Valorificarea rezultatelor prezentarii spre recunoastere in procesul cercetarii faptelor penale

Valorificarea rezultatelor prezentarii spre recunoastere in procesul cercetarii faptelor penale.

Creatie a experientei generalizate a organelor de urmarire penala, justificata de ratiuni de ordin practic, prezentarea pentru recunoastere reprezinta acea activitate prin mijlocirea careia persoane, animale, cadavre, obiecte, fotografii ale acestora, aflate intr-un anumit raport cu infractiunea  comisa, sunt infatisate unor persoane - victima, martor, invinuit sau inculpat - in scopul de a stabili daca acestea sunt cele percepute in conditiile savirsirii infractiunii, sau in orice alte imprejurari.

Prezentarea pentru recunoastere a persoanelor prezinta cea mai mare importanta nu numai datorita frecventei, ci, mai ales, consecintelor pe care le-ar putea antrena falsele identificari.

Prezentarea spre recunoastere se desfasoara in patru etape: preliminara sau introductiva, de recunoastere propriu-zisa, de detalizare si de fixare.

La etapa introductiva se relizeaza un sir de operatii de natura sa contribuie la crearea unui cadru procesual-tactic favorabil desfasurarii cu succes a acestei activitati. Asupra drepturilor si a obligatiilor  lor procesuale sunt avertizati interpretul si specialistii care vor activa in ordinea si prin intermediul celui ce conduce prezentarea. Interpretului i se va pune in vedere ca este obligat sa interpreteze faptele corect, iar in caz de refuz sau de denaturare a acestora legea in vigoare prevede raspundere penala.[1]

Grupul de persoane sau obiectele ce urmeaza a fi prezentate se aduc la locul prezentarii in prezenta martorilor procedurali, a interpretului si a specialistilor, a altor persoane participante (avocatul, procurorul, colaboratorul organului de politie). In cazul persoanelor, celui care trebuie recunoscut i se va propune sa ocupe locul ce prefera intre persoanele cu care va fi prezentat. Respectarea acestei reguli exclude orice suspiciuni privind posibilitatea informarii persoanei ce urmeaza sa recunoasca referitor la locul in care se va situa persoana care trebuie identificata. Daca se prezinta obiectele, acestea se vor marca cu numere, astfel ca cei prezenti sa cunoasca locul amplasarii obiectului de identificat. Etapa introductiva finalizeaza cu invitarea persoanei ce urmeaza sa recunoasca si cu precizarea datelor sale nominale. Daca ea are calitatea procesuala de martor sau victima, i se va aminti ca are datoria sa fie sincera si responsabila si ca, pentru declaratii mincinoase, poarta raspundere penala.

A doua etapa - de recunoastere propiu-zisa- incepe cu invitarea persoanei chemate sa recunoasca la un studiu al persoanelor sau obiectelor infatisate, pentru a stabili daca acestea se afla persoana sau obiectul despre care a facut declaratii. Invitatia spre recunoastere trebuie formulata clar, concis si sa nu sugereze raspunsul. Totodata, persoanei chemate sa recunoasca i se vor crea conditiile cerute pentru examinarea grupului de persoane sau obiecte prezentate. Astefl, daca ea cere ca persoanele prezentate in grup sa-si schimbe pozitia, aceasta cerinta va fi satisfacuta, organul de cercetare solicitindu-le celor prezenti sa faca aceasta. In cazul prezentarii pentru recunoastere a obiectelor materiale, a lucrurilor, ele vor fi ridicate si studiate sub toate aspectele lor caracteristice.

Obiectul prezentarii este, in toate situatiile, infractorul, a carui identitate nu este cunoscuta sau e indoelnica, iar, in mod exceptional, victima infractiunii.

Activitatea de prezentare spre recunoastere  presupune alegerea atenta a persoanelor impreuna cu care trebuie prezentata, cea care urmeaza a fi recunoscuta si, totodata, asigurarea unor conditii cit mai apropiate celor existente in momentul perceptiei initiale.[2]

Persoanele impreuna cu care urmeaza a fi infatisata, cea care constituie obiectul recunoasterii, trebuie sa aiba o seama de insusiri asemanatoare; se cere evitarea contrastelor izbitoare, persoanele sa aiba aceeasi talie si constitutie asemanatoare.

