|
|
|
Riscul de lichiditate. Modalitati de protejare impotriva riscului de lichiditate
1. Plasamentele pe piata monetara
Pentru banci depozitele clientilor reprezinta o sursa majora de fonduri.
Fondurile deponentilor pot fi utilizate pentru acordarea de credite, iar dobanda, platita de cei ce au luat imprumut, constituie o sursa care poate fi utilizata atat pentru acoperirea costurilor, cat si pentru cresterea profitului bancii.
Fara profit, bancile nu ar putea sa actioneze cu succes si sa se dezvolte. Din acest motiv, procesul investitional este un aspect vital al activitatii bancare si totodata, o componenta esentiala in activitatea bancii, ca intermediar financiar in cadrul unei economii sanatoase.
Pentru a investi eficient, banca are nevoie de informatii referitoare la: lichiditate, profitabilitate, risc, perioada de timp si rezervele de capital.
O banca doreste aceste informatii pentru a-si maximiza castigul din investitii (plasarea fondurilor), astfel incat sa nu pericliteze lichiditatea fondurilor si siguranta depozitelor clientilor, iar realizarea acestei cerinte sa nu presupuna retrageri din rezervele de capital. Sunt mai multe tipuri de investitii in care bancile pot sa-si plaseze fondurile.
Instrumentele investitionale difera in functie de rata castigului , scadenta si riscul pe care il incumba. Procesul selectarii tipurilor de investitii ( plasamente de fonduri), are scopul de a maximiza castigul si a minimiza riscul.
Succesul plasarii fondurilor depinde de conceperea unui program investitional care urmareste urmatoarele aspecte:
1 lichiditate
2 profitabilitate
3 risc
4 perioada de timp
5 rezervele de capital
Activele lichide sunt activele care pot fi transformate, rapid si fara pierderi, in numerar sau in alte alternative ale acestuia, respectiv alte produse si servicii bancare. Cel mai lichid activ este numerarul, care este convertit la valoarea sa intrinseca. O alta alternativa este detinerea unor active financiare purtatoare de dobanda, cum ar fi depozitele la termen, constituite la o banca, care sunt denumite "aproape lichide'. Un alt exemplu de active " aproape lichide' sunt depozitele detinute la banca centrala, in acelasi timp, banca trebuie sa tina seama ca unele plasamente nu sunt usor de transformat in numerar. De exemplu, in cazul unui acord de imprumut pe termen lung, daca imprumutul este pentru o perioada de la 10 ani, acesta nu poate fi transformat de catre banca, in lichiditati, in timpul acestei perioade.
Deoarece bancile trebuie sa fie in masura ca oricind sa poata restitui fondurile depozitate de clienti si sa-si onoreze angajamentul de plata, privind dobanda aferenta, lichiditatea este un criteriu important in practica plasamentelor bancare. Deci, bancile trebuie sa aiba permanent suficiente active lichide. Ele nu isi pot permite sa detina, intr-o proportie ridicata, active care nu pot fi transformate, rapid si fara pierderi, in numerar (de exemplu, instrumentul financiar in care au fost plasati bani este scadent peste o perioada mare de timp sau pentru instrumentul financiar respectiv nu exista o piata secundara activa care sa permita transformarea lui rapida in numerar). Bancile sunt preocupate sa detina active pe care sa le poata, oricand transforma rapid in numerar si pentru care sa existe intotdeauna cumparatori (o piata activa). Prin urmare, este important pentu banci sa tranzactioneze cu instrumente recunoscute pe piete financiare active.
Aceasta nevoie de lichiditate este in contradictie cu obiectivul bancii de maximizare a profitului. Adesea plasamentele cel mai putin lichide au cele mai mari rate ale dobanzii si, prin urmare, sunt cele mai profitabile. De exemplu, numerarul nu aduce nici un venit in timp ce aceeasi suma de bani, plasata intr-un instrument investitional, va aduce, la scadenta, un castig sub forma de dobanda.
Profitabilitatea este un aspect esential in procesul investitional. intr-adevar, este principalul scop, asa cum dupa depunerea banilor de catre clienti la banca, reprezinta o oportunitate pentru acestia de a-si majora propriile fonduri (prin dobanda incasata).
De asemenea, profitul reprezinta notiunea pentru care bancile opereaza asemanator unei companii. O banca trebuie sa realizeze suficiente venituri, din investitiile si activitatile sale, pentru a-si acoperi costurile (care includ plata dobanzilor catre clienti, creditele neperformante si cheltuielile operationale generale) si pentru a obtine profit.
Profitul este folosit pentru dezvoltarea viitoare a bancii si pentru a plati actionarii ei. Cu toate ca profitul reprezinta obiectivul principal, el nu este singurul factor de care bancile trebuie sa tina cont in momentul in care isi stabilesc politica de investitii.
