cand atacul s-a produs in anumite imprejurari, incat raul pe care l-ar cauza ar fi absolut iremediabil, astfel incat posibilitatea unei daune ar fi vadit exclusa.

In practica judiciara s-a considerat ca nu trebuie sa se ia in considerare, pentru aprecierea gravitatii pericolului, raportul de forte dintre inculpat si victima agresiunii, deoarece pericolul pentru inculpat exista prin insusi faptul ca se porneste impotriva lui un atac al victimei, iar apararea nu are loc in conditiile unei actiuni dirijate, pentru ca eventuala egalitate de forte sau superioritatea inculpatului sa aiba efecte cu privire la rezultatul atacului¹.

O alta conditie impusa de lege pentru legitimarea actiunii in aparare este aceea ca atacul care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc, sa fie actual.

In conditiile declansarii sau iminentei atacului, actualitatea pericolului indica faptul producerii unei leziuni care este iminenta sau probabila. Din momentul in care leziunea s-a produs, este efectiva si nu se poate pune in discutie pericolul, deoarece amenintarea producerii leziunii s-a transformat in realitate.

2. Conditiile referitoare la aparare

Apararea implica o reactie prin care se tinde sa se ajunga la o stare de inofensiva a actiunii sau inactiunii agresorului si prin care se incearca inlaturarea starii de pericol creata de agresor.

Necesitatea apararii este legata de existenta atacului si a pericolului iminent sau actual creat de acesta si de aceea apararea este o riposta la atac care realizeaza legitima aparare.

Actualul Cod penal prevede pentru legitimitatea apararii contra unui atac, existenta unui raport de proportionalitate intre fapta savarsita in aparare si atacul care a provocat nevoia de aparare.

Numai acea fapta care in imprejurarile cauzei a fost considerata de cel care se apara, ca fiind singura posibilitate la care ar putea recurge pentru a inlatura pericolul grav creat de atacul material, direct, imediat si injust, fiindca numai in asemenea conditii se poate stabili ulterior proportionalitatea dintre aparare si gravitatea pericolului.

In practica judiciara² s-a stabilit ca imprejurarea in care inculpatul, gasindu-se in fata unei agresiuni iminente din partea unor persoane aflate sub influenta alcoolului si inarmate cu cutite, a smuls un par dintr-un gard si a lovit pe unul dintre agresori, nu exclude existenta legitimei aparari.

Caracterul necesar al apararii se analizeaza in raport de gravitatea pericolului si de posibilitatile personale ale celui atacat, de a-l infrunta. Daca lovirea victimei a avut loc dupa consumarea atacului acesteia, reactia faptuitorului capata caracterul unei riposte si nu a unei aparari necesare³.

1 - Tribunalul Suprem, col. penala, decizia nr. 394/1961, CD 1961, p. 424 si urm.

2 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 925/1965, CD 1965, p. 321

3 - Curtea Suprema de Justitie, Sectia penala, dec. 1764/1999, Dreptul nr. 1/2001, p. 188

Mijloacele cu care cel aflat in fata unui atac material direct, imediat si injust, intelege sa inlature atacul si sa-si salveze viata sau integritatea corporala, sunt lasate la aprecierea sa, neputandu-i-se reprosa ca s-a folosit de instrumente mai periculoase decat cele intrebuintate de agresor sau ca nu a folosit sprijinul autoritatii sau a altor persoane¹.

In asemenea situatii, instanta trebuie sa stabileasca cat mai exact starea de spirit in care a actionat cel care s-a aparat, imprejurarile in care el a comis fapta, conditiile in care s-a declansat atacul, relatiile dintre agresor si victima atacului².

Dispozitiile legale referitoare la legitima aparare se vor putea aplica in cazul in care conditiile pe care le prevede legea sunt indeplinite, chiar daca inculpatul s-ar fi putut salva prin fuga, ascunzandu-se sau evitand intalnirea sa cu victima³.

Legitima aparare nu produce efecte in penal decat in cazul in care fapta savarsita pentru inlaturarea atacului este o fapta prevazuta de legea penala.