Asemanarea presupune identitatea de sex, o anumita apropiere a trasaturilor fizice si a tinutei vestimentare, virsta apropiata. Se va tine seama de talie, constitutie, conformatie, culoarea parului.

Daca perceptia initiala a avut loc in interiorul unei incaperi sau pe un loc deschis, prezentarea pentru recunoastere va trebui sa se desfasoare in conditii similare. Pentru a verifica exactitatea perceptiei prin mijlocirea analizatorului vizual, se impune ca recunoasterea sa aiba loc in aceleasi conditii de vizibilitate.[3]

Pentru a verifica aptitudinea de a vedea, auzi, mirosi trebuie respectata aceiasi distanta, aceleasi pozitii ale infractorului si martorului, aceleasi atitudini si miscari.

Efectuarea prezentarii petru recunoastere debuteaza cu ascultarea prealabila a celui ce urmeaza sa faca recunoasterea.[4]

Obiectul declaratiilor persoanelor difera in raport cu analizatorii prin mijlocirea carora au perceput insusirile caracteristice ale persoanei ce urmeaza a fi recunoscuta.

Audierea trebuie sa se desfasoare in absenta celui ce constituie obiectul recunoasterii, precum si a persoanelor impreuna cu care va fi prezentat. Atunci cind recunoasterea va fi efectuata de mai multe persoane, acestea vor fi ascultate separat si se va evita posibilitatea de a comunica intre ele.

Dupa alcatuirea grupului, organul judiciar invita persoana ce trebuie recunoscuta sa ocupe un anumit loc in rindul celor ce formeaza grupul, explicind celor prezenti ca in aceasta incapere va fi introdusa persoana ce urmeaza  a face recunoasterea. Aceasta va fi invitata sa examineze cu atentie persoanele ce compun grupul si sa indice daca, in rindul acestora, recunoaste presupusul faptuitor.[5]

Atunci cind presupusul faptuitor urmeaza a fi prezentat pentru recunoastere mai multor persoane, pentru a se evita riscul influentarii, reprezentarea se va face in mod succesiv, in prezenta numai a unei persoane.

In urma examinarilor, persoana chemata sa recunoasca decide daca in grupul prezentat se afla sau nu persoana sau obiectul cu care a contactat in cimpul infractional sau in alte imprejurari, facind in acest sens declaratia respectiva. Acestea, fiind recunoscute, vor fi indicate cu miina.

Dupa fixarea momentului de recunoastere, se trece la etapa detalizarii, cind cel ce recunoaste este chemat sa se refere la elementele caracteristice de care s-a folosit. Datele identificatoare mentionate se vor specifica prin detalizarea si concretuzarea declaratiilor celui ce recunoaste, care se vor fixa amanuntit in provesul-verbal. In ipoteza in care martorul sau victima semnalizeaza caracteristici la care nu s-a referit in cadrul ascultarii prealabile, situatie frecvent intilnita in practica judiciara, acestea se vor fixa fara a se proceda imediat la o discutie asupra lor.faptul ca persoana care recunoaste prezinta in acest moment elemente noi nu trebuie sa surprinda. Recunoasterea, dupa cum s-a remarcat deja, se bazeaza pe procesul psihic de actualizare a impresiilor anterioare, care se produce in urma contractului direct al persoanei chemate sa recunoasca cu persoanele si obiectele prezentate. Examinarea persoanelor sau obiectelor infatisate poate, nu de putine ori, conduce la evocarea anumitor elemente care s-au consolidat slab ori sau sters din memoria celui ce recunoaste pina la ascultarea sa preliminara.

In continuare celui ce recunoaste i se va cere sa specifice cu ce ocazie si in ce  imprejurari a contactat anterior cu persoana sau obiectul recunoscut. Din perspectiva tactica acest moment prezinta importanta pe doua planuri: asigura un grad inalt de credibilitate a recunoasterii si exercita o anumita influenta psihologica asupra celui recunoscut daca obiectul recunoasterii il constituie invinuitul sau banuitul.

Daca martorul recunoaste presupusul faptuitor, trebuie sa declare acest lucru in prezenta tuturor celor de fata, moment urmat de executarea unei fotografii a intregului grup, precum si de fotografierea separata a celui recunoscut.