Bancile trebuie sa asigure un echilibru intre criteriile legate de profitabilitate, lichiditate si risc. Pe o piata investitionala complexa, bancile trebuie sa adopte decizii referitoare si la nivelul profitului: ratele dobanzii ,prin urmare, nivelul profitului variaza in functie de risc si de conditiile diferitelor forme si tipuri de plasament.
In cazul plasamentelor pe termen lung, in general, riscul investitiilor este mai marc. Necesitatea de a avea lichiditati si de a asigura, in acelasi timp, castiguri sigure obliga bancile sa mentina o parte din fondurile lor sub forma unor plasamente care indeplinesc conditiile referitoare la lichiditate si securitate, chiar daca rata dobanzii aferente acestora este mai mica. Necesitatea bancilor de a actiona cu prudenta impune anumite limite privind nivelul profitului care poate fi realizat.
Bancile, ca institutii, au o " aversiune' fata de risc si, drept urmare, cauta sa-si minimizeze expunerea plasamentelor la pierderi.
Exista doua principale categorii de risc pe care o banca le poate intalni in plasarea fondurilor:
1 riscul de credit
2 riscul de dobanda
Riscul de credit reprezinta pierderea rezultata din nerecuperarea, totala sau partiala, de catre banca, a fondurilor investite si / sau a dobanzii aferente acestora. Cele mai multe investitii comporta un anumit grad al riscului de credit, iar bancile in general, sunt preocupate sa minimizeze riscul in portofoliul lor de investitii.
Riscul de credit este mai mare pentru unele investitii decat pentru altele, iar aceasta diferenta este reflectata in nivelul diferit al ratei dobanzii. Cu cat perioada pentru care sunt plasati banii este mai mare, cu atat exista o probabilitate mai mare sa apara evenimente nedorite. Pentru a compensa riscul mai mare pe care il incumba, rata dobanzii pentru fondurile pe termen lung sunt, in general, mai mari decat pentru cele plasate pe termen scurt.
De asemenea, unele tipuri de activitate prezinta riscuri investitionale mai mari decat altele. De exemplu, acordarea unui imprumut unei noi companii, bazata pe o tehnologie noua, dar care nu si-a stabilizat pozitia pe piata, ar putea sa prezinte un risc mai mare decit plasarea fondurilor in obligatiuni guvernamentale. Acordarea imprumutului poate fi socotita o investitie buna daca banca apreciaza ca ratele vor fi rambursate la timp si venitul va fi mare.
Riscul de dobanda este pierderea rezultata din evolutia, contrar asteptarilor, a ratei dobanzii, pierdere care afecteaza profitul sau costurile bancii, in functie de tipul plasamentului (investitiei) atat cresterea, cat si scaderea ratei dobanzii, dupa caz, pot afecta negativ activitatea bancara. De exemplu, scaderea nivelului general al dobanzilor are efecte direrite asupra plasamentelor cu rate fixe, comparativ cu cele cu rate variabile. De aceea, bancile vor cauta sa mentina un raport echilibrat intre fondurile plasate in aceste doua tipuri de investitii. Scaderea ratei dobanzii are ca efect reducerea profitului rezultat din fondurile plasate in investitii cu rate variabile - investitii a caror dobanda este determinata de rata dobanzii din acel moment. Pe de alta parte, fondurile plasate in investitii cu rate fixe- plasamente pentru care dobanda a fost convenita in momentul cumpararii titlului financiar si ramane neschimbata intrega perioada.
Investitiile cu rate fixe pot fi tranzactionale pe piata secundara, iar scaderea ratelor dobanzii va determina cresterea valorii acestora pe piata, daca rata dobanzii, in cazul acestor investitii, este mai marc decat rata dobazii pe piata, in momentul tranzactionarii.
Perioada de timp sau termenul / scadenta se refera la intervalul de timp pentru care au fost plasate / investite fondurile.
Pe tot acest interval, fondurile respective nu mai sunt disponibile. Scadenta poate afecta profitabilitatea, riscul si lichiditatea. Investitiile pe termen lung, ca tendinta, ofera rate ale dobanzii mai mari, pentru a acoperi riscurile profitabile pe care le presupune o perioada mai indelungata.
De asemenea, investitiile pe termen lung tind sa fie mai putin lichide decit cele pe termen scurt, cu toate ca si plasamentele / investitiile pe termen lung pot fi vandule pe piata secundara.O banca, care doreste sa asigure supletea lichiditatii sale, prin transformarea rapida a fondurilor investite in numerar, va opta pentru plasamente pe termen scurt la o alta banca (de exemplu: plasamente pentru 24 orc sau pentru o saptamana) sau va cumpara titluri cu un grad mare de lichiditate de pe piata secundara (cum ar fi cambiile, certificatele de depozit sau obligatiunile guvernamentale). Daca bancile cunosc perioada de timp pentru care au fonduri disponibile, ele pot opta pentru plasarea acestora sub forma unui depozit bancar cu termen fix, care este mai putin flexibil, dar aduce un castig mai mare.
