Procese si fluxuri financiare

Procese si fluxuri financiare

Activitatea societatii omenesti se infatiseaza ca un complex de actiuni si

relatii pe care le promoveaza participantii, adica subiectii acestei activitati,

respectiv indivizii, grupurile de indivizi sau institutiile ce-i reprezinta in ansamblul lor sau pe comunitati definite dupa diferite criterii. Aceasta activitate se concretizeaza in procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informatii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de arta sau stiintifice etc.) si in fluxuri de transfer exprimand, in general, dorinta fiecarui participant de a-si satisface nevoile de consum, de a-si asigura si imbunatati existenta.

Derularea unui proces formativ presupune existenta unor mijloace pe care

initiatorul acestui proces le foloseste in scopul elaborarii, construirii obiectului

(bun, serviciu, informatie) pe care el si-a propus sa-l obtina. Mijloacele se pot afla in patrimoniul subiectului sau, de cele mai multe ori, trebuie constituite pe seama unui flux de transfer. Obiectul fluxului de transfer il formeaza chiar bunurile, serviciile, informatiile etc. pe care le-au construit subiectii activitatii sociale. Atat aceste obiecte, cat si mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atat fizic, material, cat si valoric, baneste.

Aspectul banesc al acestor procese si fluxuri s-a "emancipat", s-a

individualizat pe masura evolutiei activitatii sociale si a generat relatii de un anumit tip, numite relatii banesti, in sfera carora se includ si relatiile financiare. Procesul de "emancipare" a actionat si in legatura cu relatiile financiare, care au devenit obiect de studiu distinct, concretizat in stiinta finantelor, componenta a grupului de stiinte cunoscute sub numele de stiinte economice.

Finantele reprezinta stiinta constituirii si administrarii mijloacelor banesti

la dispozitia unui agent economic pentru indeplinirea obiectului sau de activitate, a functiilor si sarcinilor sale.

1.1 Relatii financiare

Initiatorul unui proces formativ dispune, numai ca exceptie, in forma lor

fizica, materiala, de toate mijloacele necesare derularii respectivului proces. Cel

mai adesea dispune doar partial sau deloc de mijloacele necesare in chiar forma

fizica, materiala ceruta in mod expres de procesul respectiv. De pilda, un fermier

Procese si fluxuri financiare

nu dispune, cel mai adesea, de graul necesar pentru samanta, chiar daca el a produs grau si inainte. Boabele pentru samanta trebuie sa aiba anumite calitati si sa fie tratate intr-un anumit fel pentru a raspunde exigentelor unei anumite utilizari. De aceea, fermierul trebuie sa-si procure astfel de boabe, trebuie sa-si constituie acest mijloc necesar derularii activitatii sale.

In relativ numeroase cazuri, initiatorul dispune doar de mijloace banesti

sau (li se mai spune in mod curent) financiare, cu care el isi poate constitui, in baza unui flux de transfer, mijloacele in forma fizica de care are nevoie. O astfel de constituire de mijloace genereaza intre parteneri relatii banesti.

In majoritatea cazurilor, initiatorul dispune doar partial de mijloace, atat

in forma lor materiala expres necesara, cat si banesti. El are insa o experienta si are vointa de a incepe un proces formativ. In astfel de cazuri, parteneriatul sau cu alti agenti economici include si completarea mijloacelor banesti insuficiente. O astfel de constituire de mijloace genereaza intre parteneri relatii financiare, in sfera carora se includ si cele generate de raporturile cu statul.

Relatiile financiare sunt relatii banesti de repartitie a produsului global

sau a componentelor sale, relatii reprezentand transferuri monetare, in dublu

sens, intre buget si firme sau intre firme.

Sfera relatiilor banesti o include pe cea a relatiilor financiare, deoarece

relatiile banesti presupun contraprestatia, nu necesita neaparat un instrument legal de reflectare sau o baza legala generatoare si nu au neaparat sau de regula un caracter de continuitate. De exemplu, achizitionarea de catre o antrepriza de

constructii a unei cantitati de ciment contra cost platibil pe loc arata existenta

contraprestatiei (care in acest caz este directa si imediata), considerata de ambii

parteneri echivalenta, deoarece "afacerea" nu s-ar mai fi facut daca unul din ei avea rezerve. Vanzarea se poate face sau nu pe baza unui contract ("instrumentul

legal"), dar este prea putin probabil ca ea sa fi fost generata de legislatia curenta:

constitutie, cod civil, o lege ordinara, o hotarare de guvern etc. De asemenea, nimic nu indreptateste vreuna din parti (cumparator, vanzator) sa pretinda sau sa spere ca un astfel de aranjament sa devina perpetuu sau macar sa se repete.

Caracteristicile relatiilor financiare sunt:

a) Relatiile financiare sunt parte a relatiilor economice.

Apartenenta relatiilor financiare la sfera celor economice este determinata

de faptul ca sunt suportul banesc al unor raporturi intre proprietati si modifica

patrimoniul partenerilor sau cel putin structura acestuia. De exemplu, firma A

achita la finele lunii consumul de energie electrica. O astfel de relatie are de regula caracter de continuitate. Consumul s-a facut treptat, dar permanent, iar achitarea contravalorii sale se face ulterior, ceea ce presupune generarea unei obligatii a firmei A catre furnizorul de energie, adica o obligatie care nu se stinge imediat.

Pe de alta parte, cei doi parteneri sunt subiecti de drept distincti, in baza

autonomiei lor economice, exprimata prin proprietatea fiecaruia asupra propriului patrimoniu, proprietate recunoscuta si garantata de catre stat.

In sfarsit, plata efectuata de firma A modifica volumul si/sau structura

patrimoniului fiecaruia dintre parteneri. In ce-l priveste pe A, se produce o

modificare de structura a patrimoniului: se reduc mijloacele banesti disponibile, dar se mareste corespunzator valoarea produselor finite sau a productiei in curs de fabricatie; adica in componenta activelor circulante, ramase la acelasi volum, se micsoreaza componenta "mijloace banesti" si se mareste componenta "stocuri". In ce-l priveste pe furnizorul de energie, patrimoniul sau creste cu profitul inclus in tariful energiei si se produce si o modificare de structura deoarece componenta "rezultate" se mareste, crescand ponderea ei in total patrimoniu (volumul celorlalte componente ale patrimoniului nu s-a modificat).

b) Relatiile financiare au loc organizat, adica pe baza legala si de regula

cu caracter de continuitate.

Cand bugetul de stat este parte, atunci legea stabileste: obligativitatea,

cuantumul si termenul ce caracterizeaza respectiva relatie. De exemplu, legea

privind impozitul pe profil stabileste ca toti agentii economici care obtin profit din activitatea pe care o desfasoara sunt obligati sa plateasca un impozit de 25%,

efectuand varsaminte lunare cu regularizari trimestriale si anuale.

Cand bugetul de stat nu este parte, atunci legea precizeaza doar cadrul si

conditiile creerii obligatiei, urmand ca partenerii sa stabileasca cuantumul si

termenul, in acest context definit de lege. De exemplu, Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancara si reglementarile Bancii Nationale a Romaniei privind instrumentele de credit stabilesc posibilitatea creditului intre parteneri de afaceri cu specific nonfinanciar (creditul comercial) si instrumentul legal care il consfinteste (cambia); ramane insa la latitudinea celor doi parteneri folosirea sau nu a acestei posibilitati si, in caz ca da, conditiile exprese specifice care vor fi mentionate in cambie.

c) Relatiile financiare au efecte cu caracter definitiv.

Aceasta caracteristica exprima faptul ca, odata transferul financiar

efectuat, modificarea de structura a patrimoniului este, in principiu, ireversibila si, de asemenea, suma transferata nu se mai poate reintoarce la partea care a efectuat transferul. De exemplu, daca se mareste capitalul social al unei firme pe seama fondului sau de rezerva, noua structura a capitalului propriu nu se va mai reface, decat ca exceptie, si numai in timp, prin varsaminte periodice din profit in fondul de rezerva, care, treptat, va putea ajunge din nou la ponderea pe care o avea in momentul transferului presupus mai sus.

Pe de alta parte, plata de catre un contribuabil a impozitului prevazut de

lege este definitiva, in sensul ca respectiva suma nu mai poate fi returnata

platitorului. Legea prevede exceptiile si modalitatile de returnare. De pilda, Legea nr. 130/1992 privind taxa pe valoarea adaugata stabileste in ce conditii aceasta poate fi returnata sau recuperata partial, cand si cum se face returnarea/recuperarea in numerar sau in contul unei obligatii de plata viitoare.

d) Relatiile financiare presupun, in principiu, transferuri banesti fara

contraprestatie directa si imediata si fara titlu rambursabil.

Aceasta caracteristica presupune ca cel ce transfera nu poate pretinde

contraprestatii directe si imediate si nici restituirea sumelor. In exemplul despre

creditul comercial este evident ca firma A nu poate pretinde restituirea

contravalorii energiei electrice consumate, dar nici furnizorul de energie nu poate pretinde contraprestatie (plata) imediata. Legea prevede unele exceptii legate in principal de nerespectarea conditiilor convenite in contractul (efectiv sau virtual) de livrare, de exemplu "viciile ascunse" s.a. In mod similar, firma A nu poate pretinde nici restituirea dobanzii presupuse, eventual, de creditul comercial in cauza.

In cazul platii impozitelor, ca si in cazul operatiunilor de asigurare exista

contraprestatii cu caracter indirect si mijlocit (conditionat), prevazute fie intr-un

context legal mai general, fie printr-un contract expres intervenit intre parti.

Platitorii de impozite creeaza statului resurse financiare cu care acesta isi

indeplineste functiile sale. In virtutea acestui fapt, ca si a intelesului si obiectivului functiei sociale a statului, de exemplu, ei pot pretinde, in masura in care indeplinesc unele conditii, sa beneficieze de invatamant general gratuit pentru copiii lor sau de alte servicii sociale gratuite presupuse de functiile statului.

In cazul operatiunilor de asigurare, intre parti se incheie un contract care

prevede obligatiile acestora, iar pentru asigurator conditiile in care se naste

obligatia lui de a plati asiguratului anumite sume de bani. Contraprestatia platibila de asigurator este conditionata de producerea riscului mentionat in contractul de asigurare, dar nu este conditionata de numarul de rate de asigurare platite sau de ponderea sumei acestora in valoarea estimata a riscului produs.

Relatiile financiare pot fi publice sau private, dupa cum statul apare in

cadrul lor ca autoritate publica sau nu. De pilda, o societate comerciala cu capital de stat este parte intr-un credit comercial si intr-un contract de asigurare. Relatiile financiare nascute in acest caz fac obiectul finantelor private, intrucat statul apare aici ca un agent economic oarecare. In acelasi mod sunt tratate si relatiile financiare ce apar in legatura cu proprietatea publica a statului si cu proprietatea sa privata.

1.2 Finantele publice

Componenta publica a finantelor are in vedere:

a) procurarea resurselor necesare statului si utilizarea lor conform

nevoilor acestuia, in calitatea sa de autoritate publica;

b) folosirea procesului de procurare si utilizare a resurselor ca un mijloc

(parghie) de influentare a desfasurarii ansamblului activitatii

economico-sociale.

Finantele publice sunt definite in legatura cu existenta statului si a

institutiilor sale centrale si locale, adica in legatura cu existenta si functionarea

institutiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub forma resurselor

care genereaza creante (drepturi de incasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligatii (datorii care trebuie platite).

Constituirea si administrarea mijloacelor banesti publice sunt obiect al

dreptului constitutional si al dreptului administrativ.

Legea stabileste:

caracterul obligatoriu al resurselor si cheltuielilor;

caracterul nerambursabil al constituirii resurselor;

ca varsamintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip

contraprestatie directa si imediata;

metodologia derularii relatiilor intre buget si particulari, intre entitati

publice sau intre acestea si cele private;

atributiile si obligatiile celor ce manuiesc bani publici;

caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform

acestor relatii;

obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de catre administratia

de stat (centrala si locala);

metodologia gestiunii fondurilor publice.

Finantele publice indeplinesc trei functii principale, si anume: functia de

alocare (fiscala), functia de stabilizare (extrafiscala) si functia de redistribuire (sociala).

A. Functia de alocare, numita si functie fiscala sau functie de repartitie,

are ca obiect formarea si miscarea fluxurilor financiare, adica formarea veniturilor bugetului de stat si utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevazute in acesta.

Formarea veniturilor se face, potrivit legii, prin contributia asociatiilor cu

scop lucrativ, ca si a persoanelor fizice sau juridice, chiar daca ele nu desfasoara

activitate cu un astfel de scop. Obligatiile contribuabililor sunt stabilite prin legi

specifice (legea impozitului pe profit, legea privind taxa pe valoarea adaugata,

legea impozitelor si taxelor locale etc.). Totodata, legea bugetului, adoptata anual de parlament, mentioneaza in detaliu baza legala ce fundamenteaza veniturile incluse in buget in anul respectiv. In veniturile bugetului figureaza atat venituri fiscale (impozite, taxe, taxe vamale si alte venituri aferente), cat si venituri nefiscale (amenzi, penalizari, dobanzi, chirii, venituri din concesiuni si vanzari, venituri din activitatile economice ale sectorului de stat etc.).