Reactia impotriva unui atac, efectuata prin savarsirea unei fapte neprevazute de legea penala, prin insasi natura sa, nu are relevanta penala.

Riposta este o fapta prevazuta de legea penala, dar savarsita in conditii care exclud existenta infractiunii.

Nu are importanta daca fapta savarsita in aparare a fost efectuata chiar de catre persoana impotriva careia sau impotriva drepturilor careia este indreptat atacul, ori de alta persoana care a venit in ajutorul celui atacat.

Pentru faptul ca pericolul poate fi mai grav, legea cere ca reactia sa fie proportionala cu pericolul creat, adica sa existe o oarecare echivalenta intre fapta savarsita in aparare si atacul care a condus la necesitatea unei aparari.

Aceasta conditie rezulta din cuprinsul dispozitiei alin. 3 al art. 44 din Codul penal care reglementand excesul justificat de aparare, arata ca exista un asemenea exces atunci cand din cauza tulburarii sau temerii, au fost depasite "limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul".

In evaluarea proportiei dintre agresiune si aparare, unele imprejurari de fapt sunt de natura sa determine o schimbare a raportului normal dintre agresor si victima sa, ori sunt susceptibile de a accentua gravitatea pericolului existent. Asemenea imprejurari pot fi, de exemplu: atacul savarsit in timpul noptii, dupa amenintari anterioare, starea de betie a agresorului sau starea de boala a celui atacat, existenta mai multor agresori.

Atat din punct de vedere al raportului de forte, cat si al intensitatii actiunii de aparare, aprecierea ripostei urmeaza sa se faca intotdeauna tinandu-se seama de imprejurarile concrete ale cauzei, de tot ceea ce ar putea sa influenteze gradul de pericol social la care este expusa persoana, cat si de posibilitatile ei concrete de a respinge agresiunea.

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 571/1980, RRD nr. 12/1980, p. 62

2 - V. Papadopol, M. Petrovici, Repertoriu alfabetic la practica judiciara in materie penala pe anii 1969-1975, editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977; Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1216/1973, p. 262

3 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 12371959, CD 1959, p. 359

Depasirea limitelor unei aparari presupune ca riposta celui atacat sa fi fost facuta in conditiile unei stari de legitima aparare.

Neindeplinirea conditiilor legitimei aparari face ca fapta, desi savarsita ca reactiune impotriva unui atac, sa se situeze in afara limitelor legitimei aparari. Astfel, fapta savarsita pentru inlaturarea unui atac care nu era material, direct si injust, desi are caracterul unei actiuni de aparare, se situeaza in afara limitelor legitimei aparari.

De asemenea, fapta savarsita de catre persoana atacata, dupa incetarea atacului sau dupa ce acesta si-a produs efectul, desi in momentul producerii atacului sunt intrunite toate conditiile necesare pentru existenta starii de legitima aparare, se situeaza in afara limitelor legitimei aparari datorita neindeplinirii conditiei de actualitate a atacului.

Depasirea legitimei aparari

Potrivit art. 44 alin. 3 Cod penal, se afla in legitima aparare, de asemenea, si acela care, din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

Este vorba de excesul justificat, situatie in care cauza care creeaza pericolul este obiectiva, insa instanta, pentru a inlatura caracterul penal al faptei care depaseste limitele unei aparari proportionale, trebuie sa constate ca din punct de vedere subiectiv, faptuitorul a savarsit fapta sub imperiul tulburarii sau temerii.

In practica judiciara¹ s-a statuat ca in cauza, din moment ce atacul a fost intrerupt, victima retragandu-se, necesitatea unei aparari nu mai subzista, iar daca in aceasta situatie inculpatul savarseste o infractiune contra vietii sau integritatii corporale ori sanatatii victimei, el nu poate invoca disp. art. 44 alin. 3 Cod penal; de asemenea, in acest caz nu sunt incidente nici prevederile art. 73 lit. a Cod penal, referitoare la circumstanta atenuanta legala a depasirii limitelor legitimei aparari, deoarece inculpatul nu a comis fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, care sa-i fi pus in pericol grav persoana.