Dupa efectuarea prezentarii pentru recunoastere, cel ce a facut recunoasterea este ascultat din nou, iar declaratiile sale sunt consemnate intr-un proces-verbal, care impreuna cu declaratiile date initial, reprezinta dovada recunoasterii sau nerecunoasterii.

La finele acestei etape se va determina certitudinea cu care se declara recunoasterea celui ce recunoaste solicitindu-i-se sa dovedeasca aceasta. Astfel se va proceda si in cazul in care cel chemat sa recunoasca infirma identitatea din motivul ca persoanele sau obiectele prezentate sunt altele, din punctul sau de vedere, decit cele percepute anterior.

In urma efectuarii acestei activitati, cel ascultat fie il recunoaste, fie nu-l recunoaste pe presupusul faptuitor.

In situatia in care persoana chemata sa recunoasca declara ca recunoasterea nu e posibila din cauza lipsei elementelor de identificare caracteristice, ei i se va cere sa stabileasca daca in componenta grupului prezentat se afla vreo persoana sau obiect asemanator dupa anumite caracteristici cu cel despre care a declarat in cadrul ascultarii preliminare. Determinarea apartenentei de grupa, in anumite situatii, poate prezenta importanta pentru orientarea de mai departe a activitatii de urmarire penala, inaintarea si verificarea versiunilor respective. Nu trebuie scapat din vedere, de asemenea, faptul ca, la momentul prezentarii spre recunoastere, persoana sau obiectul in cauza pot suferi modificari de natura sa ingreuneze recunoasterea, dupa cum nu se excepta ca cel chemat sa recunoasca sa fi uitat elementele de detaliu ale persoanei sau obiectului ce urmeaza a fi recunoscute.

Din punctul de vedere al gradului de certitudine subiectiva pe care il ofera, declaratia de recunoastere poate fi certa, sigura sau nesigura.

Recunoasterea e sigura atunci cind martorul, constatind o coincidenta deplina a trasaturilor definitorii caracteristice ale persoanei percepute anterior, cu cele ale persoanei ce i se prezinta spre recunoastere, o identifica fara ezitare.

Recunoasterea e imprecisa sau incerta atunci cind, pe fondul coincidentei unora dintre trasaturile definitorii ale persoanei, se constata si existenta unor discordante.

Infatisarea persoanei poate suferi transformari din cauze dependente sau independente de vointa sa.

Prezinta caracter deliberat acele ajustari intentionate aduse infatisarii persoanei, in scopul de a impiedica identificarea (modificarea intentionata a coafurii, a frizurii, faptul de a purta barba, mustati sau de a le indeparta). Astfel de modificari nu constituie un obstacol, ci doar o dificultate in calea identificarii.

Nu sunt deliberate acele modificari intervenite in infatisarea persoanei datorate, de cele mai multe ori, trecerii timpului (lipsa danturii sau a unor dinti care confera fetei o infatisare asimetrica, fata integral brazdata de riduri, caderea pometilor obrajilor, caderea parului, tinuta adusa de spate etc.). asemenea modificari constituie, de multe ori, o piedica in calea identificarii persoanei.

Martorul nu recunoaste persoana atunci cind cel ce i se infatiseaza si imaginea adevaratului faptuitor pastrata in memorie sunt total diferite.

Obisnuit, se prezinta pentru recunoastere obiectele ce se presupun ca apartin faptuitorului si au constituit mijloace de savirsire a infractiunii, gasite la locul faptei, ori abandonate sau ascunse in diverse locuri (arma de foc, corp contodent, obiecte ce constituie produsul infractiunii etc.).

