Modelul economic al lui j.m.keynes

MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES

In esenta modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente si anume:

1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul national, cerere, oferta, consum, economie, investitii globale etc), fie din rata lor sau raportul dintre doua categorii (inclinatia spre consum, rata dobanzii etc).

2.relatiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuatii sau inegalitati, precum si, interdependenta dintre ele redata cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia investitiilor etc).

3.parametrul investitional multiplicator (K) cu ajutorul caruia se exprima gradul de intensitate.

Pentru intelegerea demonstratiei lui Keynes se impune prezentarea amanuntita a elementelor ce fac parte din modulul sau.

1 Variabilele

Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene   (sau determinate) si variabile exogene (sau determinante).

a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregati care caracterizeaza nivelul activitatii economice la scara economiei nationale si anume:

-pretul global de oferta a productiei realizat (Z);

-cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total de incasari obtinute de intreprinzatori din vanzarea marfurilor; aceasta cerere efectiva de marfuri se compune din doua parti: cererea de bunuri de consum final sau individual (D₁) si cererea de bunuri destinate investitiilor (D₂);

-venitul global (y)

-consumul final global (C)

-economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care ramane dupa scaderea consumului final global (C)

S=Y-C

-investitiile globale (I)

-volumul folosirii mainii de lucru sau al ocuparii (N sau E)

Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea economiei de piata este cererea efectiva de marfuri (D) deoarece in functie de nivelul si modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile.

b)variabilele exogene constau intr-o serie de proportii (rate) date, cu privire la comportamentul agentilor economiei, atat in calitate de consumatori (inclinatia spre consum), cat si in calitate de intreprinzatori. Variabilele exogene folosite de Keynes sunt in numar de trei:

-inclinatia spre consum, privita ca raport intre consum si venit (C/Y) sau direct, sporul de consum si sporul de venit (inclinatia marginala spre consum C'=DC(DY), cu reversul ei inclinatia spre economie, in expresie medie (S/Y) sau sub forma marginala (n=DS/DY).

-eficienta marginala a capitatului, sau procentul de profit obtinut cu ultima investitie.

-rata dobanzii.

2 Relatiile dintre variabile

Relatiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui sistem de ecuatii si inegalitati (ecuatii de comportament-functiile-, ecuatia fundamentala a modelului, ecuatia de echilibru etc). Pentru intelegerea modelului, trebuie sa amintim conceptia lui Keynes despre economia de piata si, care sunt cauzele, in opinia sa, care genereaza dezechilibrul in economie.

In contradictie cu economistii clasici care, de regula, presupuneau deplina utilizare a capacitatilor de productie, negand astfel somajul, iar mai tarziu, unii dintre ei (A.C.Pigou[1]) admiteau numai somajul voluntar si functional (temporar), J.M.Keynes admite si recunoaste existenta somajului involuntar (somajul economic de masa) si incearca sa-i descopere cauzele.

Keynes este de parere ca nivelul ocuparii (E) sau numarul de muncitori care gasesc de lucru (N) depinde de cererea efectiva de marfuri (D) sau de incasarile intreprinzatorilor din vanzarea productiei, respectiv de cererea solvabila:

N=f(D)

Daca luam in calcul structura cererii da marfuri si marimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia ca daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

C+I=Y

Relatia de mai sus reprezinta ecuatia fundamentala a modelului keynesian.

In realitate nu toate marfurile gasesc desfacere pe piata (astfel luand nastere dezechilibrul in economie) si astfel:

C+I<Y,

Ceea ce demonstreaza faptul ca incasarile sunt mai mari decat productia oferita, ca cererea globala de bunuri finale (C) si bunuri pentru investitii(I) este mai mica decat oferta (Y si Z), ca o parte din productie nu se poate vinde si, in mod logic, o parte din muncitori nu gasesc de lucru, persistand astfel somajul involuntar.

Cautand o solutie pentru aceasta situatie nefavorabila, Keynes arata ca daca se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), ramane o parte nefolosita din cadrul venitului, adica acea parte care nu a avut piata considerat ca economic pentru firme (S):

Y-C=S

Daca aceasta parte din economie "S" ar fi egala cu investitiile (I), este posibil sa se realizeze echilibru economic si ar putea sa creasca ocuparea mainii de lucru (respectiv sa se reduca rata somajului).

S=I

Ecuatia S=I, poarta numele ecuatia de echilibru a modelului economic keynesian. In realitate insa, nu tot ce se economiseste sau se acumuleaza nu este investit, putand exista situatia in care S>I sau S<I. Faptul acesta este considerat de Keynes ca generator al dezechilibrelor si exprima dificultati in vanzarea unei parti din produsele realizate sau chiar a intregii productii, mentinerea sau accentuarea somajului involuntar.

3 PARAMETRUL "MULTIPLICATOR INVESTITIONAL" (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legatura ce exista (interdependenta) dintre fluctuatiile investitiilor, ocuparii si veniturilor. Paternitatea conceptului de "multiplicator" revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legatura cu ocuparea mainii de lucru pentru a arata de cate ori (K) creste ocuparea totala in raport cu ocuparea primara din ramurile producatoare de bunuri de investitii.

Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un multiplicator al ocuparii mainii de lucru o relatie mai complexa, denumita "multiplicatorul investitional". Keynes spunea despre acest multiplicator ca "el nu spune ca, atunci cand are loc un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o marime care este de K ori mai mare decat sporul investitional"[2]. Formula multiplicatorului este urmatoarea:

K=

Conform modelului lui Keynes, marimea multiplicatorului este direct proportionala cu inclinatia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamna ca in tarile avansate din punct de vedere economic, in care inclinatia spre consum este mai mica si marimea multiplicatorului va fi mai mica, iar in tarile sarace, unde oamenii sunt inclinati sa consume o parte mai mare din veniturile lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atat mai mic cu cat DC/DY (adica inclinatia marginala spre consum) va fi mai aproape de zero si cu atat mai mare cu cat inclinatia marginala spre consum este mai aproape de 1.

Keynes afirma ca "principiul general al multiplicatorului este acela caruia trebuie sa ne adresam cand cautam o explicatie a modului in care fluctuatiile marimii investitiilor, reprezentand o parte relativ mica a venitului national, venit capabil sa genereze fluctuatii ale volumului total de ocupare si ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decat propria lor amplitudine".