Pentru ca depasirea limitelor unei aparari necesare, sub imperiul tulburarii sau temerii, sa poata fi considerata legitima aparare, se cere ca inculpatul sa se fi aflat, asa cum se prevede in art. 44 alin. 2 Cod penal, in fata unui atac material, direct, imediat si injust.

Aceasta prevedere este explicabila prin aceea ca agresorul prin fapta sa poate provoca in imprejurarile in care s-a produs atacul, o astfel de tulburare sau temere celui atacat, incat acesta sa nu-si poata controla in mod normal reactiile.

Starea de tulburare sau temerea provoca in constiinta unei persoane o perturbare a capacitatii de a discerne, si de aceea, aceasta stare trebuie sa fie reala si nu numai o stare de nervozitate.

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1100/1977, CD 1977, p. 238; RRD nr. 12/1977, p. 50; Tribunalul Jud. Brasov, decizia penala nr. 35/3.06.1993, Dreptul nr. 271994, p. 86

La stabilirea starii de temere sau tulburare, se vor avea in vedere atat tulburarile in acre s-a produs atacul, cat si conditia personala a celui care a actionat in astfel de imprejurari.

Uciderea tot cu lovituri de topor, din care o parte au fost aplicate dupa doborarea victimei la pamant iar altele in momentul in care incerca sa se ridice pentru a continua agresiunea, deci cand fortele ei erau diminuate de loviturile ce i-au fost anterior aplicate, dar cand in apropiere se afla complicele sau, constituie o depasire a limitelor unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului din aceasta ultima faza a atacului, iar fapta sa cade sub incidenta art. 44 alin. 3 Cod penal¹.

Fapta unei persoane, comisa de nevoia de a inlatura un atac si de a apara un interes legitim, este socotita de lege ca fiind savarsita in stare de legitima aparare, astfel incat, chiar daca aceasta fapta este prevazuta de legea penala, ea nu are un caracter penal, neconstituind infractiune.

Fapta savarsita in legitima aparare, desi este prevazuta de legea penala, nu constituie infractiune deoarece ii lipseste una din trasaturile esentiale, si anume vinovatia, si ca atare, produce efecte in personam, respectiv numai fata de persoana care in conditiile prevazute de lege a actionat sub presiunea constrangerii psihice.

Legitima aparare nu produce efecte obiective (in rem) care ar conduce la excluderea existentei infractiunii fata de toti participantii la actiunea de aparare si ar putea favoriza acele persoane fata de care nu sunt intrunite conditiile starii de legitima aparare.

Constatarea legitimei aparari face ca fapta sa nu fie infractiune si, in acelasi timp, sa nu fie nici fapta ilicita care sa justifice pretentii la despagubiri, insa se poate ca persoana sa fie obligata, in parte, in functie de culpele concurente, la plata unor despagubiri.

Obligarea la despagubiri civile a persoanei care s-a aparat in stare de legitima aparare, nu se sprijina pe existenta vreunei culpe comise in aparare intre momentele limita ale legitimei aparari, ci pe fapte anterioare sau posterioare, irelevante din punctul de vedere al inlaturarii beneficiului legitimei aparari.

Fapta savarsita prin depasirea limitelor legitimei aparari, constituie infractiune si, ca atare, victima poate fi indreptatita la obtinerea de despagubiri, tinandu-se seama ca fapta care a provocat prejudiciul a fost determinata de culpa anterioara a agresorului, astfel incat reparatia nu va fi decat partiala, avandu-se in vedere principiul culpei concurente.

Existenta cauzei care inlatura caracterul penal al faptei, poate fi invocata in orice faza a procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate sa constate si sa-i recunoasca efectul, din oficiu, ori de cate ori existenta acesteia rezulta din datele cauzei.

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 281/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 72

Starea de necesitate

Art. 45 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de necesitate.

Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc.

Nu este in stare de necesitate persoana care in momentul cand a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat.

Starea de necesitate reprezinta o cauza care face ca fapta sa nu fie infractiune, ca si legitima aparare, dar spre deosebire de aceasta, la care pericolul este cauzat de un atac din partea altei persoane, la starea de necesitate, pericolul este determinat de anumite situatii create de oameni sau de cauze naturale (incendiu, cutremure, inundatii catastrofale, etc.)¹.