Utilizarea veniturilor, respectiv efectuarea cheltuielilor, se bazeaza pe

norme de cheltuieli si pe proceduri (metodologii) de cheltuiala, toate stabilite prin lege, care, de asemenea, stipuleaza responsabilitati, atributii si competente legate de acestea. Utilizarea veniturilor si, implicit, efectuarea cheltuielilor presupun: inventarierea nevoilor, cuantificarea lor, ierarhizarea, esalonarea in timp.

Inventarierea nevoilor se face pornind de la functiile statului (interna,

externa, de aparare, social-culturala etc.) si de la dimensiunea si sensurile

interventiei statului in activitatea sociala in general. Gradualitatea interventiei este deosebit de nuantata in spatiu (spatiu geografic si spatiu economic) si in timp.

Extremele sunt cunoscute ca liberalism (interventie redusa si strict limitata) si

centralism (interventie ampla si masiva). In societatea moderna (si nu numai) nu se mai poate vorbi in nici un caz de noninterventie. Impunerea veniturilor si a

proprietatii (quasigeneralizate geografic, adica pe multimea statelor lumii),

generalizarea sistemului vamal, extinderea si diversificarea continutului functiilor statului sunt doar cateva motive care dau consistenta si perenitate interventiei.

Inventarierea nevoilor conduce la formularea catorva categorii majore, printre care: invatamantul, sanatatea, cultura, protectia sociala, actiunile economice, ordinea publica, apararea, administratia, justitia s.a.

Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezinta atat caracter

prospectiv, cat si normativ. Pentru cuantificare este esential sa fie definite pentru

fiecare nevoie in parte caracteristici, indicatori si unitati de masura. Este o

activitate de mare complexitate, de natura stiintifica si care determina in mod

esential eficienta alocarilor, dar si efectele obtinute. Cuantificarea prospectiva este importanta pentru determinarea cat mai aproape de realitate a nevoii in cauza, lucru ce permite luarea unor decizii in cunostinta de cauza. Cuantificarea normativa reflecta optiunea politica referitoare la interventia (asistenta) statului, dar si optiunea economica referitoare la capacitatea financiara de interventie a statului.

De aceea, normele de cheltuieli se stabilesc prin lege si sunt obligatorii.

Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt importanta,

urgenta si disponibilitatile existente. Realizata in termenii stricti ai nevoii sociale,

ierarhizarea are un caracter obiectiv. O astfel de conditie este insa mai mult

teoretica, intrucat aprecierea si selectia apartine in practica factorului politic ce

determina fara doar si poate subiectivismul pragmatic. Nu de putine ori, nevoi

precum ordinea publica, administratia, apararea, actiunile economice primeaza in

decizia politica in detrimentul altor nevoi, chiar daca, teoretic si declarativ, nevoi precum educatia, stiinta, protectia mediului, cultura, sanatatea sunt numite

"majore", "capitale", "determinante".

Esalonarea in timp este o decizie rezultata din raportul resurse-nevoi,

respectiv din faptul ca dinamica nevoilor (dar si dimensiunea lor) o devanseaza

intotdeauna pe cea a resurselor (implicit a dimensiunilor lor): practic nevoile sunt nelimitate si in continua crestere si diversificare, in timp ce resursele sunt limitate, iar dinamica lor, nu de putine ori, chiar stagnanta sau in scadere. Unele actiuni sustinute din resurse publice sunt de mare amploare sau de mare complexitate (cresterea nivelului general de pregatire, imbunatatirea starii de sanatate, reformarea administratiei publice, dotarea moderna a armatei s.a.) si nu pot fi solutionate decat prin eforturi succesive de-a lungul multor ani. Ca urmare, din punct de vedere metodologic, realizarea lor se face prin programe multianuale cu defalcari pe etape, pe ani.

B. Functia de stabilizare, numita si functie extrafiscala, are ca obiect

utilizarea resurselor financiare ale statului pentru favorizarea cresterii economice si atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune interventia statului in

activitatea sociala in general, in cea economica in particular. Prin aceasta functie se urmareste incasarea ritmica si in cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea (mai realist diminuarea si limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnarii. In realizarea acestei functii sunt avute in vedere mijloace, operatiuni si procedee precum disciplina financiara, legalitatea, oportunitatea si caracterul economicos al fluxurilor.

C. Functia de redistribuire, numita si functie sociala, are ca obiect

transferul de putere de cumparare intre diferite domenii ale activitatii

economico-sociale sau intre diferite categorii socio-profesionale. Aceasta functie

are un pronuntat caracter de redistribuire intrucat, cel putin intr-o prima faza,

resursele statului se formeaza pe baza veniturilor primare, adica a veniturilor

obtinute de factorii de productie pe seama contributiei lor la rezultatele activitatii economice: producerea de bunuri materiale, servicii si informatii, inclusiv cele de natura social-culturala, cum sunt educatia, sanatatea, asigurarile sociale etc. Pe seama acestor venituri, statul intreprinde activitati de sustinere fie cu caracter general (pregatirea scolara obligatorie, asistenta categoriilor sau persoanelor defavorizate, apararea etc.), fie cu caracter punctual (incurajarea unui anumit gen de activitate, sustinerea unor zone defavorizate etc.).

1.3 Finantele private

Componenta privata a finantelor are in vedere constituirea si gestiunea

resurselor necesare agentilor economici pentru realizarea obiectului lor de

activitate in conditii normale de profitabilitate. Caracteristica de normalitate este

efectul acceptarii de catre agentul economic a unui castig pe care el il considera

satisfacator pentru a-si continua activitatea. In teoria moderna a finantelor, acest

castig este interpretat si ca o recompensa destinata agentului economic pentru

asumarea riscului de a-si fi angajat resursele in activitatea pe care o desfasoara. In acest sens, apare problema arbitrajului, adica a optiunii intre variante. Problema este definita, in contextul mentionat, ca o alegere intre variante castig - risc, referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare disponibile la un moment dat.

Teoria finantelor a dezvoltat dupa 1950 o multime de probleme de mare

interes pentru participarea eficienta a agentilor economici pe piata financiara, multe din acestea fiind azi numite (definite ca) teorii. Dintre acestea, mentionam pe cele mai renumite prin contributia la dezvoltarea finantelor ca stiinta, dar si prin impactul practic deosebit in fundamentarea deciziei si comportamentului agentilor economici pe piata financiara.

a) Teoria portofoliului, creata de Henry Marcovitz in anii '50 si publicata

in articolul "Portofolio Selection" (Journal of Finance, vol. 7, nr. 1, martie 1952) si in lucrarea "Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments", New York, Willey, 1959

Contributia majora a acestei teorii la dezvoltarea de fond si pragmatica a

finantelor consta in aceea ca in decizia financiara se ia in considerare in mod

sistematic covarianta preturilor marii majoritati a activelor financiare. Un operator rational, atunci cand constituie un portofoliu de active financiare, trebuie sa tina seama de implicatiile unui titlu oarecare asupra optimalitatii portofoliului, diversificandu-l pe acesta din urma pe seama unui arbitraj intre risc si rentabilitate, astfel incat portofoliul format sa raspunda cel mai bine situatiei concrete de pe piata, ca si obiectivelor investitorului.

b) Modelul pretului de echilibru pe piata financiara, elaborat de William

Sharpe si publicat in articolul "A Simplified Model for Portofolio Analysis"

(Management Science, vol. 9, nr. 1, ianuarie 1963) si in lucrarea "Portofolio

Theory and Capital Markets", New York, McGraw Hill, 1970

Modelul lui Sharpe este cunoscut sub numele de modelul CAPM

(Capital Asset Pricing Model) sau MEDAF (Modèle d'évaluation des actifs

financiers) si are ca obiect determinarea pretului de risc pe care se bazeaza analiza valorilor mobilare si evaluarea performantelor administrarii averii. Concluzia teoriei dezvoltate de Sharpe este ca, pe o piata concurentiala, riscul este cel ce se remunereaza si ca acesta nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor, adica a structurarii diversificate a portofoliilor de active. Acest risc nediversificabil este masurabil prin procedee statistice (varianta, dispersie) si este intrat in limbajul curent sub numele de coeficientul beta. Chiar daca uzul acestui coeficient nu reprezinta solutia infailibila a castigului pe piata financiara, modelul CAPM ramane totusi pana azi abordarea fundamentala cea mai convingatoare in problema portofoliilor si a pietei financiare. Ipoteza eficientei acestei piete, pe care de altfel este fondat modelul, continua sa nu fie unanim acceptata, fiind obiect de controversa intre sustinatorii analizei financiare fundamentale si adeptii analizei tehnice.

c) Teoria structurii financiare si a politicii de distribuire a profitului

elaborata de Merton Miller si Franco Modigliani (laureati Nobel pentru economie, 1987) si publicata in articolele "The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments" (American Economic Review, vol. 48, nr. 3, iunie, 1958) si "Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction" (American Economic Review, vol. 53, nr. 3, iunie, 1963)

Pana la aparitia acestei teorii, abordarile si regulile in materie de teorie

financiara erau bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piata financiara, fara nici o incercare fezabila de a modela interactiunea operatorilor si procesul generator al pretului de echilibru. Teoria lui Miller si Modigliani arata ca pe o piata financiara eficienta nu exista rata de indatorare sau rata de distributie optime. S-a incercat o atenuare a caracterului transant al acestei afirmatii prin asa numita "teorie a compromisului" (Stewart Myers, "Determinants of Corporate Borrowing" in Journal of Financial Economics; vol. 5, nr. 2, noiembrie 1977).

Merton Miller a combatut aceasta teorie intr-o nota prezidentiala (1977) catre

Asociatia Americana de Finante, aratand ca ceea ce este caracteristic practicii

financiare este:

a) grija managerilor de a mentine o rata de indatorare rezonabila si

b) tendinta manifestata in cazul unui mare numar de societati comerciale de a

promova o rata de distributie a profitului mai mare decat ar justifica-o interesul

fiscal al actionarilor.

d) In anii '70 au inceput sa se dezvolte si alte probleme (teorii), pornind

mai ales de la inovatiile in materie de active financiare si piata financiara. Este

vorba, in primul rand, de aparitia activelor de tip optiuni (1973), pentru care s-a

incercat formularea unor principii de evaluare. De asemenea, este vorba de

incercarile de aplicare a teoriei semnalelor la problemele financiare, pornind de la asimetria informatiei intre participantii la piata, precum si de formularea teoriei agentiei care formalizeaza interactiunea (conflictul de interese) intre actionari si manageri. Aceasta din urma abordare ridica noi probleme in teoria firmei: firma nu mai este privita ca o entitate compacta ce ia decizii pentru a-si maximiza functia de utilitate definita univoc, ci ca un organism complex al carui comportament este rezultanta unui proces de echilibru si arbitraj intre interese adesea divergente ale diferitelor grupuri, categorii, indivizi care o formeaza. O astfel de abordare permite un demers de integrare mai profunda a teoriei financiare a firmei in teoria controlului managerial formulata in anii '30 de Berle si Means si reactivata la inceputul anilor '80 de John Kenneth Galbraith ("Stiinta economica si interesul public").

Obiectul finantelor private include:

constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;

repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea

actionarilor);

plasarea eventualelor disponibilitati;

obtinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea

curenta a activitatii lucrative;

mobilizarea creantelor;

lichidarea obligatiilor.

Constituirea si administrarea mijloacelor banesti ale agentilor economici

privati sunt obiect al dreptului comercial.

Legea stabileste cadrul legislativ al desfasurarii operatiunilor presupuse

de obiectul finantelor private, adica principiile, regulile, instrumentele agreate,

precum si aspectele fiscale complementare acestor operatiuni. Tot prin lege sunt

stabilite institutiile, atributiile si competentele acestora, menite sa poata interveni in solutionarea eventualelor neintelegeri, deficiente, conflicte pendinte, prin arbitraj sau judecata.

In cadrul legal mentionat, operatiunile financiare decurgand din obiectul

finantelor private se deruleaza potrivit deciziilor consiliului de

administratie/managerului firmei in cauza, dar si potrivit prevederilor contractelor economice sau financiare incheiate cu tertii.

1.4 Relatii de credit

In legatura cu constituirea mijloacelor de care un intreprinzator are

nevoie pentru a incepe sau derula o activitate am aratat (in debutul capitolului 1) ca cel mai adesea acesta dispune doar partial, iar uneori chiar deloc, de mijloace

banesti. Pentru a si le procura el intra in relatie cu anumiti parteneri, cel mai adesea specializati, care au posibilitatea sa-i puna la dispozitie astfel de mijloace. Ca exceptie, un astfel de partener poate fi oricare agent economic, dar, de regula, el este o institutie specializata care are ca obiect chiar acest gen de servicii. Acest gen de raporturi intre agentii economici se include in sfera relatiilor de credit, componenta a relatiilor financiare in sensul cel mai larg de cuprindere a lor.

