Transferul proprietații si al riscului

Transferul proprietații Si al riscului.

1. Principiul. In lipsa regulilor particulare ale dreptului comercial, efectul transferului proprietații și al riscului in temeiul vanzarii comerciale este subordonat dreptul comun. In consecința, in temeiul art. 971 C. civ., se realizeaza un dublu efect: transferul proprietații marfii vandute se realizeaza de drept; in momentul in care parțile s-au pus de acord asupra obiectului contractului (solo consensus). Potrivit aceluiași text (art. 971 C.civ.), «odata cu proprietatea este transferat și riscul pieirii lucrului, chiar daca bunul nu a fost predat», res perit domino, cu «excepția cazul cand bunul a pierit din culpa vanzatorului ori acesta a fost pus in intarziere și el nu dovedește ca bunul ar fi pierit și daca ar fi fost transferat la timp» (art. 1156 C. civ.).

Aplicarea acestei reguli generale este facuta in de art. 1294 -1295 C. civ., potrivit caruia «proprietatea se transfera de drept la cumparator, chiar din momentul in care parțile s-au invoit asupra lucrului și a prețului».

Aceasta regula este nu este absoluta, transferul proprietații și al riscului fiind intarziata in cazul bunurilor de gen și al bunurilor viitoare (2); ia parțile pot conveni sa intarzie acest transfer (3).

2. Atenuarea regulii, determinata de natura obiectului contractului.

2.1. Transferul proprietați și al riscului bunurilor de gen are loc la data individualizarii lui. Natural, daca bunul vandut nu este individualizat la momentul vanzarii, ci doar determinabil prin indicarea caracteristicilor lui, transferul proprietații și al riscului va fi decalat la data individualizarii acestuia. Regula este curenta in ipoteza vanzarii bunurilor de gen, consacrata in dreptul comun, prin textul art. 1300 C.civ., «daca marfurile au fost vandute dupa greutate, numarare, masurare, riscul pieirii lucrului ramane in sarcina vanzatorului, pana vor fi individualizate prin numarare, cantarire, masurare». Individualizarea se face potrivit convenției parților, fie unilateral de vanzator fie, foarte adesea, in prezența cumparatorului, odata cu ridicarea bunului.

Vanzarea in bloc a bunurilor de gen trebuie totuși sa fie asimilata vanzarii bunurilor certe, deși ele trebuie sa fie masurate, cantarite, numarate, transferul proprietații și riscului acestora avand loc dupa regula generala: solo consensus (art. 1299 C. civ.).

2.1. Aplicația excepției in dreptul comercial. Și in dreptul comercial se face aplicarea acestei reguli. Potrivit art. 62 C. com., «daca marfurile vandute sunt aratate in contract numai prin catime, fel și calitate, fara nici o alta indicație, de natura a individualiza bunul, riscul pieirii lucrurilor aparține vanzatorului, el fiind obligat sa predea bunurile la termenul stipulat chiar daca marfurile aflate in stapanirea sa la momentul formarii contractului au pierit».

2.2. Vanzarea bunurilor viitoare. Vanzarea bunurilor viitoare, adica a bunurilor pe care vanzatorul se angajeaza sa le realizeze pentru cumparator, trebuie sa distingem intre bunurile ce vor fi fabricate sau edificate și cele care vor fi obținute natural prin recoltare. Aceste bunuri pot fi de gen, cum sunt bunurile de serie fabricate pentru a fi vandute și bunuri individualizate, prin comanda data de cumparator: o anumita mașina cu caracteristici speciale, ori o casa, etc.

Și in aceste ipoteze sunt aplicații ale intarzierii transferului proprietații și al riscului determinat de natura bunurilor. Aceste bunuri neexistand la data incheierii contractului proprietatea nu poate fi transmisa.