Daca fapta prevazuta de legea penala nu este savarsita sub imperiul impulsului instinctiv de salvare in imprejurari exceptionale a valorii ocrotite, nu exista stare de necesitate; deoarece prin legea penala nu se poate interzice decat ceea ce este omeneste posibil².

Conditiile starii de necesitate

- pericolul sa fie iminent, ceea ce presupune ca este actual si sigur pe punctul de a se declansa;

- pericolul sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala;

- pericolul sa ameninte valorile prevazute in art. 45 alin. 2 Cod penal: viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc;

- actiunea sa fie necesara pentru a salva de la pericolul iminent valorile ocrotite de lege, indiferent daca prin acte defensive sau ofensive³ si sa fie unicele posibilitati de evitare a acestuia⁴. Daca actiunea de salvare nu este consecinta unui eveniment intamplator, ci a unui atac al altei persoane, nu exista stare de necesitate, ci legitima aparare, daca sunt indeplinite conditiile prev. de art. 44 Cod penal;

- actiunea de salvare sa fie prevazuta de legea penala deoarece, in caz contrar, nu are importanta legea penala si sa se cauzeze urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat.

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 3312/1971, RRD nr. 7/1975, p. 73

2 - M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 135

3 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 3103/1996, RRD 9/1997, p. 79

4 - Tribunalul Timis, decizia penala nr. 937/1970, RRD nr. 4/1971, p. 145

Prin urmare, nu se afla in stare de necesitate, acela care produce un rau mai mare pentru a inlatura un rau mai mic¹.

Cand faptuitorul a actionat cu stiinta, cauzand urmari vadit mai grave, poate invoca, totusi imprejurarea in favoarea sa ca circumstanta atenuanta².

Constrangerea fizicaa ssi moralaa

Art. 46 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri morale, exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu putea fi inlaturat in alt mod.

A. Exista constrangere fizica atunci cand asupra unei persoane se exercita o actiune fizica, o energie fizica, careia nu-i poate rezista si comite fapta prevazuta de legea penala.

Conditii necesare pentru existenta constrangerii fizice:

- sa existe o constrangere fizica sub forma energiei unei persoane, fenomen natural care constrange persoana sa comita fapta prevazuta de legea penala (exemplu: darea de mita ca urmare a constrangerii prin orice mijloace, prev. de art. 255 alin.2 Cod penal);

- persoana constransa sa nu poata rezista actiunii de constrangere;

- fapta savarsita de persoana constransa sa fie prevazuta de legea penala (exemplu: fapta militarului care nu se poate prezenta la unitatea militara dupa ce a fost in permisiune, lipsind mai mult de trei zile, deoarece este impiedicat de o mare inundatie la domiciliul sau³).

B. Constrangerea morala este prevazuta la art. 46 alin.2 Cod penal, care prevede ca "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita din cauza unei constrangeri morale exercitate prin amenintarea cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu putea fi inlaturata in alt mod".

Conditiile necesare a fi indeplinite pentru existenta constrangerii morale sunt:

- sa existe o actiune de constrangere exercitata asupra psihicului unei persoane prin amenintare, care o lipseste de posibilitatea de a hotari in mod liber;

- sa existe un pericol grav pentru persoana constransa sub aspectul vietii, integritatii corporale, sanatatii ori pentru alta persoana sau valori aparate de lege;

- pericolul sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei care este prevazuta de legea penala.

1 - V. Dongoroz si Colab, op. cit., p. 367

2 - C. Bulai, op. cit., vol. I, p. 251

3 - F. Ivan, op. cit., p. 160

Nu exista constrangere morala in cazul in care complicele a ajutat pe autorul infractiunii de delapidare, fiind amenintat ca va fi dat afara din serviciu, dupa cum nu este aparat de raspundere penala nici functionarul care comite delapidarea pentru a da banii altei persoane care il santaja¹.

Cazul fortuit

Art. 47 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta.