Relatiile de credit sunt relatii banesti de repartitie a produsului global

sau a componentelor sale, relatii reprezentand mobilizarea unor

disponibilitati banesti in vederea acoperirii unor nevoi temporare.

Relatiile de credit se includ in sfera relatiilor banesti, iar disponibilitatile

ce formeaza obiectul lor pot aparea fie ca numerar, fie ca scriptural.

Caracteristicile relatiilor de credit sunt:

a) Au caracter rambursabil, adica transferul banesc este temporar.

Partea, agentul catre care este directionat transferul, numit debitor, poate utiliza

mijloacele numai un timp dat, dupa care trebuie sa le returneze celui de la care si

le-a procurat. Partea, agentul dinspre care este directionat transferul, numit

creditor, este proprietarul de fapt si de drept al respectivelor mijloace.

b) Sunt purtatoare de dobanda, adica serviciul, constand in a dispune,

temporar, de mijloacele banesti ce fac obiectul relatiilor de credit, este remunerat.

Dobanda apare ca o remunerare a celui ce da cu imprumut, reprezinta o cheltuiala pentru cel ce ia cu imprumut si este considerata de aceea ca un cost al capitalului banesc. Pentru necesitati de ordin practic, dar si pentru surplusul de expresivitate, acest cost se exprima de regula sub forma procentuala. De asemenea, tot ca regula, exista uzanta ca, in lipsa unei alte precizari, durata de referinta a acestui cost sa fie considerata anul (365 de zile).

Relatiile de credit genereaza creditarea ca mod de finantare a necesarului

de resurse. Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare in

completarea celor proprii, dar, de multe ori, creditul reprezinta singura sursa de

finantare a unei afaceri sau a unei operatiuni. De pilda, pentru finantarea unei

investitii se apeleaza in mod frecvent la credit. Exista in practica bancara

prevederea participarii si a investitorului cu resurse financiare proprii, dar cota de participare este de multe ori simbolica sau mica, la nivelul 5-10-20%. Aceasta practica este benefica pentru stimularea unui climat investitional, deoarece confera investitorilor doua avantaje importante:

evita imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade

indelungate, oferind alternativa fructificarii lor in sustinerea si

derularea activitatilor care se preconizeaza a se efectua cu obiectul

investitiei;

deplaseaza, intr-o anumita masura, riscul spre creditor, producandu-se

o partajare a acestui risc intre investitor si creditorul lui.

Tot in calitate de unica sursa de finantare apare creditul si in cazul

constituirii mijloacelor banesti pentru acoperirea nevoilor de finantare in perioadele de varf de peste an. Volumul unei activitati de productie, de exemplu, inregistreaza pe parcursul unui an variatii lunare, cu nivele intermediare, un nivel minim si un nivel maxim. Activele circulante necesare reflecta fidel aceste nivele de activitate, generand nevoi de resurse financiare de marime corespunzatoare. Angajarea singulara a resurselor financiare proprii pentru acoperirea acestor nevoi este contraproductiva tocmai datorita variabilitatii accentuate a acestora. Resursele proprii disponibile, adica neangajate in finantarea utilizarilor permanente, ar fi folosite in cuantum variabil de la o luna la alta, creandu-le astfel o anumita instabilitate. Pe de alta parte, caracterul lor permanent nu le recomanda, potrivit "regulii de aur" (vezi 1.5), sa fie antrenate in utilizari temporare. De aceea, in practica agentii economici angajeaza mai degraba resursele financiare proprii la nivelul mediu sau la nivelul minim de activitate si apeleaza la credite, ca sursa alternativa de finantare, pentru nevoile ce depasesc nivelul de autofinantare ales.

Conditia esentiala pentru apelarea si utilizarea creditarii, ca mijloc de

completare a resurselor financiare proprii, este eficienta utilizarii acestor mijloace, astfel incat la momentul rambursarii sumele imprumutate sa poata fi inapoiate si sa se poata achita in plus dobanda aferenta.

Se poate formula astfel, pentru activitatea financiara o regula de aur:

Produsul generat de uzul unor resurse financiare neproprii

(luate cu imprumut) trebuie sa fie mai mare decat costul acestora.

Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici

ale relatiilor de credit.

􀂾 In raport cu durata relatiilor de credit, creditele se clasifica in trei

categorii: pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. Duratele de timp ce

identifica aceste termene sunt diferentiate in functie de alte caracteristici ale

respectivelor relatii. Astfel, in cazul creditului bancar pentru nevoi curente,

termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu prin durate intre 90 si 365 de zile, iar termenul lung prin durate de peste 1 an. In cazul creditului de investitii, insa, duratele sunt pana la 1 an pentru termenul scurt, intre 1 si 3-5 ani pentru termenul mediu si peste 5 ani pentru termenul lung. Aceasta variabilitate a duratei apare in mod specific si la alte categorii de credite.

􀂾 In raport cu calitatea partenerilor ce intra in relatii de credit,

creditele se clasifica in trei mari categorii:

􀃘 credit bancar, in care creditor este o institutie bancara, iar conditiile

de creditare le fixeaza creditorul, negocierea lor fiind o exceptie;

􀃘 credit public, in care debitor este statul, care de regula fixeaza

conditiile de creditare;

􀃘 credit comercial, acordat intre partenerii de afaceri, in care conditiile

de creditare le propune creditorul si, de regula, sunt negociate intre

parti; un agent economic poate acorda credit comercial in dubla sa

calitate:

􀂃 in calitate de furnizor, in care caz el isi genereaza o creanta, adica

o suma de bani pe care o va incasa ulterior de la clientul sau;

􀂃 in calitate de client, in care caz se genereaza, de asemenea, o

creanta, reprezentand, de data aceasta, un avans pe care el l-a

acordat unuia din furnizori de la care asteapta un flux material

viitor (un lot de piese de schimb, o partida de marfuri, o livrare de

materii prime etc.).

Un agent economic poate primi credit comercial in dubla sa calitate:

􀂃 in calitate de furnizor, cand primeste un avans de la un client in

contul unei livrari ulterioare, astfel incat el isi creeaza o obligatie;

􀂃 in calitate de client, cand un furnizor al sau accepta sa primeasca

plata ulterior livrarii efectuate, generandu-se astfel pentru agentul

economic de referinta o obligatie de plata viitoare.

1.5. Relatii de asigurari si reasigurari

Relatiile de asigurari reprezinta ansamblul relatiilor economico-financiare

ce se stabilesc intre asigurati si asiguratori.

Asiguratul este persoana fizica sau juridica care in schimbul primei de

asigurare isi asigura bunurile sau se asigura impotriva unor evenimente.

Asiguratorul este persoana juridica (societatea de asigurare) care preia

riscurile asiguratilor, iar in cazul producerii acestora acopera pagubele produse sau achita sumele asigurate.

Prin contractul de asigurare, asiguratul se obliga sa plateasca o prima

societatii de asigurare, iar in cazul producerii riscului asigurat aceasta se obliga sa achite asiguratului sau unei terte personae, denumita beneficiar, o despagubire sau suma asigurata.

Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are urmatoarele

caracteristici:

o Este un contract sinalagmatic: partile isi asuma obligatii reciproce si

interdependente

o Este un contract oneros

o Are un caracter aleatoriu

o Este un contract de buna credinta

o Este un contract de adeziune

o Este un contract succesiv - se executa esalonat

o Este un contract consensual - devine valabil prin acordul de vointa

exprimat de cele doua parti.

Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenta si formarea

unui fond de asigurare la nivelul societatii de asigurari.

Acesta se formeaza in mod descentralizat pe baza primelor de asigurare

achitate de asigurati si se utilizeaza in mod centralizat pentru:

o Acoperirea cheltuielilor societatii de asigurari si realizarea unui profit

o Acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate

o Constituirea fondurilor de rezerva la nivelul societatii

Fondul de asigurare imbraca in mod necesar forma baneasca si se

constituie pe baza principiului mutualitatii care presupune participarea tuturor

membrilor comunitatii de risc la formarea sa, dar repartizarea acestuia numai catre acei asigurati care sufera prejudicii in urma producerii riscurilor asigurate.

Fluxurile banesti ce se stabilesc intre asigurati si asiguratori imbraca doua

forme si se desfasoara in dublu sens astfel:

o Un flux se manifesta sub forma primelor de asigurare iar sensul

acestuia este de la asigurati la asiguratori

o Cel de-al doilea flux ia nastere in momentul producerii riscurilor sau

evenimentelor asigurate cand societatile de asigurari sunt obligate sa

achite despaguburile sau sumele asigurate, iar sensul este invers, de la

asiguratori la asigurati.

Despagubiri sau sume asigurate

Prime de asigurare

Figura 1 Fluxuri financiare in relatiile de asigurari

Astfel relatiile de asigurari sunt relatii de distribuire si redistribuire a

valorii adaugate care iau nastere in procesul constiuirii si repartizarii fondului de

asigurare gestionat de societatea de asigurari.

Functiiile indeplinite de relatiile de asigurare sunt:

♦ functia de repartitie cu cele doua componente ale sale:

􀂃 de formare a fondului de asigurare pe baza primelor

􀂃 de utilizare a acestuia pentru achitarea despagubirilor sau a

sumelor asigurate;

♦ functia de control care urmareste modul de constituire si de

repartizare a fondului de asigurare;

♦ functia de compensare a pagubelor prezinta interes pentru asigurat

intrucat confera siguranta cu privire la protectia vietii si a bunurilor

iar pentru economia nationala asigurarea contribuie prin

despagubirile acordate la refacerea conditiilor pentru desfasurarea

activitatii productive;

♦ funtia de prevenire a producerii pagubelor se manifesta prin

finantarea activitatilor de prevenire a riscurilor de la fondul de

asigurare;

♦ functia financiara este rezultat al tuturor fluxurilor financiare care

se formeaza in cazul relatiilor de asigurari si anume:

􀂃 de plata a primelor de asigurare

􀂃 de plata a despagubirilor

􀂃 de economisire in cazul asigurarilor de viata

􀂃 de creditare datorita diferentelor dintre incasari si plati.

Asiguratori

(societati de asigurare)

Asigurati

(Persoane fizice si persoane

juridice)

Clasificarea asigurarilor

1) Dupa forma pe care o imbraca asigurarile se clasifica in doua mari

grupe:

a) asigurari obligatorii (prin efectul legii) sunt acele tipuri de

asigurari care sunt reglementate prin acte normative cu caracter

obligatoriu;

b) asigurari facultative - relatiile de asigurare se intemeiaza pe baza

unui contract, din aceasta cauza acestea se mai numesc si

contractuale.

2) Dupa obiectul asigurarii, clasificarea asigurarilor se realizeaza astfel:

a) asigurari de bunuri - au ca obiect bunuri materiale;

b) asigurari de persoane - au ca obiect evenimente din viata

persoanelor fizice;

c) asigurari de raspundere civila - au ca obiect raspunderea fata de

terti.

3) Dupa natura relatiilor dintre asigurat si asigurator avem urmatoarele

tipuri:

a) asigurari directe - raportul se stabileste in mod unic intre asigurat

si asigurator;

b) coasigurari - in care exista mai multi asiguratori si un singur

asigurat;

c) reasigurari - sau asigurari indirecte in care asiguratorul se asigura

la alta societate.

4) Dupa cadrul in care se opereaza, asigurarile se clasifica astfel:

a) asigurari interne - care opereaza pe plan national;

b) asigurari externe - care opereaza pe plan international.

1.6 Finante publice - Finante private; asemanari si deosebiri

Intre cele doua componente ale sistemului financiar se stabilesc

urmatoarle deosebiri si asemanari:

Finantele publice sunt indisolubil legate de existenta statului, iar

finantele private sunt generate de existenta intreprinderii ca

celula economica producatoare de profit.

Astfel finantle publice se manifesta la nivel macroeconomic pe

cand sfera de manifestare a finantelor private este de nivel

microeconomic.

Scopul principal urmarit de finantele publice consta in

satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilitatilor publice

iar in situatia finanatelor private se urmareste gestionarea

fondurilor intreprinderii in vederea obtinerii profitului.

Finantele publice se supun dreptului public; finantele private

sunt generate de dreptul comercial.

La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileste prin

fundamentarea mai intai a cheltuielilor publice care trebuiesc

efectuate pentru a asigura desfasurarea proceselor economice,

sociale, politice necesare existentei statului dupa care se stabilesc

veniturile necesare efectuarii acestor cheltuieli.

La nivel microeconomic bugetul intreprinderilor se formeaza

prin stabilirea in prima faza a veniturilor pe care intreprinderea le

poate obtine dupa care se stabileste nivelul cheltuielilor pe care

aceasta si le poate permite.