Din punct de vedere al plasarii (investitii) fondurilor, expresia termen scurt se refera la un interval care variaza de la o zi (poate fi de seara pana dimineata, denumit in practica bancara "peste noapte -overnigt) pana la o perioada de maxim l an. Termenul mediu se refera la un interval de timp intre isi 5 ani.
Termenul lung se refera la o perioada de timp cuprinsa intre 5 si 25 de ani.
O banca trebuie sa mentina un anumit echilibru intre plasamentele (investitiile) sale pe termen scurt, mediu si lung. in optiunea de a investi fondurile pe termen mediu si lung, bancile trebuie sa aiba in vedere atat costurile de oportunitate, cat si aspectele ce privesc usurinta si costul pe care le-ar implica transformarea lor in active lichide.
Prin conventia de la Basel s-a fixat un nivel minim al indicatorului de adecvare a capitalului de 8%.
In calculul indicatorului de adecvare a capitalului, activele bancii sunt ajustate in funtie de risc cu anumite ponderi de risc.
Acestea inseamna, in general, ca bancile convin sa pastreze un procent minim, in rezervele lor, sub forma de capital de baza. Acest aspect permite asigurarea solvabilitatii activitatii bancare, prin limitarea expunerii la risc a bancilor ca rezultat al acordarii unui volum prea mare de imprumuturi.
Principiul prudentei bancare impune ca bancile sa detina rezerve intr-o proportie semnificativa, pentru a nu deveni insolvabile si pentru a mentine increderea clientilor lor.
In Romania, ca si in alte tari, Banca Nationala a Romaniei, prin normele sale (nr. 4/24 din februarie 1994), obliga societatile bancare sa asigure, in permanenta, un nivel corespunzator de solvabilitate, determinat ca raport intre nivelul fondurilor proprii si totalul activelor si elementelor in afara bilantului, ponderate in functie de gradul lor de risc. Raportul minim de solvalabilitate este de 8% si corespunde, in principiu, atat prin modul de calcul, cat si ca obiectiv, cerintelor Conventiei de la Basel privind adecvarea capitalului sau capitalul standard minim,. Aceasta masura, adoptata de B.N.R. si aplicata de bancile comerciale, reflecta preocuparea de apropiere a sistemelui bancar romanesc de standardele europene.
Plasamentele (investitiile) sunt diferite in functie de termen. O banca poate sa decida plasarea fondurilor in diferite tipuri de investitii, in functie de perioada pentru care au fost efectuate, plasamentele pot fi clasificate in doua categorii, in general, piata plasamentelor este impartita in piata monetara si piata de capital.
Investitiile pe termen scurt sunt negociate pe piata monetara, in timp ce investitiile pe termen mediu si lung sunt negociate pe piata de capital (piata financiara).
Pietele monetare sunt specializate in plasarea si atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea si luarea de credite de valori mari. in acest context, "termen scurt' cuprinde orice interval de timp' de la o zi / noapte (overnight) pana la un an.
Aceasta piata nu este localizata fizic, ci priveste ansamblul de relatii ce iau nastere pentru realizarea unei tranzactii si care se pot efectua, de exemplu, prin telefon sau prin intermediul sistemului de comunicatii electronice.
Piata monetara are mai multe segmente, fiecare dintre acestea fiind specializate in negocierea unor instrumente specifice:
1 piata scontului;
2 piata interbancara;
3 piata certificatelor de depozit;
4 piata efectelor de comert;
5 piata eurovalutelor.
Piata scontului s-a specializat in cumpararea si vanzarea cambiilor. Cambiile sunt titluri de plata si credit, emise de companii, care contin obligatia debitorului de a plati o suma de bani, la o data fixa, denumita scadenta, beneficiarului cambiei. Cambiile sunt usor de transformat in lichiditati si reprezinta o forma de investire a fondurilor pe termen scurt. Depozitele realizate la institutiile financiare specializate pe piata scontului ofera bancilor posibilitatea sa-si plaseze fondurile disponibile, pe termen scurt, in active cu un inalt grad de lichiditate: Bancile pot castiga, in acest mod, din plasarea unor fonduri care, altfel, ar ramane neutilizate si nu ar aduce nici un castig.