Exista caz fortuit cand actiunea sau inactiunea unei persoane a produs un rezultat produs de legea penala, dar pe care ea nu l-a prevazut si urmarit, producerea lui, datorandu-se unei imprejurari neasteptate, unei energii a carei interventie nu a putut fi prevazuta.

Aceasta cauza care inlatura caracterul penal al faptei sau mai bine zis face ca fapta sa nu fie infractiune in mod obiectiv, determina ca nici o persoana sa nu aiba posibilitatea sa prevada imprejurarea intervenita pentru a produce rezultatul.

Cauzele sau imprejurarile care nu sunt previzibile, se pot datora unor cutremure, avalanse, deteriorarea sau ruperea brusca a unei piese de la masina, etc.

Persoanele, in general, cunosc aceste fenomene sau imprejurari, dar ceea ce nu este cunoscut este momentul intervenirii lor, care este imprevizibil. Pentru cazul fortuit, persoana nu trebuie sa cunoasca nici imprejurarea nici momentul savarsirii ei².

Conditiile necesare pentru existenta cazului fortuit sunt:

- rezultatul actiunii sau inactiunii persoanei sa fie urmarea unei imprejurari straine de vointa sa si care s-a alaturat actiunii sau inactiunii sale licite sau ilicite. Se produce astfel o alta urmare decat cea prevazuta si urmarita ori acceptata de persoana in cauza, care nu putea fi prevazuta in nici un fel. Intre actiune sau inactiune nu exista raport de cauzalitate deoarece lipseste vinovatia persoanei;

- imprejurarea care a intervenit sa nu poata fi prevazuta (de exemplu: explozia unui cauciuc de la masina sau blocarea sistemului de frana)³. Nu este indreptatita aceasta conditie in cazul in care faptuitorul putea sa prevada producerea urmarilor periculoase ce se puteau datora lasarii pe carosabil a autovehiculului nesemnalizat, nereducerii vitezei masinii la trecerea pe langa un refugiu de pietoni si ca urmare s-a produs accidentarea unei persoane; cazuri in care nu exista caz fortuit si infractorul raspunde pentru fapta penala produsa din culpa ca urmare a nerespectarii regulilor de circulatie⁴;

1 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2834/1971, RRD nr. 10/1972, p. 178

2 - A. Ungureanu, op. cit. , p. 225

3 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia 1203/1980, RRD nr. 4/1981, p. 116 si nr. 140/1981, CD 1981, p. 375

4 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 742/1981, RRD nr. 2/1982, p. 72 si nr. 1472/1978, RRD nr. 8/1978, p. 66

- fapta sa fie prevazuta de legea penala, respectiv cea care a determinat o urmare socialmente periculoasa in conditiile interventiei cazului fortuit.

Ca urmare a invocarii cazului fortuit, se ajunge la constatarea inexistentei caracterului penal al faptei, neexistand vinovatia, intrucat faptuitorul nu a putut prevedea intervenirea cazului fortuit care a determinat producerea rezultatului periculos. De aceea efectele cazului fortuit opereaza in rem, fata de toti participantii la savarsirea faptei.

Iresponsabilitatea

Art. 48 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele.

Iresponsabilitatea este o anumita stare de incapacitate psiho-fizica a unei persoane, care datorita alienatiei mintale sau altor cauze, nu-ti poate da seama de actiunile sau inactiunile sale si de urmarile acestora, sau, lipsindu-i vointa, nu poate fi stapana pe acestea si savarseste o fapta prevazuta de legea penala¹.

Caracteristic starii de iresponsabilitate este deci lipsa acelor facultati psihice ale persoanei care permit acesteia sa inteleaga caracterul si semnificatia actelor sale de conduita (factorul intelectiv) sau sa fie stapana pe ele (factorul volitiv)².

Conditiile necesar a fi intrunite pentru existenta iresponsabilitatii sunt:

- persoana care a savarsit fapta sa fie in stare de iresponsabilitate. Starea de iresponsabilitate deriva din lipsa capacitatii de a intelege caracterul penal al faptei sau din lipsa capacitatii de a-si determina si dirija manifestarile de vointa, care presupune fie impulsivitatea irezistibila, fie indiferentism total³;

- starea de incapacitate psihica a persoanei sa existe in momentul savarsirii faptei, respectiv pe tot parcursul cat dureaza efectuarea sau omisiunea de a efectua actele prin care s-a savarsit fapta.