Atat finantele publice cat si finantele intreprinderii se confrunta

cu probleme de echilibru financiar.

1.7 Echilibrul financiar

Echilibrul financiar este opozabil atat indivizilor si firmelor, cat si

entitatilor economico-sociale de factura micro sau macro, precum comunitatile

locale, statul, economia in ansamblul ei. Echilibrul financiar apare in legatura atat cu finantele publice, cat si cu cele private.

Echilibrul financiar se defineste ca fiind acea stare careia ii este

caracteristica, pentru subiectul de referinta, corelarea stocurilor de mijloace (utilizari) cu cele de resurse si/sau a fluxurilor banesti de intrare cu cele de iesire, atat in timp, cat si din punct de vedere al cuantumului (dimensiunii, volumului) acestora.

Aceasta stare are caracter dinamic, in sensul ca se modifica punctual in

functie de evolutia fluxurilor/stocurilor, ca si de evolutia nevoii de mijloace

financiare determinata de desfasurarea obiectului de activitate si/sau de

indeplinirea sarcinilor si atributiilor respectivului subiect de referinta.

Echilibrul financiar se poate determina static sau dinamic.

In cazul static, el este rezultanta "stocurilor" disponibile la momentul dat

la subiectul de referinta. De pilda, echilibrul intre creante si disponibilitati banesti, pe de o parte, si obligatii, pe de alta parte. Acesta da informatii privind lichiditatea la un moment dat a subiectului de referinta, respectiv capacitatea sa de a onora in momentul dat platile pe care le are de facut. Daca:

atunci subiectul prezinta lichiditate. In caz contrar, aprecierea calitativa a

subiectului trebuie nuantata prin determinarea echilibrului dinamic.

Pentru echilibrul dinamic se corecteaza situatia momentului cu fluxurile

de intrari/iesiri previzionate pentru perioadele urmatoare. Se determina astfel

variatia starii de echilibru, obtinandu-se informatii privind solvabilitatea

subiectului, respectiv capacitatea lui de a-si onora obligatiile de plata intr-un

interval dat. Este posibil ca un subiect sa prezinte lichiditate, dar sa nu fie solvabil creante + disponibilitati ≥ obligatii,

in perspectiva sau, invers, sa nu prezinte lichiditate, dar, in perspectiva, sa fie

solvabil.

Un exemplu edificator al echilibrului financiar poate fi relevat, la nivelul

unei firme, de indicatorii fond de rulment si necesar de fond de rulment. Astfel,

primul indicator arata cuantumul cu care capitalul permanent depaseste utilizarile permanente (de tipul active imobilizate sau active fixe) ramanand disponibil pentru acoperirea din resurse permanente a utilizarilor nepermanente (stocuri de materii prime, productie in curs de fabricatie etc.). In cazul in care capitalul permanent este mai mare decat activele imobilizate, exista disponibil pentru acoperirea cel putin partiala a activelor circulante (utilizari nepermanente). Determinat astfel, indicatorul da imaginea unui echilibru static, intrucat la baza calculului au stat "stocurile": existentul de capital permanent si stocul de active fixe. Pentru un interval dat de gestiune (an, trimestre) aceste "stocuri" sunt in marea majoritate a cazurilor invariabile. In schimb, activele circulante variaza in mod frecvent pe subintervale (trimestre, respectiv luni), la fel ca si pasivele de exploatare (sursele temporare de tipul datoriilor fata de furnizori). Necesarul de fond de rulment, determinat ca diferenta intre aceste doua componente, arata disponibilul de resurse temporare (necesarul < 0) sau nevoia de resurse temporare (necesarul > 0), adica evolutia (dinamica) echilibrului resurse - utilizari temporare. Corelarea celor doi indicatori, pe de o parte fondul de rulment ca "stoc" si, pe de alta parte, nevoia de fond de rulment ca variabila pe subintervale de gestiune, adica genereaza o conditie de echilibru dinamic exprimata prin dimensiunea apelarii la credite de trezorerie ca "flux" de resurse temporare, care sa complineasca nevoia temporara de resurse pentru derularea activitatii subiectului, adica sa asigure un echilibru financiar in evolutie pe fiecare din subintervalele de gestiune.

La nivel macroeconomic, de pilda in cazul bugetului de stat, problema se

pune in mod similar. Presupunand ca starea de echilibru a bugetului este asigurata prin legea bugetului de stat, adica veniturile bugetare sunt egale cu cheltuielile bugetare la nivelul anului bugetar, avem de-a face cu un echilibru static, in sensul ca acesta va caracteriza incheierea bugetului la finele anului. Pe parcurs insa echilibrul nu este asigurat din cauza periodicitatii diferite a incasarii veniturilor si a efectuarii cheltuielilor. Apar in mod evident perioade in care "stocul" de venituri este insuficient pentru efectuarea cheltuielilor angajate, precum si perioade in care acest "stoc" este in exces. Asigurarea in dinamica a echilibrului, adica pe fiecare perioada subanuala, se realizeaza prin imprumuturi si plasamente temporare.

Pentru imprumuturi se foloseste de obicei procedeul bonurilor de tezaur emise pe perioade scurte (3 sau 6 luni), iar pentru plasamente procedeul utilizarii de catre Banca Nationala a respectivelor disponibilitati pentru refinantarea pe termen scurt (de regula o saptamana) a institutiilor de credit (bancile comerciale) ce au nevoie de resurse pentru creditarea agentilor economici.

Necesarul de fond de rulment - Fond de rulment,

Pentru finantele publice echilibrul financiar prezinta caracteristica de

obligativitate, generata de lege, a fluxurilor de intrare/iesire. Pentru finantele

private echilibrul financiar prezinta caracteristica de optionalitate a fluxurilor de intrare/iesire, ca rezultat al deciziei agentului economic de a incheia sau nu

contracte economice si financiare pe seama relatiei cerere - oferta. Optionalitatea se refera nu numai la incheierea sau nu a contractelor, ci si la realizarea lor. In acest caz (optiune pentru nerealizarea contractului) agentul isi asuma riscul unor "reparatii" pentru partener, totusi el este cel ce decide eficienta in planul rezultatelor sale financiare a unei astfel de hotarari.

1.8 Politica financiara

Politica financiara reprezinta multimea de idei si consideratii definite,

in sfera si logica finantelor, de catre o autoritate, in vederea realizarii unor

obiective sau atingerii unor scopuri de natura financiara sau nu.

In aceasta constructie logica, de factura programatica, se regasesc

organizarea financiara, folosirea instrumentelor, mijloacelor, tehnicilor si

procedeelor analizei financiare, modalitatile de interventie (si uneori chiar de

decizie si conducere) prin mijloace financiare.

Politica financiara in macroeconomie este o parte a politicii generale a

statului, cu scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare pentru

realizarea unor obiective de strategie a dezvoltarii economico-sociale. Autoritatea de referinta in acest caz este statul, care actioneaza prin si in virtutea legii, iar prerogativele politicii financiare vizeaza in esenta finantele publice. Statul creeaza un context de incurajare sau, dimpotriva, de descurajare a dezvoltarii anumitor activitati, ramuri economice, zone geografice in vederea atingerii unor scopuri economice, sociale sau chiar politice. Multitudinea mijloacelor, tehnicilor, instrumentelor, procedeelor utilizate conduce la particularizarea catorva categorii de politici, cum sunt: politica cheltuielilor publice, politica fiscala, politica vamala (componenta referitoare la taxele vamale), politica monetara, politica valutara.

Fiecare dintre aceste politici se identifica printr-unul din domeniile stiintei

finantelor, in acceptiunea cea mai generala a cuprinderii ei. Este de mare interes

particularitatea de quasioptionalitate pe care o au astfel de politici. Nu este vorba de faptul sustragerii de la prevederile legii, avand in vedere ca legea este cea care defineste cel putin unele din componentele acestor politici. Este vorba de optionalitatea de care se bucura orice agent economic de a beneficia sau nu de facilitatile pe care legea le creeaza in legatura cu utilizarea mijloacelor financiare de care dispune agentul economic.

De exemplu, legea stabileste ca:

a) Se va acorda garantie de stat pentru investitorii in ramura X, adica se

realizeaza o stimulare a dezvoltarii de ramura, cantonata in sfera politicii

cheltuielilor publice. Garantia de stat este o cheltuiala bugetara de tipul

cheltuielilor virtuale: daca intreprinzatorul nu este solvabil pentru un eventual

credit luat in conditiile mentionate (investitie in ramura X), statul va prelua datoria; cheltuiala apare numai conditionat de producerea unui anumit risc. Trebuie mentionat ca introducerea unei astfel de garantii nu se poate face decat prin lege. Legea nu obliga pe nimeni sa investeasca in ramura X si s-ar putea ca nimeni sa nu o faca; inseamna ca masura respectiva (politica financiara promovata de stat in acest caz) nu a fost buna. In acest sens apare particularitatea de quasioptionalitate a politicii financiare, chiar daca ea (politica financiara) a fost definita prin lege. Pe de alta parte, este de remarcat caracterul limitativ imperativ al legii, care nu permite garantarea de catre stat decat in cazul mentionat. Garantia acordata pentru alta situatie decat cea prevazuta (investitia in ramura X) este ilegala si se pedepseste prin lege.

b) Profitul reinvestit in activitatea generatoare nu se impoziteaza, ceea ce

inseamna o stimulare a capitalizarii, a dezvoltarii taliei sau inzestrarii tehnice a

firmelor, stimulare cantonata in sfera politicii fiscale. Profitul, in general si potrivit legii, este impozabil. Aceasta prevedere este imperativa si sustragerea (adica evaziunea fiscala) se pedepseste prin lege. Daca intreprinzatorul isi reinvesteste profitul in propria afacere, atunci el nu mai este chemat la impozitare pentru partea de profit pe care o reinvesteste astfel. Aici apare particularitatea de quasioptionalitate a politicii financiare: legea nu obliga la reinvestirea profitului in activitatea generatoare; cine vrea - o face, cine nu - nu.

c) Statul A incheie un acord cu statul B privind acordarea reciproca a

clauzei natiunii celei mai favorizate; adica taxele vamale de import in relatia

reciproca se stabilesc la o limita minima reciproc acceptata sau se desfiinteaza.

Aceasta inseamna o stimulare a comertului extern intre cele doua tari, cantonata in sfera politicii vamale. Exportatorii din A pentru B vor suporta o taxa vamala de import in B mai mica decat pana acum sau nu vor mai suporta deloc taxa vamala; importatorii din A de marfuri din B vor suporta o taxa vamala de import in A mai mica decat pana acum sau nu vor mai suporta deloc taxa vamala. Din acest punct de vedere legea este imperativa. Pe de alta parte, legea nu-l obliga, de exemplu, pe importatorul Y, rezident in tara A, sa-si importe marfurile din tara B. Daca el (importatorul Y) o va face, nu va mai plati taxa de import; dar daca importatorul Y va importa dintr-o terta tara, el va plati taxa de import. Din acest punct de vedere apare quasioptionalitatea politicii financiare.

d) Rata oficiala a scontului trece de la 30% la 45%; se produce astfel o

descurajare a bancilor comerciale, ca si a tuturor celorlalti agenti economici de a-si converti creantele (portofoliile de active comerciale) in moneda inainte de

scadenta, masura cantonata in sfera politicii monetare. Masura este adoptata la

recomandarea Bancii Nationale, care o si pune in opera, dupa ce a fost consfintita in mod legal. Caracterul imperativ al legii apare in sensul ca cei ce vor recurge la scontare vor plati de acum o rata de scont mai mare; dar legea nu obliga pe nimeni sa sconteze si, in acest sens, masura de politica financiara are caracter de quasioptionalitate.

e) Agentii autohtoni pot efectua operatiuni de capital in devize straine

suportand, la cumpararea pe piata nationala a acestor devize, o cota aditionala de

conversie de 15% din cursul pietei; se realizeaza astfel o descurajare a exportului de capital, cantonata in sfera politicii valutare. Legea este imperativa in recunoasterea convertibilitatii monedei nationale, in conditiile mentionate, ca si in acceptarea unei libertati conditionate a miscarii capitalurilor. Masura are

particularitatea de quasioptionalitate in sensul ca lasa la latitudinea investitorului sa uzeze sau nu de aceasta posibilitate, in raport cu eficienta scontata a unei astfel de investitii.

Politica financiara in microeconomie este o parte, cel mai adesea cea

mai importanta, a politicii generale a firmei de realizare a obiectivelor de

rentabilitate, consolidare si dezvoltare in contextul competitiei economice si al

riscurilor pe care piata le presupune. Politica financiara a firmei determina in mare masura (cel mai adesea in cea mai mare masura) capacitatea unei firme de a se mentine, de a se consolida, de a-si ameliora pozitia ei pe piata, in comparatie cu ceilalti competitori. Orice program sau masura vizand oricare din aspectele nefinanciare ale firmei este sintetizat(a) in cele din urma in capacitatea financiara de a fi sustinut(a) si este evaluat(a) sub raportul rezultatelor financiare care se preconizeaza a fi obtinute.