Piata interbancara este piata in cadrul careia bancile se imprumuta reciproc, pe termen scurt. Bancile apeleaza la aceasta piata din urmatoarele considerente:
1 pentru a depasi problemele legate de nevoia rapida de lichiditate;
2 pentru a oferi fonduri, pe termen scurt, in cazul finantarii suplimentare a unor noi companii;
3 pentru a permite bancilor mari sa atraga fonduri in baza carora sa acorde credite in favoarea bancilor mici care, datorita marimii si pozitiei lor, nu pot sa imprumute direct de pe piata.
Acesta piata a inceput sa functioneze si in Romania, avand un rol din ce in ce mai important in evolutia sistemului financiar-bancar. Bancile isi pot rezolva problemele de lichiditate efectuand tranzactii pe piata interbancara, fara sa mai fie nevoie sa apeleze la banca centrala. Plasamentele pe piata interbancara sunt pe termen scurt, de la o zi sau cateva saptamani, pana la un an. (De obicei se opereaza cu urmatoarele termene: 1,3, 6, 9 luni, l an).
Rata dobanzii cu care se opereaza pe aceasta piata (denumita rata dobanzii interbancare) formeaza dobanda de baza, in raport de care bancile isi determina propriile rate ale dobanzilor
Pe piata certificatelor de depozit, se negociaza certificate de depozit.
Certificatele de depozit sunt inscrisuri care confirma ca o anumita suma de bani a fost depozitata la banca, iar acest inscris poate sa fie rascumparat de banca, la o anumita data sau cu o anumita rata a dobanzii. Avantajul unui investitor intr-un certificat de depozit, in comparatie cu un cont normal de depozit, consta in faptul ca certificatele de depozit, sunt negociabile. Detinatorul lui il poate oricand vinde inainte de scadenta, pentru a obtine numerar. Certificatele de depozit sunt concepute 'la purtator' si prin urmare, sunt extrem de lichide. Nu este nevoie de nici o dovada a identitatii pentru ca tranzactia sa fie realizata, chiar daca el a fost negociat succesiv, de mai multe ori, de diferiti cumparatori.
Avantajul bancii emitente a certificatelor consta in faptul ca fondurile raman in banca, pe toata durata de timp pentru care certificatul a fost emis. Piata certificatelor de depozit este, deja, activa in Romania. Certificatele de depozit sunt instrumente investitionale la care apeleaza multi clienti si care sunt frecvent utilizate pe piata plasamentelor pe termen scurt.
Certificatele de depozit pot sa fie cumparate de catre:
1 banci
2 institutii non-bancare (companiile care au un surplus de fonduri de investit, pentru o perioada nedefinita de timp, pot plasa fonduri in certificate de depozit, preferandu-le depozitelor la termen);
3 persoane fizice (persoanele fizice pot investi din aceleasi motive ca si companiile).
Efectele de comert iau forma titlurilor de credit negarantate, cu o scadenta ce se poate situa intre 7 zile si trei luni.
Titlurile de credit sunt emise de mari companii, institutii financiare (cum ar fi bancile) si guverne si reprezinta o modalitate mai putin costisitoare de atragere de fonduri, alta decat celelalte forme de imprumuturi. Ca si certificatele de depozit, un asftel de inscris este un titlu de valoare la purtator (este platibil la "purtator' ) si reprezinta o forma de investitie cu o mare lichiditate.
In Romania, principalele operatiuni de plasament ale bancilor comerciale sunt (in ordinea importantei):
1 creditarea agentilor economici, prin acordarea de credite in lei / valuta pe termen scurt, mediu si lung. Desi detine ponderea cea mai mare in ansamblul plasamentelor banesti, creditarea agentiolor economici este segmentul de activitate cu cel mai inalt grad de risc;
2 depozitele interbancare, prin plasarea fondurilor in lei si valuta sub forma de depozite la banci din Romania sau din strainatate, pe diferite perioade de timp; aceste plasamente au un grad mare de siguranta, riscul fiind minim;
3 plasamentele pe piata titlurilor de valoare, de regula, in titluri de stat, cum sunt obligatiunile cu o dobanda fixa emise de Ministerul Finantelor. Dobinda este foarte atractiva, iar riscul, practic inexistent.
Pe masura dezvoltarii pietei monetare, plasamentele specifice scontului, certificatelor de depozit si efectelor de comert vor detine o pondere tot mai mare in plasamentele pe termen scurt ale bancilor comerciale.
In afara de pietele nationale, pe care opereaza in cadrul dat al unei tari si in moneda nationala, bancile, precum si alte institutii financiare, actioneaza pe piete internationale. Piata internationala cuprinde ansamblul relatiilor ce privesc atragerea si plasarea de fonduri in valuta (in afara tarii de origine a fiecarei valute). Un exemplu in acest sens este piata eurovalutelor, in cadrul careia un loc important il detine eurodolarul.