Daca faptuitorul s-a aflat in aceasta stare de iresponsabilitate in momentul savarsirii faptei, aceasta stare face ca fapta sa nu fie infractiune, chiar daca, ulterior, faptuitorul si-a recapatat capacitatea psiho-fizica.

Nu poate fi considerat in stare de iresponsabilitate faptuitorul aflat in asa-numita stare de inconstienta preordinata, adica anume provocata de el insusi ori de alte persoane cu consimtamantul sau, pentru a o putea invoca spre a scapa de raspundere (de exemplu - un paznic se lasa narcotizat de hotii cu care s-a inteles in prealabil⁴;

1 - M. Basarab, Drept penal, Partea generala, vol. II, editia a III-a, revazuta si adaugita, Lumina Lex, 2001, p. 156

2 - C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generala, Editura All, p. 256

3 - V. Dongoroz, op. cit., p. 394

4 - C. Bulai, op. cit., p. 257

- starea de incapacitate psihica a faptuitorului sa se datoreze alienatiei mintale sau altor cauze.

Daca termenul de alienatie mintala presupune toate bolile mintale de natura sa duca la iresponsabilitate, prin "alte cauze"¹ se inteleg in afara betiei, minoritatii pana la 14 ani sau 16 ani si erorii de fapt esentiale, prevazute in mod distinct de legea penala (art. 49, 50, 51 Cod penal) si alte fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, lesin, intoxicatiile alimentare sau medicamentoase) care altereaza psihicul.

- fapta savarsita in stare de iresponsabilitate trebuie sa fie prevazuta de legea penala.

Aceasta iresponsabilitate face ca fapta sa nu fie infractiune, lipsind vinovatia, si de aceea are efecte in personam - are efecte numai fata de persoana aflata in aceasta stare.

Inlaturarea raspunderii penale, ca o consecinta a faptului ca fapta nu este infractiune, poate aduce dupa sine luarea unor masuri de siguranta, respectiv a obligarii la un tratament medical (art. 113 Cod penal) sau la internare medicala (art. 114 Cod penal).

Betia

Art. 49 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se gasea, datorita unor imprejurari independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau de alte substante.

Starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu inlatura caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, dupa caz, o circumstanta atenuanta sau agravanta.

Betia este starea psihozica anormala in care se gaseste o persoana din cauza efectelor pe care le au asupra organismului sau si asupra facultatilor sale mintale, anumite substante excitante sau narcotice consumate de acea persoana ori introduse in corpul sau².

Betia se datoreaza consumului de alcool sau consumului de stupefiante (morfina, heroina, cocaina, hasis, LSD aurolac) sau consumului excesiv de medicamente.

Pentru a vedea consecintele betiei se constata o anumita clasificare a diferitelor forme ale betiei dupa cum urmeaza:

a) betia accidentala (fortuita) si betia voluntara este o prima clasificare, dupa atitudinea persoanei fata de provocarea starii de betie.

Betia accidentala sau fortuita este determinata independent de vointa persoanei si se datoreaza unei intamplari (de exemplu, situatia in care un muncitor care lucreaza intr-o fabrica de producere a bauturilor spirtoase, ajunge sa se intoxice cu vapori de alcool).

1 - M. Basarab, op. cit., p. 157

2 - C. Bulai, op. cit., p. 259

Betia voluntara exista cand persoana a consumat de buna voie alcool sau alta substanta, aceasta putand fi ocazionala (in diverse imprejurari) si cronica (patima betiei).

Ca si grad de intoxicatie sau intensitate, betia poate fi completa si incompleta.

Betia este incompleta¹ cand procesul de intoxicare se afla in faza incipienta, iar starea de betie se manifesta printr-o excitabilitate si impulsivitate pe care acea persoana nu le prezinta in mod normal, desi acestea releva, de regula, temperamentul ei.

Betia este completa² cand persoana aflata in aceasta stare nu-si mai da seama de actiunile sau inactiunile pe care le comite, de urmarile si de pericolul social al acestora, iar capacitatea de a-si dirija actiunile ii lipseste si ea.