Intr-o economie a carei principala caracteristica este dinamismul, evolutia, miscarea, schimbarea, orice firma este asemenea unui vas care trebuie sa

avanseze in amonte pe cursul apei curgatoare; vasul ce nu poate dezvolta o viteza mai mare decat a cursului apei va merge indiscutabil in aval. Capacitatea firmei de a "urca" spre amonte este data in cea mai mare masura de calitatea politicii si deciziilor sale financiare. Autoritatea de referinta este in acest caz consiliul de administratie, respectiv managerul general, care actioneaza tinand seama de cadrul legal si de mandatul incredintat de adunarea generala a actionarilor sau de calitatea lui de proprietar. Aceasta calitate, garantata de lege si astfel de necontestat, ii confera managerului statutul de libertate de decizie si de autoritate, fie ca reprezentant imputernicit al proprietarilor, fie ca unic proprietar. Inadvertentele, dubiile sau rezervele relative la proprietate, la calitatea de proprietar sau la garantarea lor prin lege afecteaza major calitatea si eficienta actului de conducere si, implicit, ale politicii financiare. In interiorul firmei politica financiara nu mai are in nici un sens particularitatea de quasioptionalitate. Odata definita politica financiara a firmei aceasta este obligatorie pentru toti angajatii si nu poate fi modificata decat prin actul de vointa al proprietarilor, adica al aceluiasi corpus care a adoptat-o.

Prerogativele politicii financiare in microeconomie vizeaza in esenta

finantele private. Principalele componente ale acestei politici sunt: profitabilitatea, finantarea activitatii desfasurate, distribuirea profitului, structura capitalului, durata

avansarii capitalului si dimensiunea acestuia.

a) Profitabilitatea vizeaza obtinerea unui profit satisfacator pentru

cel/cei ce a/au investit capitalul. Este vorba nu numai de o masa a profitului, ci si de rata acestuia in raport cu efortul economic necesar si care, din punctul de vedere al investitorului, il reprezinta capitalul avansat. In acest sens este utilizat

indicatorul rata financiara a rentabilitatii sau rata rentabilitatii financiare (rf),

astfel:

Kpr

rf PN , (1)

unde:

PN - profitul net;

Kpr - capitalul propriu.

Capitalul propriu reprezinta suma dintre capitalul social si fondurile

proprii ale firmei (fond de rezerva, fond de dezvoltare, rezerva legala, fond de

asigurare s.a.). In cazul societatilor pe actiuni, capitalul social este reprezentat de

valoarea nominala a actiunilor emise la constituirea societatii, iar in cazul celorlalte firme de valoarea capitalului depus de proprietar sau de asociati. Acest indicator de profitabilitate arata care este rezultatul net ce revine la o unitate monetara de capital propriu. Rezultatul net presupune ca din profit au fost deja acoperite eventualele obligatii financiare (rate la creditele pe termen lung si dobanzile aferente unui astfel de imprumut, ca si orice alte cheltuieli legate de serviciul datoriei pe termen lung a firmei), alte cheltuieli care se suporta din rezultate (sponsorizari, acoperirea unor pierderi din anii precedenti), ca si impozitul pe profit datorat statului. Rezultatul net arata castigul ce ramane efectiv in beneficiul firmei si al proprietarilor ei. Este interesant de mentionat ca disocierea juridica intre firma si proprietarii ei a fost marcata si utilizata in practica relativ curand dupa ce constituirea societatilor pe actiuni a intrat in uzul curent, respectiv la inceputul secolului al XX-lea. Aceasta nu a insemnat insa si definirea disocierii economice, produsa abia in jurul anului 1960, odata cu introducerea de catre Miller si Modigliani a conceptului de cost al capitalului. De aceea, in abordarile actuale referitoare la profitul net, disocierea intre profitul capitalizat si cel distribuit reprezinta o practica uzuala si a generat chiar un grup de probleme financiare distincte, cunoscut sub numele de teoria agentiei.

b) Finantarea activitatii desfasurate vizeaza constituirea resurselor

financiare (banesti) necesare pentru initierea si derularea unei activitati. Finantarea se poate face din resurse proprii cum sunt participatiile actionarilor fondatori, cresterea de capital, profitul capitalizat; in acest sens resursele au un caracter considerat permanent intrucat restituirea lor se pune ca problema numai in momentul incetarii activitatii firmei. In conditiile existentei pietei secundare de capital (ceea ce numim in mod curent bursa de valori si piata de valori neorganizata - Over the Counter sau OTC), societatile pe actiuni prezinta avantajul deosebit ca investitorii isi pot retrage capitalul prin vanzarea actiunilor pe piata secundara de capital fara a fi pusa in discutie (de regula) continuitatea resurselor financiare proprii ale firmei, adica posibilitatea acesteia de a functiona pe mai departe.

O astfel de constituire a resurselor are caracterul unei finantari propriu-zise,

deoarece nu se pune problema rambursarii acestora. Termenul este utilizat si in

cazul constituirii unor surse banesti de la buget pentru o activitate de tip invatamant public, sanatate publica, aparare, justitie, administratie publica etc. care sunt "bugetate", adica isi acopera, in principal, cheltuielile prin alocatii de la buget. In masura in care resursele banesti rezulta din insasi activitatea desfasurata, notiunea utilizata este de autofinantare. De exemplu, se spune ca o universitate care presteaza anumite servicii de educatie (pregatire, perfectionare, expertiza, atestare etc.) pentru care percepe tarife, taxe etc. se autofinanteaza, cel putin partial. La fel este si cazul unei firme care, din profitul net obtinut, retine o parte pentru fonduri proprii (de dezvoltare, de rezerva, de asigurare, de premiere etc.) in scopul de a-si putea relua si derula in continuare activitatea, autofinantandu-se.

Finantarea se poate face, insa, si din resurse imprumutate cum sunt imprumuturile obligatare, creditele bancare (pe termen lung sau pe termen scurt), creditul comercial, obligatiile curente de plata pana la data onorarii lor; in acest sens resursele trebuie rambursate, astfel incat constituirea lor are caracterul unei creditari. In raport cu durata utilizarii lor, astfel de resurse au sau nu caracter considerat permanent. De pilda, un imprumut bancar pe termen lung sau un imprumut obligatar au caracter de resurse permanente, spre deosebire de alte tipuri de resurse dintre cele mai sus amintite.

Problema modului de constituire a resurselor apare, de asemenea, la

nivelul bugetului de stat. Daca excludem varianta emisiunii de moneda, care poate avea caracter inflationist, nevoile de resurse ale bugetului, insuficiente la un moment dat sau pentru o anumita perioada, se pot complini prin emitere de

obligatiuni de stat sau/si bonuri de tezaur (creditare) sau prin cresterea fiscalitatii

(finantare propriu-zisa).

c) Durata avansarii capitalului arata intervalul de timp in care capitalul

(resursele banesti) vor finanta o activitate, adica o utilizare data. Aceasta inseamna ca respectivele resurse nu vor putea fi folosite altfel, adica vor fi imobilizate in sau pentru acea activitate/utilizare.

Imobilizarea poate fi pe termen lung sau pe termen scurt. In cazul

cumpararii unor utilaje, echipamente, masini, instrumente, constructii, cladiri,

terenuri etc., cu scopul dezvoltarii cu ajutorul lor a unei anumite activitati (deci nu pentru scopuri speculative), imobilizarea (utilizarea) este pe termen lung. In cazul achizitionarii unui stoc de materii prime pentru a fi prelucrat in vederea obtinerii unui produs finit oarecare, imobilizarea (utilizarea) este pe termen scurt.

d) Structura capitalului este un concept de politica financiara ce vizeaza

gruparea capitalului pe componente, dupa anumite criterii. Sunt avute in vedere, in principal, un criteriu privind tipurile de utilizari si un criteriu privind tipurile de surse.

Din punctul de vedere al utilizarii se are in vedere (in general) capitalul

fix si capitalul circulant. Sa presupunem o firma la debutul ei si al carei capital a

fost constituit prin aportul actionarilor fondatori, adica este exclusiv capital

propriu. Managerul general (ales de consiliul de administratie) sau insusi consiliul (ales de adunarea generala a actionarilor) trebuie sa ia o decizie referitoare la structurarea capitalului pe cele doua componente mentionate. In luarea acestei decizii exista si suportul orientativ al prospectului de societate pe care l-a elaborat grupul de initiativa, adica acei intreprinzatori care s-au decis sa propuna "afacerea" si care au prezentat o propunere privind obiectul ei, necesarul de capital si conditiile tehnice in care obiectul se poate realiza, adica ce spatiu este necesar, ce dotari, ce materiale, ce personal, ce organizare etc. Conducerea nou-nascutei firme va decide, ajustand eventual propunerile de prospect, cum vor fi folosite resursele disponibile: cat se va atribui pentru imobilizarile fixe (active fixe sau capital fix) si cat se va atribui pentru activele circulante (materii prime, nevoi de exploatare si comerciale, disponibil banesc etc., numite fond de rulment). Rata, adica raportul active fixe/active circulante este un indicator ce va determina dimensiunea, dar si calitatea rezultatelor obtinute. Aceasta rata ramane actuala pe toata durata de viata a firmei. In acest caz se pune problema determinarii modului in care resursele din autofinantare vor fi alocate pentru cresterea activelor fixe si pentru cresterea fondului de rulment. Cresterea activelor fixe are repercusiuni privind:

promovarea progresului tehnic: echipamente noi, mai performante,

posibilitatea de a fabrica produse noi sau superioare calitativ;

dimensiunea activitatii, adica posibilitatea de crestere a capacitatilor de

productie;

imaginea firmei in raport cu felul in care aceasta raspunde cerintelor

pietei, precum si din punctul de vedere al conditiilor de munca pe care

le ofera si al ambientului constructiv, arhitectonic si de amplasare pe

care il recepteaza tertii cu care lucreaza (clienti, furnizori, propriul

personal, vizitatori, autoritati etc.);

De aici, s-a formulat pentru activitatea financiara o regula de aur:

pentru utilizari de durata se recomanda antrenarea unor resurse cu

caracter permanent;

pentru utilizari temporare se recomanda antrenarea unor resurse cu

caracter temporar.

valorificarea prin plasamente (de portofoliu sau speculative) a

eventualelor disponibilitati.

Cresterea fondului de rulment are repercusiuni privind asigurarea unui

minim de mijloace cu are sa se poata derula activitatea, existenta unui minim de

disponibilitati cu care sa poata fi onorate cel putin unele plati curente, cresterea

calitativa a materialelor de lucru (materii prime, materiale auxiliare, ambalaje etc.).

Din punctul de vedere al resurselor se are in vedere (in general)

componenta proprie si componenta imprumutata a capitalului utilizat. Acest

criteriu defineste structura financiara a firmei, asupra careia vom reveni intr-un subcapitol ulterior. Referitor la componenta imprumutata a capitalului, politica financiara are in vedere procurarea prin credite bancare sau prin alte resurse atrase (credit comercial, obligatii de plata pana la data onorarii lor) a mijloacelor de finantare necesare sustinerii activitatii firmei.

e) Distribuirea profitului este o componenta a politicii financiare care

vizeaza modul in care este utilizat profitul net. Decizia se refera la alternativele

dividende mari sau investitii mari.

O politica de dividende mari raspunde cerintei actionarilor de a avea

castiguri (absolute si relative) ridicate. Pentru ei aceasta inseamna recuperarea

intr-un numar mai mic de ani a investitiei facute, ca si o evolutie favorabila a

pretului de piata al actiunilor, adica posibilitatea unui castig suplimentar in cazul

vanzarii respectivelor actiuni. Castigul relativ al actionarului este dat de rata

nominala a dividendului (rd):

VN

rd Div , (2)

unde:

Div inseamna masa dividendului;

VN este valoarea nominala a actiunii.

Pentru firma aceasta inseamna, pe termen scurt, stabilitate si cresterea

valorii ei de piata (numarul de actiuni emise ∗ pretul de piata al unei actiuni), dar, pe termen lung, aparitia unor dezavantaje. Neefectuarea de investitii sau volumul mic al acestora determina stagnarea rezultatelor sau cresterea lor limitata. Deoarece pretul de piata al actiunilor ei este suprapari (peste valoarea nominala), rezultatele financiare stagnante sau putin crescatoare vor conduce la o rata efectiva a dividendului (rediv) in scadere:

Ppa

rediv Div , (3)

unde:

Div este dividendul incasat;

Ppa este pretul de piata al actiunii.