In cazul bunurilor fabricate in serie, acordul parților cu privire la bunul viitor obiect al vanzarii este dat prin utilizarea mostrelor de vanzare prezentate de vanzator, a eșantioanelor, a machetelor etc. In aceste ipoteze, lipsa unor stipulații contractuale, transferul proprietații și al riscului bunului aratat are loc la momentul edificarii, fabricari, bunului, sau, daca este un bun de gen, la momentul individualizarii și nu la data predarii lui[1]. Daca nu a fost convenit altfel, individualizarea este facuta unilateral de vanzator[2]. Soluția este aceeași și in cazul vanzarii recoltelor viitoare, transferul proprietați și riscului avand loc la momentul maturizarii recoltei și nu la recoltarea ei.

In schimb, in cazul in care obiectul contractului este un bun comandat, transferul lui are loc la momentul predarii lui, prin recepția facuta de dobanditor. In acest caz, se considera ca transferul proprietații este efectul contractului de antrepriza.

3. Vanzarea bunurilor a caror livrare se face prin transport.

Bunurile vandute care trebuie sa fie transportate pentru a fi livrate cumparatorului circula pe riscul acestuia din urma deoarece, marfurile au fost individualizate cand au fost incarcate pentru a fi transportate cumparatorului[3].

Codul comercial prevede o excepție de la aceasta regula, statuand in art. 63 ca «vanzarea bunurilor care se transporta pe apa este o vanzare supusa condiției suspensive, a ajungerii vasului la destinație in buna stare».

4. Derogari convenționale de la principiul transferului solo consensus.

4.1. Clauza rezervei dreptului de proprietate. Parțile pot insa separa regulile transferului riscului de cele ale transferului proprietații, convenind, de exemplu, ca riscul sa ramana la vanzator pana la momentul predarii bunului sau al plații in intregime a prețului, pentru ipoteza plații lui in rate. Clauza rezervei proprietații nu face in prezent obiectul unei reguli legale, cu toate ca, anterior, printr-un act normativ ea era reglementata in cadrul vanzarii bunurilor in rate.  Aceasta forma de vanzare cu rezerva proprietații este astazi mult mai subtil reglementata prin contractul de leasing. Acest contract este o aplicație a vanzarii in rate, cu clauza de rezerva a proprietații, operație imbracata insa in cea a locației urmata de vanzare la data plații in intregime a prețului.

Utilitatea rezervei dreptului de proprietate este insa discutabila in cazul in care cumparatorul a intrat in faliment caci, in opinia noastra, vanzatorul nu poate sa opuna creditorilor aceasta rezerva decat daca ea este facuta publica,ori un astfel de mijloc de publicitate nu exista. In schimb, terții, creditori ai cumparatorului se pot prevala de art. 1909 C. civ. și sa considere ca bunul se afla in deplina proprietate a debitorului lor.

4.2. Momentul transferului in cazul vanzarii in magazine cu autoservire

O particularitate a transferului proprietatii si riscurilor exista in cazul vanzarilor in magazinele cu autoservire. Marfurile expuse in rafturi constituie o oferta permanenta de vanzare si deci alegerea unui sortiment are valoarea acceptarii ofertei si deci contractul este perfect. In consecința, cumparatorul nu ar putea fi urmarit pentru furt daca ar iesi din magazin ascunzand bunul insusit, caci un proprietar nu poate sa-si fure propriul bun. Pentru a inlatura acest inconvenient se considera ca, in ipoteza aratata, parțile ințeleg tacit sa transfere proprietatea si riscul de la data platii pretului și nu de la data intalnirii ofertei cu acceptarea[4]. Ca urmare, deteriorarea unui bun in magazin, fara culpa cumparatorului va fi suportata de vanzator.

5. Eficacitatea transferului: opozabilitatea transferului fața de terțele persoane.

In dreptul comercial obiectul vanzarii fiind bunurile mobile, potrivit art. 972 C. civ. cumparatorul ce are posesia acestor bunuri este considerat proprietar, fiind preferat in raport cu dobanditorul care nu are posesia.