Dintre acestea, forma betiei accidentale (involuntare) completa (art. 49 alin. 1 Cod penal) este cea care face ca fapta sa nu fie infractiune, dar pentru aceasta trebuie indeplinite anumite conditii:

- faptuitorul, la data savarsirii faptei, sa se afle in stare de betie produsa de alcool sau alte substante;

- starea de betie sa fie accidentala, independent provocata de vointa faptuitorului;

- starea de betie sa fie completa, in asa fel incat faptuitorul sa nu-si fi dat seama de actiunea sau inactiunea sa si de urmarea socialmente periculoasa;

- fapta savarsita in stare de betie sa fie prevazuta de legea penala.

In alin. 2 al art. 49 este prevazuta betia voluntara completa, cand infractorul, desi a putut sa-si dea seama ca ar putea ajunge in aceasta stare, totusi a consumat substantele respective, care nu este decat o circumstanta atenuanta.

Starea de betie accidentala completa poate veni in concurs cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, cum ar fi eroarea de fapt (de exemplu, faptuitorul nu a cunoscut ca substanta pe care o consuma ii poate provoca starea de ebrietate) sau constrangerea (de exemplu, persoana a fost constransa sa consume bautura care i-a provocat starea de ebrietate³.

Aceasta stare de betie accidentala completa face ca fapta sa nu fie infractiune, datorita lipsei vinovatiei, deci are efecte in personam numai fata de persoana care s-a aflat in aceasta stare, si ca atare inlaturandu-se si raspunderea penala a acestei persoane, tocmai datorita imposibilitatii in care s-a aflat faptuitorul, din cauze independente de vointa sa, de a-si da seama de fapta savarsita si de a fi stapan pe ea.

1 - C. Bulai, op. cit., p. 260

2 - M. Basarab, op. cit., p. 160

3 - C. Bulai, op. cit., p. 261

Minoritatea

Art. 50 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita de un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal.

Pentru ca minoritatea sa atraga inlaturarea raspunderii penale intrucat se inlatura caracterul penal al faptei, este necesara indeplinirea unor conditii in mod obligatoriu.

- la data savarsirii faptei faptuitorul era minor si nu existau conditiile pentru a raspunde penal, ceea ce presupune ca sa nu fi implinit varsta de 14 ani (cerinta prev. de art. 99 Cod penal) sau sa fi avut varsta cuprinsa intre 14-16 ani, dar sa fi savarsit fapta fara discernamant;

- minorul sa se fi aflat in aceasta stare in momentul savarsirii faptei.

Starea de minoritate in care minorul nu indeplineste conditiile legale pentru a raspunde penal, are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei datorita lipsei vinovatiei, deci opereaza in personam numai fata de minorul aflat in aceasta stare.

Eroarea de fapt

Art. 51 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul, in momentul savarsirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei.

Nu constituie o circumstanta agravanta imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savarsirii infractiunii.

Dispozitiile alin.1 si 2 se aplica si faptelor savarsite din culpa pe care legea penala le pedepseste, numai daca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii respective nu este ea insasi rezultatul culpei.

Necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei.

Prin eroare se intelege in dreptul penal roman modul gresit de reprezentare a realitatii de catre o persoana care savarseste o fapta prevazuta de legea penala, datorita necunoasterii sau cunoasterii gresite a realitatii din momentul comiterii ei.

Eroarea poate izvori din ignoranta totala, adica necunoasterea completa a realitatii in care a fost savarsita fapta sau dintr-o cunoastere gresita (ignoranta partiala) a acesteia.

Nu constituie eroare indoiala, deoarece in acest caz nu este vorba de o reprezentare gresita, ci faptuitorul realizeaza ca nu cunoaste suficient realitatea si trebuie sa nu actioneze pana nu are certitudinea realitatii in contextul careia urmeaza sa se manifeste.

Nu constituie, de asemenea, eroare, nepriceperea sau neglijenta (culpa cu prevedere) deoarece persoana are obligatia sa se informeze pentru a cunoaste starile, situatiile si imprejurarile din realitate.