Diminuarea ratei efective a dividendului va face ca actiunile in cauza sa

devina mai putin interesante, cu atat mai mult cu cat aceasta rata scade sub rata

dobanzii pietei. Asa cum, atunci cand castigul relativ (rata dividendului) era ridicat, tendinta actionarilor era sa nu-si vanda actiunile, iar pe piata se manifesta o tendinta de crestere a cererii din respectivele actiuni peste oferta de vanzare a lor, tot astfel, cand rata efectiva a dividendului este in scadere, tendinta actionarilor este

sa-si vanda actiunile, iar pe piata se manifesta o tendinta de scadere a cererii din

respectivele actiuni sub oferta de vanzare a lor. Pretul de piata al actiunilor scade

si, implicit, scade valoarea de piata a firmei. Pentru a-si mentine pozitia de piata

firma ar trebui sa-si cumpere propriile actiuni. Daca nu are disponibil, tendinta

mentionata cerere-oferta s-ar putea accentua si ar genera dificultati care ar putea

deveni insurmontabile pentru firma, adica falimentul si lichidarea ei. Daca are

disponibil si incepe sa-si cumpere propriile actiuni, atunci capitalul de lucru se

micsoreaza; daca rezultatele financiare se mentin, atunci dificultatea este depasita si va trebui redefinita politica de distribuire a dividendelor; daca rezultatele financiare sunt modeste sau insuficiente, atunci dificultatea se accentueaza, adica tendinta de vanzare a respectivelor actiuni se amplifica si firma intra in dificultati ce nu vor mai putea fi depasite. Frana unui astfel de proces rezida tot in mecanismul pietei, respectiv in faptul ca, pe masura ce pretul de piata se micsoreaza, tendinta ratei efective a dividendului este sa creasca. Astfel, daca dividendul scade mai incet decat pretul pietei, atunci scaderea ratei efective a dividendului se atenueaza si poate apare chiar o crestere a ei, caz in care dificultatile sunt depasite si situatia se poate stabiliza.

O politica de investitii mari genereaza nemultumiri ale actionarilor

datorita castigurilor (absolute si relative) mici. Pentru firma, pe termen scurt,

aceasta poate insemna dificultati din cauza tendintei actionarilor de a-si vinde

actiunile, dar, pe termen lung, inseamna consolidare, rezultate financiare in

crestere, capacitate de autofinantare ridicata.

1.9 Parghia financiar-monetara in politicile guvernamentale

interventioniste

Problema rolului ce revine componentelor financiar-monetare in

desfasurarea activitatii economice si sociale si, cu predilectie, in cresterea

economica a constituit obiect de studiu pentru toate scolile economice. La inceput, miscarea acestor componente a fost pusa exclusiv pe seama a ceea ce stiinta economica a numit "mana invizibila", adica mecanismele pietei, in principal concurenta. Ulterior, pe masura consolidarii organizarii statale si a

diversificarii/dezvoltarii functiilor statului a fost pusa tot mai insistent problema

interventiei statului in mecanismul economic.

Astfel, scoala keynesista a fundamentat necesitatea unei interventii de

substanta si a precizat inclusiv modalitatile prin care o astfel de interventie se poate realiza.

Scolile de factura liberala s-au pronuntat in general contra

interventionismului statal in virtutea principiului "laisser faire, laisser passer".

Abordarile postkeynesiste critica "globalitatea" (la nivelul economiei unei

tari) a solutiilor keynesiste de interventie; ele nuanteaza obiective, momente sau

domenii ale interventiei, incearca sa corecteze solutiile keynesiste in contextul

opiniei privind "globalizarea" economiei.

Astfel, pana in anii '70, au fost formulate modalitati de interventie de

tipul "stop and go" sau interventii conjuncturale, tinand de momentul economic,

de starea in care se afla economia, care incercau sa schimbe sensul interventiei

(franare, daca economia "se incingea", stimulare, daca economia "lancezea") sau sa stimuleze/franeze cererea.

Din anii '70 au inceput sa fie formulate interventii de tipul "mix policy",

al caror obiectiv central este controlul inflatiei. Toate aceste inovatii in materie de interventie se bazeaza, in principal, pe aceleasi parghii financiar-monetare la care face referinta si Keynes. De exemplu, "mix policy" apeleaza la masuri diferentiate monetare si bugetare:

cele monetare vizeaza dinamica preturilor, dinamica masei monetare,

evolutia ratei dobanzii;

cele bugetare vizeaza dinamica activitatii economice (supuse

interventiei prin parghii fiscale si vamale) si reglementarea soldului

bugetului, al carui eventual deficit sa fie acoperit nu prin emisiune

monetara, ci prin credite pe pietele financiare (pe piata monetara, pe

piata de capital interna, pe piata externa de capital).

In sfarsit, in jurul anului 1995 au aparut abordarile grupate in teoria

cresterii endogene care vizeaza valentele de crestere ale mecanismului economic

insusi, dar si ale componentelor neeconomice ale mecanismului social, prin

valorificarea posibilitatilor pe care le creeaza progresul tehnic, piata si segmentele ei, educatia, dorinta de prosperitate, revolutia informatica.

Unele din primele conexiuni intre indicatorii sau parametrii financiarimonetari

si cei ce caracterizeaza nivelul, dinamica si cresterea economica au fost

formulate de reprezentanti ai scolii mercantiliste (secolele XV - XVIII), cum au

fost Th. Mun si W. H. Stafford (in Anglia), A. de Montchrétien si J. B. Colbert

(in Franta). Uzand de formularile moderne consacrate de modelarea economica,

modelul conexiunilor mentionate se prezinta astfel:

functia creditului C = C(M) cu C'>0 (4.1)

functia tranzactiilor T = T(M) cu T'>0 (4.2)

functia dobanzii d = d(M) cu d'<0 (4.3)

unde:

C = volumul creditului;

M = masa monetara;

T = volumul tranzactiilor;

d = rata dobanzii (pretul banilor).

Parghia monetara prin care statul ar putea interveni este rata dobanzii, pe

care Banca Nationala (in calitate de realizator al politicii monetare a statului) o

poate influenta prin nivelul taxei oficiale a scontului. Secventele de impact sugerate de modelul 4.1 - 4.3 se deruleaza, pe seama stimulului initial al cresterii ratei dobanzii, astfel:

↑ d → ↓ M → ↓ C → ↓ T → ↓ r (5)

unde:

↑ semnifica o crestere;

↓ semnifica o reducere;

→ semnifica o consecinta, o implicatie (implica), o determinare (determina);

r este ritmul cresterii economice.

O astfel de conexiune a capatat in timp forta de axioma si este valorificata si azi in teoriile economice moderne, ca si in formularea politicilor interventioniste, in

vederea sustinerii dezvoltarii sau a asanarii componentelor degresive ale ciclului

economic.

O contributie de aceiasi amplitudine si importanta, axiomatizata in egala

masura, o reprezinta relatia lui Irwing Fisher (reprezentant al scolii economice

clasice, secolele XVII -XIX) referitoare la echilibrul pietei monetare, cunoscuta

sub forma:

M ∗ V = P ∗ T, (6)

unde:

M = masa monetara,

V = viteza de rotatie a banilor,

P = nivelul preturilor,

T = volumul tranzactiilor,

si in care membrul stang reprezinta oferta de bani, iar cel drept cererea de bani.

Intreaga teorie economica postclasica, (neoclasica, keynesista, neokeynesista etc.) valorifica "axioma" lui Fisher, cel mai adesea in ipoteza unei oferte date (exogene) de bani, pe care o utilizeaza ca pe un indicator de natura monetara pe care se intemeiaza interventii si politici monetare guvernamentale.

Astfel, de exemplu, scoala neoclasica (secolul al XIX-lea - inceputul secolului al XX-lea) a produs modelul echilibrului general de piata (al pietei in ansamblul ei si al unora din segmentele acesteia), model in care bazele conditiilor echilibrului general au fost formulate de Marie Esprit Leon Walras, cel mai de seama reprezentant al acestei scoli si cel dintai care a utilizat in economie, in mod sistematic, valentele si posibilitatile pe care le ofera matematica.

Modelul echilibrului general, in varianta cea mai completa pe care a

conceput-o scoala neoclasica, include:

functia de productie

functia de oferta de munca

functia de investitii

functia de economii

relatia de echilibru general

relatia de echilibru pe piata muncii

echilibrul sectorului monetar

Functia de productie exprima oferta pe piata bunurilor si serviciilor si

permite introducerea conditiei de participare a producatorilor pe aceasta piata,

respectiv maximizarea profitului scontat (Π

Din conditia (7.6) se obtine o ecuatie in care variabila este w/p (cu sensul

economic de salariu real) si care, rezolvata, conduce la solutia de optim (fie

(w/p)*), adica acel nivel al salariului real care asigura atat maximizarea profitului producatorilor, cat si echilibrul pe piata muncii. Din (7.2) se obtine valoarea de echilibru pentru factorul munca (fie N*), cu care se poate determina din (7.1) nivelul de echilibru al produsului final (fie Y*). Relatia (7.7) este o transformata a relatiei lui Fisher (6), in care avem determinata acum, pe seama modelului neoclasic al echilibrului general, valoarea de echilibru a produsului final. In aceasta relatie valoarea coeficientului de lichiditate este, in general, cunoscuta, fiind o constanta relativ stabila a unei economii, adica o valoare a carei dinamica este mult mai lenta decat a celorlalti indicatori ai modelului si care se modifica semnificativ pe intervale relativ lungi (2-3 ani si mai mult). Pe seama acestor rezultate si ipoteze pot fi introduse politici monetare de interventie constand in determinari exogene ale volumului masei monetare, astfel incat se pot determina nivelul de echilibru al preturilor (p*) si cel al salariului nominal (w*). Este deschisa calea pentru simulari privind nivelul de echilibru al preturilor, al ratei inflatiei si chiar al dobanzii.

Acesta din urma poate fi comparat cu nivelul de echilibru al dobanzii, determinat din relatia de echilibru general (7.5). Se poate avea astfel o imagine a ecartului intre echilibrul generat de segmentele piata bunurilor si serviciilor plus piata muncii si piata monetara, pe de o parte, si ansamblul pietei, pe de alta parte.

Scoala neoclasica a produs si alte tipuri de modele, dintre care il amintim

pe cel al lui Domar, in care componenta financiar-monetara apare sub forma

cheltuielilor publice, astfel incat sunt create si analizate posibilitati de interventie sub forma politicii cheltuielilor bugetare. Pentru detalii este facuta o prezentare in culegerea de probleme "Finante-moneda", aparuta in anul 1998 la Editura A S E.

Keynes dezvolta o teorie complexa a interventiei guvernamentale in

mecanismul economic, un model amplu al pietei in care apar intens corelate

segmentele de piata, inclusiv cea externa.

Forma cea mai simpla a modelului sau are in vedere o economie inchisa

in care statul nu intervine. In varianta unor investitii determinate exogen modelul

include:

functia de consum

functia de investitii

ecuatia de echilibru

Substituirea, in ecuatia echilibrului, a functiilor de comportament (cea de

consum si cea de investitii) conduce la obtinerea unei expresii a produsului final in functie de variabilele de comportament si parametrii aferenti lor, din care expresie se poate determina un multiplicator al cresterii economice.

Multiplicatorul este intotdeauna supraunitar deoarece c∈ (0;1).

In varianta in care investitiile sunt date de nivelul venitului, functia de

investitii (9.2) devine:

I a ∗ Y I0 , (9.5)

in care a este inclinatia marginala spre investitii, adica dI/dY, exprimand utilizarea sporului de venit, respectiv un indicator invers celui de eficienta a investitiilor, si anume: ce spor de investitii se realizeaza la o unitate de crestere a produsului final.

Prin acelasi procedeu de substituire (a functiilor de comportament (9.1) si (9.5) in ecuatia de echilibru (9.3)) se obtine o alta forma a multiplicatorului cresterii

Economice.

Cunoscut ca multiplicator extins al investitiilor, cu acelasi continut ca cel

precedent (9.4), dar de valoare mai mare.

Motivatia este data de Keynes sub forma cunoscutelor ipoteze privind

comportamentul agentilor economici:

tendinta de a-si conserva standardul de viata, deci o inertie in

modificarea consumului;

tendinta de a economisi mai mult odata cu cresterea veniturilor, ceea

ce inseamna, implicit, disponibilitati mai mari pentru investitii.

Ambii multiplicatori ai investitiei sunt intotdeauna supraunitari intrucat a

si c ∈ (0,1).

Aceste variante de model de crestere pregatesc "formulele"

interventionismului guvernamental, pe care Keynes le introduce sub forma:

politicii cheltuielilor guvernamentale, prin variabila G;

politicii fiscale, prin variabila de impozite si taxe T;

politicii subventiilor, o forma a cheltuielilor guvernamentale de tipul

transferurilor efectuate de stat in beneficiul altor entitati economice

(consumatori, unii producatori, unele institutii sau societati comerciale

de stat), prin variabila R.