La etapa de fixare se intocmeste procesul-verbal de prezentare spre recunoastere, care, conform legii, constituie sursa de proba si ca toate procesele-verbale incheiate cu prilejul efectuarii actelor de urmarire penala, in cele trei parti constitutive (introductiva, descriptiva si concludenta), trebuie sa cuprinda date privind: data, locul si imprejurarile in care s-a efectuat prezentarea spre recunoastere; numele, calitatea si insusirile din care fac parte organul de cercetare si alte persoane participante; motivele care au impus prezentarea spre recunoastere; caracteristicile persoanei sau obiectului przentat spre recunoastere, ale obiectelor si persoanelor ce constituie grupul de prezentat: datele personale si calitatea procesuala (martor, victima) a celui chemat sa recunoasca.[6]

In procesul-verbal se vor face, de asemenea, mentiuni privind prevenirea martorului  despre obligatia de a declara adevarul si despre raspunderea prevazuta in lege pentru declaratii mincinoase, precum si referitor la faptul ca persoana prezentata spre recunoastere a fost invitata si ea s-a ales locul care la dorit (in cazul obiectelor - ordinea in care acestea au fost marcate cu numere si amplasate in grupul de prezentat).

Finalitatea urmarita prin recunoasterea si determinarea apartenentei bunurilor este, in general, identificarea faptuitorului sau a celui vatamat si restituirea bunurilor partii vatamate pentru dezdaunare.

In cazul obiectelor, subiectii recunoasterii sunt martorii si persoanele vatamate. Daca in cazul recunoasterii persoanelor, de regula, acestea sunt percepute pentru prima data in conditiile proprii ale savirsirii infractiunii, in cazul obiectelor, acestea, de multe ori, sunt cunoscute dintr-un moment anterior comiterii faptei.

Prezentarea pentru recunoastere a obiectelor parcurge aceleasi momente si se efectuiaza cu observarea acelorasi reguli.[7]

Aceasta activitate debuteaza cu ascultarea prealabila a celui ce face recunoasterea cu privire la caracteristicile proprii obiectelor. Aceasta reprezinta, de cele mai multe ori, o incercare anevoioasa, deoarece obiectele prezinta o serie de insusiri comune tuturor obiectelor ce apartin genului sau grupei respective - dimensiune, forma, culoare, duritate - altele le atribuie caracter individual, care le deosebesc de orice obiect asemanator. Daca, in conditiile chiar ale unei perceptii de scurta durata, descrierea semnalmentelor generale ale persoanei nu comporta dificultati, descrierea insusirilor particulare ale obiectelor este, de multe ori, o incercare anevoioasa.

In ceea ce priveste regula prezentarii in grup, obiectul ce urmeaza a fi recunoscut trebuie infatisat simultan intre alte obiecte asemanatoare sub raportul caracteristicilor generale, ceea ce inseamna ca obiectele trebuie sa fie de aceeasi natura, de dimensiuni, forma si culoare apropiate.

In continuare se vor consemna modul in care a decurs recunoasterea, de la persoana intii singular, declaratiile persoanei chemate sa recunoasca, obiectiile eventuale ale persoanei recunoscute si ale altor persoane participante. Astfel intocmit, procesul-verbal ofera posibilitatea unei judecati coerente asupra conditiilor si a modului de desfasurare a prezentarii spre recunoastere si, in consecinta, asupra valorii fortei probatorii a rezultatelor obtinute.

Printre mijloacele tehnice de fixare a prezentarii spre recunoastere, pe primul plan se situeaza fotografia judiciara. Pentru a se asigura fixarea celor mai semnificative momente si a rezultatelor recunoasterii, in cadrul acestei activitati este indicat sa se realizeze trei fotografii: a persoanelor sau obiectelor prezentate in grup care sa demonstreze masura in care s-au respectat cerintele legii privind calitatile persoanelor ori ale obiectelor din grupul de prezentat; a momentului cind cel ce recunoaste indica persoana sau obiectul identificat, din care sa rezulte ca din grupul prezentat a fost recunoscuta o anumita persoana sau obiect, a persoanei sau obiectului recunoscut, executata in modul in care sa redea elementele caracteristice ale acestora[8]. Daca identificarea se bazeaza pe caracteristice cromatice, este indicat sa se recurga la fotografia color.

O metoda moderna de fixare, folosita cu mult succes in cadrul prezentarii spre recunoastere, este inregistrarea videomagnetica. Principalul ei avantaj rezida in capacitatea videofonogramei judiciare de a reda sincronic si simultan imaginea si declaratiile celor ce participa in mod activ la realizarea recunoasterii. Din perspectiva tactica, fixarea pe banda videomagnetica presupune, ca si in cazul fotografiei juduciare, fixarea grupului prezentat, a momentului de recunoastere, a persoanei sau obiectului recunoscut si, in mod deosebit, a declaratiilor celui ce a facut recunoasterea.