Piata eurovalutelor (sau europiata) este o piata pe care sunt plasate si atrase fonduri, pe termen scurt, exprimate in eurovalute. Cand detinatorul unui depozit bancar din S.U.A. (denominal in dolari) isi transfera banii intr-un cont bancar in afara S.U.A.iar depozitele in dolari astfel constituite sunt utilizate pentru acordarea de credite altro clienti, se poate vorbi despre o activitate specifica pietei eurodolarului.
Pentru ca o valuta sa fie considerata eurovaluta ea trebuie sa fie convertibila si sa aiba o viata activa pe piata internationala.
Dolarul american, yenul japonez si lira engleza pot fi considerate ca fiind curovalutc; deoarece sunt convertibile si au o viata activa pe piata internationala.
Valutele care nu sunt recunoscute ca fiind convertibile pe pietele internationale, nu pot fi clasificate ca eurovalute. O valuta cu o viata activa este o valuta care este zilnic cotata si tranzactionala pe pietele internationale.
Exista riscuri asociate acordarii sau luarii de imprumuturi in valute, datorita evolutiei cursului de schimb valutar.
Cea mai mare parte a instrumentelor pe termen scurt sunt cumparate la o rata a dobanzii fixa, platibila la scadenta. Cambiile, de exemplu, sunt cumparate la o valoare mai mica decat valoarea lor nominala. Diferenta reprezinta dobanda (taxa scontului) aplicata valorii nominale pe perioada dintre cumparare si momentul scadentei. Aceasta diferenta, valoarea scontului sau simplu scont, denumita si "discount' confera cumparatorului un castig fix la scadenta, reprezentat prin valoarea nominala a cambiei pe care o va incasa. Daca rata dobanzii pe piata scade, cambia ar putea sa fie revanduta la un pret ce ar putea imbunatati castigul investitorului. Daca rata dobanzii pe piata creste, detinatorul cambiei nu ar mai putea sa o revanda decat la un pret mai mic.
In cazul certificatelor de depozit, depozitul principal genereaza un castig, la scadenta, sub forma unei rate fixe a dobanzii. O scadere a ratei dobanzii pe piata, va conduce la cresterea valorii certificatelor de depozit pe piata; o crestere a ratei dobanzii pe piata, reduce valoarea acestora.
Prin urmare, o banca va cauta sa pastreze un echilibru al portofoliului ei de investitii pe termen scurt in privinta plasamentelor de fonduri cu rata dobanzii fixa si a celor cu rata a dohan/ii variabila
Pietele de capital pot fi definite ca piete destinate investitiilor pe termen mediu si lung. Institutiile si companiile isi maresc fondurile, dezvoltand operatiuni pe pietele de capital. De exemplu, companiile isi maresc fondurile prin vanzarea de actiuni sau luand imprumuturi de la banci.
De asemenea, si guvernele participa pe piete de capital pentru a atrage fonduri. De exemplu, guvernele pot emite titluri de valoare, sub forma obligatiunilor de stat, pentru care platesc dobanda.
Pietele de capital presupun anumite institutii care sunt specializate in forme specifice de investitii.dintre acestea mentionam:
1 bancile
2 bursa de valori.
Bursa de valori este o piata secundara pe care se tranzactioneaza hartiile de valoare existente, completand, astfel, activitatea pietei primare si inlesnind firmelor si autoritatilor publice sa atraga capital pe termen lung.
Piata emisiunilor noi este o piata primara pe care se emit titluri de valoare noi, oferite spre vanzare pentru atragere de capital .Un guvern sau companie care doreste sa procure capital suplimentar (sau sa-si mareasca volumul capitalului) vinde titluri de valoare (de exemplu, creante trase asupra sa), contra capital.
Emisiunea de actiuni noi se poate efecuta in momentul in care o companie este cotata pentru prima data sau cand o companie, care este cotata, doreste sa procure capital suplimentar (sa-si mareasca volumul capitalului).
Desi piata primara si piata secundara, teoretic, sunt separate, intre ele exista o stransa interdependenta.
Emiterea si vanzarea de titluri de valoare noi va avea mai mult succes in cazul in care investitorii stiu ca pot sa le revanda ulterior.
In aceasta consta pricipalul rol al sursei de valori: permite guvernelor, oamenilor de afaceri si altor investitori sa transforme capitalul materializat in titluri de valoare in numerar si invers (numerarul in capital sub forma de titluri de valoare), intr-un mod echitabil si rapid. Bursa de valori a devenit o componenta esentiala a functionarii economiei de piata.
Necesitatile guvernelor, legate de administrarea economica a tarii, au determinat cresterea masiva a imrumuturilor la care apeleaza atat pe termen mediu, cat si lung.