Modelul de crestere se refera la o economie inchisa in care statul

intervine si are in vedere, ca variante, caracterul exogen sau nu al unora din

variabilele de interventie. In varianta in care toate variabilele de interventie sunt

exogene, modelul include:

ecuatia venitului net

ecuatia impozitului net

functia de consum

functia de investitii

functia cheltuielilor guvernamentale

functia impozitelor

functia subventiilor

ecuatia de echilibru

In aceasta varianta vorbim impropriu de "functii" in relatiile (10.4) -

(10.7), relatii care de fapt sunt expresia valorilor exogene ale variabilelor

respective. Pe baza aceluiasi procedeu de substituire se pot determina patru

multiplicatori de crestere economica.

Avem, asadar:

multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale dY/dG0 , de aceeasi

marime cu cel al investitiilor dY/dI 0 si, in plus, egal cu

multiplicatorul investitiilor caracteristic modelului neinterventionist

cu investitii exogene (9.4);

multiplicatorul fiscal dY/dT 0 si multiplicatorul subventiilor

dY/dR0 , din care primul este negativ, egal in valoare absoluta cu cel

de-al doilea si mai mic decat ceilalti doi precedenti.

Multiplicatorul fiscal poate fi sub sau supraunitar, dupa cum c ∈ (0;0,5),

respectiv c ∈ (0,5;1).

In ce priveste valoarea negativa a multiplicatorului fiscal, aceasta se

explica prin relatia inversa care exista intre fiscalitate si cresterea economica: cu

cat fiscalitatea este mai pronuntata, cu atat este mai descurajata tendinta agentilor economici de a dezvolta activitatea economica si, in primul rand, de a face investitii.

Procedura de substituire a functiilor de comportament in ecuatia de

echilibru conduce la obtinerea unei ecuatii a produsului final.

Introducem Δ ca operator de variatie, cu sensul de variatie absoluta.

Astfel, daca un indicator presupune doua nivele diferite de realizare x1 ≠ x2, variatia indicatorului x este:

Δ x = x2 -x1 (10.13)

􀂾 Sa facem supozitia ca statul adopta o politica de "inghetare" a

deficitului bugetar. Aceasta presupune o asemenea politica fiscala si a cheltuielilor

bugetare incat variatia celor doua componente bugetare (cheltuieli si venituri

fiscale) sa fie de aceiasi marime. Conform formalizarilor practicate in model,

aceasta inseamna ca:

Δ G0 = Δ T0 (10.14)

Sa presupunem, in continuare, ca celelalte variabile de care depinde

produsul final, adica nivelul autonom al consumului (C0), al investitiilor (I0) si al subventiilor (R0), nu vor suferi modificari, variatia lor fiind nula. In felul acesta se poate separa in mod strict efectul unei politici de "inghetare" a deficitului bugetar.

Daca aplicam operatorul de variatie la ecuatia produsului final (10.12) si

tinem seama de conditia (10.14), atunci rezulta ca:

Δ Y = Δ G0 sau Δ Y = Δ T0, (10.15)

ceea ce inseamna ca, in conditiile "inghetarii" deficitului bugetar, efectul politicii cheltuielilor bugetare, ca si al politicii fiscale, este de aceiasi marime ca efortul presupus. Adica: majorarea cheltuielilor bugetare cu valoarea x, pe seama cresterii veniturilor fiscale cu aceiasi valoare x, are ca efect cresterea produsului final cu valoarea x.

􀂾 Sa facem o a doua supozitie, considerand ca statul utilizeaza variatia

incasarilor bugetare fiscale pentru a subventiona economia, adica:

Δ T0 = Δ R0 (10.16)

Mentionand ipoteza de invarianta a celorlalte variabile de care depinde

produsul final, adica nivelul autonom al consumului (C0), al investitiilor (I0) si al cheltuielilor guvernamentale (G0), aplicarea operatorului de variatie Δ la ecuatia produsului final conduce la rezultatul:

Δ Y = 0, (10.17)

ceea ce inseamna ca politica fiscala nu are nici un efect de crestere economica, in conditiile utilizarii integrale a veniturilor fiscale suplimentare pentru subventionarea economiei.

Cele doua concluzii, (10.15) si (10.17), sunt cunoscute sub numele de

teorema lui Haavelmo, reprezentand un rezultat al studiilor realizate in scoala

economica postkeynesista

Modelul (10.1) - (10.8) permite dezvoltarea unor variante bazate pe

renuntarea la caracterul exogen al unora din variabilele astfel considerate in forma de baza (primara) a acestui model.

a) Renuntam, intr-o prima etapa, la caracterul exogen al veniturilor

bugetare fiscale, ceea ce inseamna ca se introduce o functie (stricto sensu) a

impozitelor si anume:

T t ∗ Y T0 , (11.1)

care inlocuieste ecuatia (10.6) si in care:

t = rata marginala a impunerii fiscale, adica dT/dY;

T0 = nivelul autonom al veniturilor bugetare fiscale.

In urma procedeului substituirii, aplicat si in variantele precedente ale

modelului, se obtin patru multiplicatori ai cresterii economice, grupati cate doi ca si in forma de baza (primara)

Multiplicatorul investitiilor si al cheltuielilor guvernamentale pastreaza

caracteristica de a fi egali intre ei, dar cu valoarea mai mica decat multiplicatorii

similari (9.4) si (10.9), deoarece t > 0 (intrucat impunerea fiscala nu poate fi

negativa).

Multiplicatorul fiscal si al subventiilor pastreaza, si ei, caracteristica de a

fi egali intre ei si de valoare inferioara celorlalti doi.

Aceasta inseamna ca varianta de model cu functia fiscala (11.1) are efecte

mai mici in planul cresterii economice decat cea in care variabilele

"interventionismului" sunt exogene (10.1) - (10.8).

Multiplicatorul investitiilor si cel al cheltuielilor guvernamentale sunt

intotdeauna supraunitari deoarece t ∈(0;1), in timp ce multiplicatorul fiscal si cel al subventiilor pot fi sub sau supraunitari.

b) Acum, intr-o a doua etapa, sa renuntam si la caracterul exogen al

cheltuielilor guvernamentale si al subventiilor. Aceasta inseamna ca in locul

ecuatiei (10.5) introducem o functie (stricto sensu) a cheltuielilor guvernamentale:

G = G0 - g ∗ Y, (12.1)

iar in locul ecuatiei (10.7) o alta a subventiilor:

R = R0 - r ∗Y, (12.2)

unde:

G0 = valoarea autonoma a cheltuielilor guvernamentale,

g = rata marginala a cheltuielilor guvernamentale, g = dG/dY,

R0 = valoarea autonoma a subventiilor,

r = rata marginala a subventiilor, r = dR/dY.

Parametrii r si g sunt subunitari si pozitivi deoarece, pe de o parte, nu se

poate aloca din sporul de produs final o cota mai mare decat unitatea pentru o

anumita destinatie, iar, pe de alta parte, pe masura ce sporul de produs final este

mai mare, atat sporul de cheltuieli guvernamentale, cat si sporul de subventii sunt mai mici din cauza cresterii fortei economice a agentilor economici. Avand ei venituri mai mari, statul va "liberaliza" treptat acoperirea unor nevoi sociale,

crescand mai putin sau chiar diminuandu-si aportul sau la satisfacerea unor astfel de nevoi sau la sustinerea economiei subventionate.

Procedeul substituirii functiilor de comportament in ecuatia de echilibru

permite obtinerea altor forme ale celor patru multiplicatori ai cresterii economice, grupati similar cate doi.

Multiplicatorul investitiilor si cel al cheltuielilor guvernamentale

pastreaza caracteristica de a fi egali intre ei, dar cu valori mai mici decat (11.2) si cu atat mai mult fata de (9.4) si (10.9), deoarece numitorul se majoreaza pe seama componentelor c ∗ t, c ∗ r si g, toate pozitive.

Multiplicatorul fiscal si cel al subventiilor pastreaza, si ei, caracteristica

de a fi egali intre ei si de valoare inferioara celorlalti doi.

Aceasta inseamna ca varianta de model cu functie fiscala (11.1), a

cheltuielilor publice (12.1) si a subventiilor (12.2) are efecte mai mici in planul

cresterii economice decat cea in care apare numai functia fiscala stricto sensu si, cu atat mai mult, decat cea in care variabilele "interventionismului" sunt toate

exogene (10.1) - (10.8).

Multiplicatorul investitiilor si cel al cheltuielilor guvernamentale sunt

supraunitari daca:

c > c (t + r) + g , (12.7)

conditie care depinde mai ales de rata marginala a cheltuielilor guvernamentale,

intrucat celelalte doua componente (ct + cr) sunt cu un ordin de marime mai mic

decat c si g, deoarece c, t si r ∈ (0;1). Daca sensul inegalitatii (12.7) este schimbat, respectivii indicatori sunt subunitari.

Modelul de crestere poate fi elaborat si pentru cazul unei economii

deschise. Variabilele luate in considerare, precum si functiile de comportament se pastreaza, dar li se adauga altele specifice unei abordari in care nu se mai face

abstractie de relatiile economice internationale. Este vorba, in principiu, de import (M) si de export (X) (ca variabile si functii de comportament), dar si de rezultanta lor - soldul balantei comerciale (B).

Modelul economiei deschise introduce o noua posibilitate de interventie

guvernamentala, anume politica vamala prin care pot fi generate ajustari, stimuli

sau frane, prin coeficientul specific de import, respectiv inclinatia marginala spre import (m) semnificand sporul importului la o unitate suplimentara de produs final.

In modelul economiei deschise este necesar sa se faca o ipoteza asupra

modului in care este introdus "partenerul extern". Vom prezenta acea varianta in

care acest partener nu apare in mod explicit, ci este doar presupus prin simplul fapt ca economia "subiect" (economia pentru care a fost elaborat modelul) are comert exterior. Ceea ce nu apare in fapt sunt functiile de comert exterior ale acestui partener, pentru ca importul are marimea exportului economiei "subiect", dupa cum exportul are marimea importului economiei "subiect".

Functiile specifice modelului economiei deschise sunt:

functia de export

X = X0 (13.1)

functia de import

M = m ∗ Y + M0 (13.2)

ecuatia soldului balantei comerciale

B = X - M , (13.3)

unde:

X0 = exportul autonom;

M0 = importul autonom.

In aceasta varianta a modelului exportul apare de fapt ca fiind exogen.

Keynes adopta aceasta solutie deoarece considera ca exportul este determinat mai ales de raportul de competitivitate intre doi parteneri, adica depinde nu numai de factori interni ai economiei "subiect", ci si de factori externi acesteia, adica de factori ce tin de partenerul extern. Merita mentionat ca, in legatura cu sustinerea de catre stat a comertului exterior romanesc, prof. univ. dr. Mihail Manoilescu dezvolta in lucrarea sa "Fortele nationale productive si comertul exterior" (Bucuresti, 1935) un punct de vedere similar, recomandand o atitudine flexibila a statului, prin politica vamala, tocmai pe seama fortei competitive determinata de productivitatea muncii.

Fara a lua in considerare alte variabile si procese economice, modelul

(13.1) - (13.3) poate conduce la evidentierea impactului politicii vamale, ca

expresie a interventionismului statal prin politica fiscala.

Din (13.2), daca tinem seama succesiv de celelalte doua relatii, se obtine:

X0 B M0

m

Y 1 ∗ − − (13.4)

Daca economia "subiect" nu se indatoreaza pentru comertul sau exterior,

adica B = 0, rezulta ca volumul produsului final este dependent de inclinatia

marginala spre import, m, care poate fi ajustata prin politica vamala, ca si de

exportul net autonom (X0 - M0).

Introducerea in model si a celorlalte variabile economice si financiarmonetare

poate fi facuta in ipoteza considerarii lor ca exogene sau nu.

Daca variabilele investitii, impozite, cheltuieli guvernamentale si subventii

sunt presupuse ca exogene, atunci modelul include relatiile (10.1) - (10.7), la care se adauga (13.1) - (13.2), precum si o ecuatie a echilibrului general de o structura noua, corespunzatoare caracterului deschis al economiei:

Y + M = C + I + G + X (14)

Utilizand acelasi procedeu al substituirii in ecuatia de echilibru (14) a

functiilor de comportament (10.1) - (10.7) plus (13.1) - (13.2), se obtin cinci

multiplicatori ai cresterii economice, reflectand fiecare amploarea unei anumite

politici de interventie guvernamentala prin parghii financiar-monetare.

Fata de modelele economiei inchise, in modelul economiei deschise apare

in plus multiplicatorul exportului net dY/d(X0-M0).

Multiplicatorii investitiilor, cheltuielilor guvernamentale si exportului net

sunt egali intre ei, cu alte cuvinte politica vamala are efecte similare cu cele

generate de politica investitiilor si de cea a cheltuielilor guvernamentale.

Valoarea acestor multiplicatori este mai mica decat a celor similari (9.4)

si (10.9). deoarece m ∈ (0;1); nu poate fi negativ pentru ca relatia import − produs final este directa; nu poate fi supraunitar pentru ca importul este doar una din destinatiile produsului final.