In actualul Cod penal este prevazuta drept cauza care inlatura caracterul penal al faptei, eroarea de fapt.

Conditiile erorii de fapt esentiale sunt diferite, dupa cum infractiunile sunt intentionate sau din culpa.

a) conditiile necesare pentru eroarea de fapt esentiala in cazul infractiunilor intentionate:

- fapta sa fie prevazuta de legea penala;

- faptuitorul sa nu fi cunoscut existenta imprejurarii, starii sau situatiei de care depinde caracterul penal al faptei si aceasta necunoastere sa dureze pe tot timpul comiterii actiunii sau inactiunii.

Starea reprezinta felul in care se prezinta o entitate (lucru, fiinta - stare de graviditate a femeii, starea civila, starea de functionare a armei, etc.).

Situatia se refera la pozitia pe care persoana, lucrul o are in realitatea de fapt, relatiile sociale (apatrid, casatorit, ruda apropiata, minor, functionar, etc.)¹.

Imprejurarea reprezinta realitatea externa obiectiva, in legatura cu fapta concreta savarsita si care o particularizeaza (de exemplu: loc public, timpul noptii, exercitiul functiunii, etc.)².

- starile, situatiile si imprejurarile necunoscute sa faca parte din continutul infractiunii simple sau de baza.

Daca eroarea poarta asupra unei situatii, stari sau imprejurari care constituie o circumstanta agravanta, ea nu inlatura caracterul penal al faptei, deoarece faptuitorul raspunde pentru forma simpla a infractiunii (art. 51 alin.2 Cod penal) (exemplu: in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, prev. de art. 176 lit. c Cod penal, daca infractorul nu a cunoscut ca femeia ucisa era insarcinata, va raspunde doar pentru infractiunea de omor - art. 174 Cod penal).

b) in cazul infractiunilor savarsite din culpa, eroarea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii pentru a nu se retine infractiune:

- fapta sa fie incriminata ca infractiune din culpa;

- eroarea asupra starii, a situatiei sau imprejurarii sa nu se datoreze culpei faptuitorului (exemplu, conducatorul auto care savarseste un accident de circulatie ce a avut ca urmare moartea unei persoane, datorita unei defectiuni tehnice care se putea depista).

Nota:

Se constata ca in noul Cod penal legiuitorul a facut o distinctie intre cauzele justificative (legitima aparare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime si consimtamantul victimei), pe care le-a situatintr-un capitol distinct si in situatia carora participantii nu pot fi trasi la raspundere penala, aceste cauze operand in rem si cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (constrangerea fizica, constrangerea morala, cazul fortuit, minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea, betia si eroarea de fapt) si care opereaza datorita lipsei unei trasaturi esentiale a infractiunii si anume vinovatia, in personam

1 - Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 246/1993, Revista de Drept penal nr. 1/1995, p. 124 si 65/1993, Dreptul nr. 2/1995, p. 77

2 - Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 311/1975, C.D. 1975, p. 397; M. Basarab, op. cit., vol. II, p.156-164 si G. Antoniu, Eroarea de drept penal, R.Drept penal nr.1/1994, p.13 si urm.

(cu exceptia cazului fortuit care produce efecte in rem ca si in cauzele justificative, deoarece este vorba de o imprevizibilitate obiectiva¹

In ceea ce priveste aceste cauze care inlatura caracterul penal al faptei, constrangerea fizica si constrangerea morala au fost reglementate in doua articole separate iar eroarea de drept prev. de art. 51 alin.4 nu a mai fost reglementata in mod expres ca in actualul Cod penal, facandu-se in acelasi timp precizarea prin introducerea noii prevederi din art. 28 a noului cod penal ca "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, comisa in conditiile vreuneia dintre cauzele prevazute de lege care inlatura caracterul penal al faptei si ca efectul cauzelor care inlatura caracterul penal al cauzei nu se extinde asupra participantilor, cu exceptia cazului fortuit.

1 - G. Antoniu, Noul Cod penal si Codul penal anterior, Privire comparativa, Partea generala, Revista de drept penal nr. 4/2004, p. 16