Guvernele au nevoie sa imprumute fonduri, pentru a acoperi deficitul pe termen scurt, rezultat din diferenta dintre veniturile obtinute din impozite si cheltuielile bugetare, atat in cifre absolute, cat si ca urmare a diferentei, in timp, dintre momentul incasarii veniturilor si cel al efectuarii cheltuielilor bugetare.
Un segment al pietelor de capital, asociat cu tranzactionarea titlurilor financiare guvernamentale, este piata obligatiunilor guvernamentale. Aparitia si functionarea acestei piete este rezultatul frecventelor imprumuturi guvernamentale pe baza de obligatiuni. Obligatiunile guvernamentale sunt socotite, de regula investitii sigure.
Exista 3 avantaje principale ale plasarii fondurilor in obligatiuni guvernamentale:
1 risc redus: obligatiunile emise de autoritati sunt privite ca fiind investitii aproape fara risc;
2 lichiditate: dimensiunea acestor piete asigura fluiditate tranzactiilor, intrucat permanent exista cumparatori si vanzatori;
3 o gama larga de titluri emise: investitorii pot gasi diferite tipuri de titluri guvernamentale, cu scadente diferite (termen scurt,mediu,lung), care ii satisfac din punct de vedere ale termenului pentru care sunt plasate fondurile.
in Romania acest segment al pietei financiare este in dezvoltare.Bancile comerciale romanesti plaseaza o parte din fondurile lor si in titluri guvernamentale, acestea fiinrl apreciate ca plasamente sigure (presupun venit cert si risc minim).
Exista institutii ale caror obligatii de plata sunt garantate, explicit sau implicit de un guvern sau. in unele cazuri, de mai multe guverne. Aceste institutii pot imprumuta bani de pe pietele de capital. Cele mai relevante exemple sunt: Banca Europeana de Investitii si Banca Mondiala.
Banca Mondiala mobilizeaza fondurile de pe piata internationala de capital pe baza de obligatiuni.
Fondurile astfel mobilizate sunt utilizate pentru acordarea de imrumuturi tarilor membre. Astfel, pe de o parte, Banca Mondiala apare ca debitor (pentru imprumutul pe baza de obligatiuni, luat de pe piata internationala) , iar pe de alta parte, in calitate de creditor (in relatia cu tarile membre, carora le-a acordat sprijin financiar).
O banca poate sa plaseze fondurile in orice categorie de investitie. Managementul portofoliului reprezinta procesul de plasare a fondurilor in diferite active purtatoare de dobanda. Pentru a maximiza profitul si, in acelasi timp, pentru a reduce marja de risc, avand ca obiectiv diminuarea pierderilor.
Factorii pe care o banca trebiue sa-i ia in considerare cand isi investeste fondurile:
1 lichiditate;
2 profitabilitate;
3 risc de credite si dobanda;
4 perioade de timp / scadenta;
5 rezerve de capital.
Aceste cerinte trebuie luate in considerare pentru intreaga gama de investitii pe care o realizeaza o banca. Astfel, riscurile mari, trebuie sa fie eliminate, pe cat posibil, prin diferite tehnici de garantare (la fel si pentru investitiile pe termen scurt, chiar daca acestea comporta rate ale castigului mai mici).
Portofoliul de investitii al bancii trebuie sa asigure un echilibru intre fondurile plasate pe termen scurt, pe piata monetara, si cele investite in instrumente financiare, pe termen mediu si lung, pe piata de capital.
Portofoliul bancii trebuie sa cuprinda o asemenea structura a investitiilor incat, prin acestea, sa se aiba in vedere:
1 gradul si costul lichiditatii;
2 riscul, din punctul de vedere al scadentei si caracterului investitiei;
3 profitabilitatea, tinand cont de termenul, riscul si caracterul investitiei.
De asemenea, o banca trebiue sa decida cat, cand si in ce instrumente sa investeasca fondurile.
Deseori, dintr-un numar de produse investitionale similare oferite pe o anumita piata, este necesar sa fie selectate acelea care asigura cele mai avantajoase conditii si rate de castig.
Managementul portofoliului necesita o planificare atenta, datorita aspectelor care trebuie luate in considerare simultan.
Banca, pe langa asigurarea unui echilibru cu privire la risc, termen, profitabilitate si lichiditate, trebuie sa-si formuleze propria-i politica investitionala, care sa corespunda necesitatilor proprii si care sa fie functionala intr-un climat economic care se modifica permanent.
Politica investitionala a unei banci trebuie, prin urmare, sa fie reactualizata la intervale regulate (de obicei, in fiecare luna) iar deciziile luate trebuie sa reflecte adoptarea politicii bancii la modificarile si tendintele sesizate in evolutia mediului economic.