Incheiere

Un rol deosebit de important la modelarea faptuitorului infractiunilor de jaf si tilharie le au declaratiile victimei si a martorilor. In baza descrierilor dupa cum am mentionat in teza se efectuiaza portretul vorbit, in baza criteriilor unice de apreciere a elementelor si deteliilor ce constituie aspectul exterior al unei persoane.

Acestea sunt urmatoarele:

1)                Portretul vorbit al unei persoane poate fi intocmit numai in urma unei descrieri complete a intregii conformatii a corpului (capul, trunchiul, membrele superioare si inferioare, caracteristicile fetei). Atunci cind descrierea dupa metoda portretului vorbit se efectuiaza in scopul realizarii unei activitati de recunoastere, o deosebita atentie se acorda semnalmentelor particulare;

2)                Descrierea semnalmentelor se face intr-o succesuine logica - de la caracteristicile generale (sex, rasa, virsta, statura, constitutie fizica) - la cele individuale (detaliile corpului, capului si ale fetei). Aparte se prezinta imbracamintea si obiectele portabile ale persoanei, semnalmentele careia sunt descrise;

3)                Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane se efectuiaza in functie de marime, forma, pozitie, iar a unor si dupa culoare.

4)                Descrierea semnalmentelor dupa metoda portretului vorbit se foloseste o termenologie unica, acceptata in criminalistica, aceasta asigurind evitarea eventualelor greseli si confuzii.

O modalitate moderna de modelare a persoanei urmarite o constituie portretul fotocompus - fotorobotul. Intocmirea unui atare portret are ca scop crearea unei imagini fotografice similare cu cea a persoanei supuse urmaririi. Cu acest prilej se folosesc fragmente de elemente faciale ale diferitor persoane, din care martorul sau victima la selecteaza pa acelea care seamana cu cele ale persoanei in cauza. Din elementele sectionate se asambleaza o imagine fotografica unica, care apoi se reproduce in numarul necesar activitatii de urmarire.

BIBLIOGRAFIE

1.       George ANTONIU, Participatia penala. Studiu de drept comparat, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 9-40

2.       Matei BASARAB, Drept penal. Partea generala, editia a III-a, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001

3.       Ludovic BIRO, Drept penal. Partea generala, Centrul de multiplicare al Universitatii "Babes-Bolyai" - Cluj, Cluj, 1971

4.       Constantin BUTIUC, Drept penal. Partea generala, Editura Universitatii "Lucian Blaga" - Sibiu, Sibiu, 2005

5.       Traian DIMA, Drept penal. Partea generala, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001

6.       Ludovica DINCU, Aurel DINCU, Participatia penala indeterminabila, Revista Romana de Drept, nr. 7/1988, p. 29-36

7.       Vintila DONGOROZ, Iosif FODOR, Siegfried KAHANE, Ion OANCEA, Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Rodica STANOIU, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Partea generala, volumul I, Editura Academiei Romane, Editura All Beck, Bucuresti, 2003

8.       Petre DUNGAN, Conceptul de participatie penala, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 67-71

9.       Constantin MITRACHE, Cristian MITRACHE, Drept penal roman. Partea generala, editia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006

10.    Ioan MOLNAR, Participatia penala. Fundamente teoretice, Revista de Drept Penal, nr. 2/1998, p. 24-38

11.    Costel NICULEANU, Curs de drept penal. Partea generala, editia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2003

12.    Ion OANCEA, Drept penal. Partea generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971

13.    Vasile PAPADOPOL, Conditiile generale ale participatiei penale, Revista Romana de Drept, nr. 5/1970, p. 38-49

14.    Teodor VASILIU, George ANTONIU, Stefan DANES, Gheorghe DARINGA, Dumitru LUCINESCU, Vasile PAPADOPOL, Doru PAVEL, Dumitru POPESCU, Virgil RAMUREANU, Codul penal al R.S.R. comentat si adnotat. Partea generala, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972

15.    Maria ZOLYNEAK, Conceptia unitatii de infractiune in materia participatiei si implicatiile ei in cazul succesiunii in timp a legilor penale, Revista Romana de Drept, nr. 10/1971, p. 80-91