Pe de alta parte, valoarea acestui multiplicator poate fi mai mare sau mai

mica decat a celui similar (11.2); astfel, daca

m < c ∗ t, (14.4)

valoarea lui este mai mare decat a celui similar (11.2).

Situatia este asemanatoare in cazul comparatiei cu multiplicatorul (12.3);

astfel, daca:

m < c ∗ (t + r) +g, (14.5)

valoarea lui este mai mare decat a celui similar (12.3).

De asemenea, valoarea acestui multiplicator poate fi sub sau supraunitara;

astfel, daca

c < m, (14.6)

valoarea lui este subunitara.

1.10 Structura financiara a firmei

Structura financiara a firmei exprima raportul intre finantarea pe termen

scurt (prin credite de trezorerie) si finantarea pe termen lung (prin capitalul

permanent). Aceasta structura deriva din structura capitalului dupa provenienta

resurselor (vezi subcapitolul 1.5).

Creditele de trezorerie reprezinta creditul bancar pe care il poate mobiliza

o firma. Aceste surse de finantare sunt mai suple, intrucat se pot ajusta mai usor la nevoile temporare ale firmei. In general ele sunt mai ieftine decat creditele pe

termen lung, datorita riscului mai mic presupus de intervalul mult mai redus pentru care se acorda. Intre costul lor si costul capitalului propriu al firmei relatia este mai complexa. In principiu, costul lor ar trebui sa fie mai mic, deoarece altfel actionarii ar fi tentati sa-si retraga capitalul si sa-l foloseasca in astfel de plasamente. Pe de alta parte, un astfel de credit solicitat in conditii de urgenta, ca o necesitate aparuta intempestiv, este in general scump. Oricum, potrivit regulii de aur a finantelor (subcapitolul 1.5), aceste credite reprezinta sursa financiara cea mai potrivita pentru a finanta nevoile curente.

Capitalul permanent este format din resursele ce au un astfel de caracter,

in principal capitalul propriu si creditele pe termen mediu si lung (bancare sau

obligatare):

K perm = K pr + C t m l,

unde:

K perm = capitalul permanent;

K pr = capitalul propriu;

Ctml = credite pe termen mediu si lung.

Principala destinatie a acestor surse o reprezinta activele fixe, deoarece

rotatia lor este de lunga durata, adica valoarea lor se recupereaza pe termen lung,

astfel incat sunt necesare, pentru finantarea lor, surse stabile, de durata. In masura in care aceasta nevoie este acoperita, aceste surse sunt utilizate si pentru acoperirea unei parti din nevoile curente de exploatare.

Nevoile curente de exploatare sunt intalnite notional si sub denumirea de

cheltuielile ciclului de exploatare sau active circulante. Resursele financiare din

care sunt ele acoperite sunt fondul de rulment si resursele de trezorerie, astfel incat cantitativ nevoile (activele circulante) sunt egale cu sursele din care sunt finantate:

AC = FR + RT, (17)

unde:

AC = active circulante;

FR = fond de rulment;

RT = resurse de trezorerie.

Fondul de rulment reprezinta partea din resursele permanente care

depaseste nevoile de finantare a imobilizarilor fixe:

FR = K perm - AF, (18)

unde:

AF = imobilizari fixe sau active fixe.

Resursele de trezorerie sunt acele resurse financiare mobilizate pe termen

scurt cu destinatia de a acoperi nevoile pe termen scurt, peste limita la care aceasta

nevoie este acoperita din fondul de rulment. In categoria lor se includ creditele de trezorerie, dar si alte resurse posibil de mobilizat pe termen scurt: obligatii (datorii) fata de stat, fata de propriul personal, fata de asigurarile sociale, fata de actionari, fata de alti terti.

Una din sarcinile de baza ale managerului financiar al unei firme este

tocmai aceea de a asigura in cuantum si la timp sursele din care sa fie acoperite

nevoile de finantare ale firmei. Aceasta presupune decizii referitoare la resursele

utilizate, la structurarea resurselor proprii si a celor permanente pe destinatii, la

mobilizarea altor resurse de finantare. Aceste decizii se intemeiaza pe analiza

financiara si pe folosirea unor criterii de selectie cum sunt: costul finantarii,

supletea resurselor, cuantumul si structura nevoii de finantare, natura trebuintelor, durata lor s.a.

De aici decurge cerinta de dimensionare in primul rand a capitalului

social, apoi a celui propriu si apoi a celui permanent, astfel incat nevoile

permanente sa fie acoperite. Din aceasta decizie (exprimata sintetic prin relatia

(18)) rezulta disponibilul de resurse cu caracter permanent pentru finantarea

nevoilor temporare. Aceste nevoi au un caracter oscilant pe parcursul ciclului

economic, determinat de variatia lunara a volumului de activitate (vezi subcapitolul 1.6), dar si de alte cauze, cum sunt: nesincronizarea aprovizionarii cu desfacerea, nesincronizarea intre lichidarea unor creante si onorarea unor obligatii, aparitia unor creante noi. Se pune astfel problema de a dimensiona partea din resursele cu caracter propriu care poate fi afectata unor astfel de nevoi (respectiv fondul de rulment).

Teoretic, exista trei solutii:

a) un fond de rulment care sa acopere nevoile temporare la nivelul lor

minim;

b) un fond de rulment care sa acopere nevoile temporare la nivelul lor

maxim;

c) un fond de rulment care sa acopere nevoile temporare la un nivel intre

cele doua extreme, denumit de regula nivel mediu, fara sa insemne

insa o medie statistica (aritmetica, geometrica sau armonica, simpla

sau ponderata, generala, selectiva sau calificata etc.).

Prima solutie vadeste o politica financiara de risc datorita posibilitatii

mari de aparitie a "golului" de resurse. De aceea, este necesara crearea unor relatii cu institutii de creditare, care sa-i asigure firmei linii de credit avand caracter quasipermanent, fapt care duce la cresterea costului. Aceasta solutie are avantajul de a necesita un capital social sau propriu mai mic, adica mai usor de constituit, ca si avantajul de a folosi o parte mai mare din resursele proprii (eventual permanente) pentru crearea infrastructurii (echipamente, utilaje, instalatii, masini, constructii etc.).

Deciziile de structura financiara au la baza doua reguli esentiale:

acoperirea, in primul rand, a nevoilor permanente,

asigurarea, apoi, a resurselor pentru nevoi temporare.

A doua solutie vadeste o politica financiara prudenta, in care "golul" de

resurse este putin probabil. Firma dispune in mod quasipermanent de lichiditati,

pentru care trebuie sa dezvolte abilitati de plasament.

A treia solutie este cea intalnita in mod curent deoarece imbina avantajele

celorlalte doua.

Analiza financiara a creat o serie de indicatori de apreciere a structurii

financiare din care prezentam in continuare cativa.

Pentru inceput vom fixa intr-o maniera convenabila structura nevoilor si a

resurselor care, in bilantul firmelor, se regasesc sub forma activului, respectiv a

pasivului:

ACTIV = AF + AC (19.1)

AC = S + C + L (19.2)

PASIV = K perm + RT (20.1)

RT = Cts + F + AO, (20.2)

unde:

S = solduri de materii prime, materiale, combustibili, productie in curs de

fabricatie, ambalaje, produse finite, marfuri si altele asemenea;

C = clienti datori, avansuri catre furnizori si alte creante;

L = lichiditati in casa, la banca etc.;

Cts = credit bancar pe termen scurt;

F = datorii catre furnizori, avansuri de la clienti;

AO = alte obligatii de plata.

Vom pune in evidenta urmatorii indicatori ai structurii financiare:

a) Coeficientul de indatorare

c i =

PASIV

DT , (21)

unde:

DT = datorii totale.

Acest coeficient evidentiaza doua aspecte privind calitatea activitatii

financiare a firmei:

in ce masura datoriile firmei au acoperire materiala (avem in vedere ca

ACTIV = PASIV); acest lucru, pe de o parte, permite firmei sa

cunoasca masura in care datoriile contractate au acoperire, iar, pe de

alta parte, permite creditorilor sa aprecieze masura garantarii cu

bunuri a sumelor pe care ei le-au dat cu imprumut firmei; cu cat acest

coeficient este mai aproape de unitate, cu atat firma este intr-o situatie

financiara mai dificila;

in ce grad este indatorata firma, adica ce pondere au datoriile in totalul

resurselor mobilizate de firma; cu cat gradul de indatorare este mai

ridicat (mai aproape de unitate), cu atat firma va obtine mai greu

credite pe piata monetara sau de la furnizorii ei.

b) Coeficientul de indatorare la termen numit si coeficientul financiar

c f =

Kpr

Ctml , (22)

unde: Ctml = credite pe termen mediu si lung.

Acest coeficient arata raportul intre sursele permanente imprumutate si

proprii. Institutiile de credit apreciaza ca normala situatia in care c f ≤ 1. Aceasta

nu inseamna ca situatia c f > 1 este intotdeauna anormala. In masura in care exista

acoperire materiala, este posibil ca bancile sa acorde credite chiar in aceasta din

urma situatie. De pilda, solicitarea unui credit pentru o investitie poate crea o

situatie in care c f > 1; banca poate acorda creditul pe baza a doua conditii:

contributia firmei la investitie prin resurse proprii, de obicei la nivelul

a 20 - 30% din valoarea acesteia;

asigurarea ca obiectul fizic, material, al investitiei se realizeaza; banca

deschide finantarea, dar elibereaza creditul treptat, pe masura ce ii

sunt produse documente privind realizarea respectivei investitii.

Coeficientul financiar arata cum este structurat capitalul permanent: cate

parti este imprumutat si cate parti este propriu. De exemplu, pentru c f = 0,6 rezulta un capital permanent format din 16 parti din care 6 sunt imprumutate, iar 10 sunt capital propriu. Acest coeficient este esential in determinarea levierului financiar sau efectului de parghie/efectului de maciuca (pentru detalii vezi culegerea de probleme "Finante-moneda" aparuta in 1998 la Editura A S E).

c) Cota datoriei la termen in capacitatea de autofinantare

cdtka =

KA

Ctml (23.1)

KA = PN + A (23.2)

PN = (1-ci) ∗ (PB - OF - COR) (23.4)

PB = CA - CT ,

unde:

KA = capacitatea de autofinantare;

PN = profitul net;

A = amortizarea;

PB = profitul brut;

OF = obligatii financiare;

COR = cheltuieli si obligatii ce pot fi acoperite din rezultate;

CA = cifra de afaceri;

CT = cheltuieli totale.

Acest indicator arata in cati ani pot fi acoperite datoriile la termen din

resursele de autofinantare ale firmei. Valorile pana la 5 - 6 ani sunt considerate

normale. Indicatorul completeaza aprecierea gradului de indatorare prin informatia referitoare la solvabilitatea firmei.

d) Cota costului creditelor de trezorerie in profitul brut

cct =

PB

D , (24)

unde D reprezinta costul creditului de trezorerie, incluzand ca principala

componenta dobanda, dar si alte obligatii ale debitorului fata de banca (comisioane, speze etc.).

Indicatorul arata efortul firmei pentru mobilizarea de resurse temporare in

raport cu rezultatul brut al activitatii ei si exprima capacitatea acesteia de a suporta costul respectivelor resurse. Valorile pana la 0,3, sunt considerate normale. Peste aceasta valoare, indicatorul in cauza arata ca resursele imprumutate pe termen scurt sunt prea scumpe in raport cu eficienta firmei.

Multimea deciziilor financiare, a politicilor vizand constituirea si

utilizarea resurselor financiare si a operatiunilor presupuse de toate acestea

definesc gestiunea financiara sau managementul financiar sau administrarea financiara a unei firme. Principalele domenii ale gestiunii financiare sunt: strategia financiara, investitiile (sau, intr-o forma mai cuprinzatoare, plasamentele) si trezoreria. Obiectivul gestiunii financiare il reprezinta cresterea rentabilitatii in conditii de risc asumat. Principalele activitati presupuse de gestiunea financiara

sunt:

diagnosticul financiar, respectiv cunoasterea situatiei financiare a

firmei pe baza bilanturilor contabile; este o activitate ce presupune

analiza evolutiei si tendintelor rezultatelor financiare, determinarea

influentei factorilor asupra acestora, dinamica si structura veniturilor

si cheltuielilor, analiza surselor de finantare si caracterizarea calitatii

lor, evaluarea evolutiei nevoii de finantare, lichiditatea financiara,

structura financiara s.a.;

formularea si adoptarea deciziilor financiare privind cresterea

economica si a variantelor de repliere in cazul producerii unor factori

de risc; sunt decizii privind in principal investitiile;

formularea si adoptarea deciziilor financiare strategice si a variantelor

aferente, referitoare in principal la constituirea in perspectiva

(2 - 5 ani) a resurselor de finantare;

formularea si adoptarea deciziilor financiare tactice, referitoare la

gestiunea trezoreriei, adica a resurselor financiare pe termen scurt.