Factorii externi, care influenteaza politica investitionala a unei banei, includ:
1 tendinte ale indicatorilor economici, cum ar fi rata dobanzii si inflatia;
2 politica economica a guvernului;
3 evenimente politice si geo-politice importante;
4 modificari semnificative intervenite pe pietele bursiere din principalele centre financiare internationale;
5 atitudinea si preferintele clientilor (cum ar fi retragerile masive din depozitele bancare);
6 dezastre naturale.
Soldul mediu lunar al plasamentelor C.E.C. pe piata bancara, efectuate in anul 2003, a fost de 6979,5 miliarde lei. in structura,plasamentele se regasesc in:titluri de stat 4637,5 miliarde Ici; depozite bancare 1278,0 miliarde lei; cont curent si rezerva minima 953,6 miliarde lei; credite bancare 110,4 miliarde lei.
Concomitent, Casa de Economii si Consemnatiuni s-a implicat in actiuni specifice pietei financiare, efectuand tranzactii de atragere de fonduri de pe piata interbancara pe care le-a replasat in aceeasi zi pe piata in conditii profitabile.
Ca urmare, din activitatea de trezorerie s-a obtinut venituri in valoare totala de 3858 miliarde lei, reprezentand 73,5%din totalul veniturilor C.E.C.
La 31.12.2003, C.E.C.detinea participati! la urmatoarele societati: Fondul Roman de Garantare a Creditelor pentru intreprinzatorii Privati (F.R.G.C.) - 6,40%; Societatea de Asigurare Reasigurare ASIBAN-20%.
2. Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate - riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ce rezulta din imposibilitatea bancilor de a onora in orice moment obligatiile de plata pe termen scurt, fara ca acestea sa implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de banci.
Banca trebuie sa-si dezvolte strategia in domeniul administrarii lichiditatii, care trebuie sa includa si o componenta a administrarii zilnice a acesteia.
In domeniul administrarii lichiditatii, strategia trebuie stabilita inclusiv pentru situatii de criza. Politica bancii privind administrarea lichiditatii trebuie sa se refere cel putin la urmatoarele;
1 compozitia activelor si pasivelor, precum si a elementelor de activ si de pasiv din afara bilantului;
2 modul de administrare a lichiditatii pe principalele valute cu care opereaza, atat la nivel individual, cat si la nivel agregat;
3 utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare derivate;
4 lichiditatea activelor si capacitatea acestora de a fi tranzactionate pe piata.
Banca trebuie sa aiba proceduri de evaluare si monitorizare a pozitiei lichiditatii stabilite pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate in functie de evolutiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv si din afara bilantului. Fluxurile de numerar viitoare vor fi distribuite pe benzi de scadente.
Banca va calcula indicatori de lichiditate pentru care va stabili limite si va stabili orizontul de timp in legatura cu care se determina pozitia lichiditatii precum si frecventa de determinare a acesteia in functie de natura activitatii.
Banca trebuie sa determine pozitia lichiditatii pe baza unor scenarii care sa tina cont atat de factori interni (specifici bancilor), cat si de factori externi (legati de evolutiile pietei).
Banca trebuie sa revizuiasca periodic scenariile utilizate in administrarea lichiditatii, pentru a stabili daca acestea continua sa fie valabile. In acest scop, banca va lua urmatoarele masuri:
1 determinarea nivelului activelor potentiale (de exemplu, active ajunse la scadenta ce ar putea fi reannoite, cereri de noi credite ce ar putea fi aprobate, trageri din angajamentele de finantare date de banci ce ar putea fi efectuate);
2 determinarea capacititatii de tranzactionare pe piata a activelor;
3 determinarea evolutiei elementelor de pasiv bilantiere in conditii normale de desfasurare a activitatii (de exemplu nivelul reannoirii depozitelor si a altor elemente de pasiv, scadenta efectiva a depozitelor la vedere sau a conturilor de economii, cresterea inregistrata in legatura cu noile depozite), precum si in conditii de criza ) de exemplu, probabilitatea de ramanere la dispozitia bancii a surselor de finantare);
4 determinarea evolutiei elementelor de activ si de pasiv din afara bilantului, inclusiv a pozitiilor rezultate din operatiuni cu instrumentele financiare derivate.
Banca trebuie sa-si revizuiasca periodic eforturile de a stabili si mentine relatii cu furnizorii surselor de finantare, de a asigura o diversificare corespunzatoare a acestor surse prin evitarea concentrarilor in domeniul finantarii.
In vederea implementarii strategiei bancii privind administrarea lichiditatii in conditii de criza, banca trebuie sa dispuna de planuri alternative si de proceduri de remediere. Un alt plan alternativ in conditii de criza presupune cel putin :
1 existenta unor fluxuri de informatii oportune si neintrerupte, care sa permita conducerii luarea unor decizii rapide;
2 luarea de masuri pentru modificarea evolutiei elementelor de activ si de pasiv;
3 mentinerea relatiilor cu furnizorii surselor de finantare;
4 orientarea catre pietele alternative;
5 apelarea la facilitatile de credit avute la dispozitie si neutilizate.
3. Protejarea impotriva riscului de lichiditate
Riscul de lichiditate reprezinta posibilitatea ca banca sa nu isi poata onora la scadenta sau in orice alte conditii platile catre clientii sai, datorita recorelarii sau corelarii necorespunzatoare a maturitatii plasamentelor (activelor) cu maturitatea resurselor (pasivelor).
De mentionat ca rolul determinat in aceasta corelare revine resurselor.
Volumul si structura resurselor pe maturitati si valute determina volumul si structura creditelor si plasamentelor. Riscul de lichiditate se poate manifesta sub doua forme:
1 riscul de lichiditate imediata, cand banca nu poate satisface cerintele de retrageri masive, chiar inainte de scadenta, ale clientilor ca urmare a stirbirii increderii acestora in banca, ceea ce determina banca sa apeleze la resurse de imprumut marginale sau de ultima instanta, cu costuri foarte mari si cu consecinte pe masura;
2 riscul de conversie, care apare in situatia in care banca, desi are resurse pe termene mai scurte, a efectuat pe seama lor plasamente pe termene mai lungi, pe care nu Ic poate transforma rapid in lichiditati.
In vederea limitarii riscului de lichiditate precum si a incadrarii in nivelurile stabilite, banca este obligata sa-si stabileasca pentru fiecare exercitiu financiar:
1 strategia in domeniul managementului lichiditatii care va fi reanalizata ori de cate ori modificarea conditiilor mediului de afaceri o impune;
2 strategia managementului lichiditatii in cazuri de criza, materializata intr-un plan alternativ rare sa prevada solutii pentru depasirea in conditii optime a perioadei de criza;
3 in vederea realizarii obiectivelor stabilite prin strategia in domeniul managementului lichiditatii, banca este obligata sa dispuna de proceduri speciale de urmarire si limitare a riscului de lichiditate, care sa respecte cerintele normelor prudentiale;
4 banca este obligata sa dispuna de proceduri administrative si de control intern adecvate, care sa permita supravegherea riscului de lichiditate;
5 banca este obligata sa desemneze unul dintre conducatori pentru asigurarea coordonarii permanente a activitatii in domeniul managementului lichiditatii, identitatea acestei persoane comunicandu-se autoritatii de supraveghere;
6 banca trebuie sa monitorizeze permanent riscul marc de lichiditate care apare atat in cazul care nivelul unui risc de lichiditate fata de o singura persoana depaseste 15% din totalul obligatiilor bilantiere, altele decat imprumuturile, cat si in cazul angajamentelor de finantare date de banca, evidentiate in afara bilantului;
7 in vederea limitarii riscului de lichiditate, banca trebuie sa asigure o evidenta contabila si extracontabila corespunzatoare si riguroasa, care sa stea la baza intocmirii situatiilor de prudenta bancara.
Protejarea bancii impotriva riscului de lichiditate se realizeaza prin tehnici si metode care permit remedierea riscului prin actiuni asupra resurselor, pe de o parte, si asupra plasamentelor, pe de alta parte, astfel:
1 pe linia resurselor:
2 consolidarea resurselor atrase de la clientela nebancara;
3 diversificarea resurselor si evitarea dependentei de marii depunatori;
4 atragerea depozitelor de la populatie, care confera diversitate si asigura dispersia riscului, dar care au, in acelasi timp, un grad ridicat de volatilitate;
5 promovarea unor produse pe termene mai mari de timp;
6 mentinerea credibilitatii bancii si gestionarea atenta a riscului reputational;
7 dezvoltarea unei retele teritoriale corespunzatoare, pentru apropierea bancii de client;
8 operatiuni pe piata de capital, primara si secundara;
9 operatiuni cu derivative etc.
10 pozitie activa pe piata interbancara;
11 cresterea capitalurilor si fondurilor proprii etc;
12 in ce priveste plasamentele:
13 acordarea de credite pe maturitati in corelare cu maturitatea resurselor;
14 controlul atent al riscului de credit si al riscurilor atasate riscului de credit cu scopul asigurarii
15 rambursarii lor la scadenta si prevenirii inregistrarii de credile si creante restante;
16 diversificarea portofoliului de imprumuturi pe cele trei mari segmente: carporate, retail si
17 I.M.M-uri;
18 mentinerea rezervei minime obligatorii la nivelul cerut;
19 pozitie activa pe piata interbancara;
20 operatiuni cu derivative etc;
