CANADA - Dezvoltarea constitutionala, Organizarea constitutionala

CANADA

1.1.1. Elemente de ordin istoric

Asa cum atesta datele istorice, coastele rasaritene ale Canadei au fost vizitate, la inceputul secolului XI, de normanzi, iar apoi de mai multe expeditii franceze, cea mai importanta fiind aceea a lui Jacques Cartier, care a constituit, de altfel, punctul de plecare al unei covarsitoare prezente franceze in aceasta parte a Americii.

Nu mai putin importanta a fost si expeditia englezului John Cabot, ambele tari disputandu-si influenta asupra teritoriului Canadei de azi.

Aceste dispute au culminat cu doua conflicte militare, solutionate in defavoarea Frantei. In consecinta, in 1791 Canada se gasea impartita intre o zona coloniala britanica ('Canada de sus' sau 'superioara', insumand cea mai mare parte din provincia Ontario), si zona franceza ('Canada de jos' sau 'inferioara'), reprezentand mai mult sau mai putin Quebecul de astazi si zona Newfoundland^[1]

Influenta britanica devine, cu timpul, preponderenta asupra teritoriului intregii Canade, iar prin Tratatul de la Paris din 1763 Franta cedeaza Marii Britanii toate posesiunile sale din Canada.

Cu toate acestea, disputele dintre canadienii de limba franceza si cei de limba engleza vor continua de-a-lungul secolelor. Prin 'Quebec Act' (1774) a fost recunoscuta colonistilor de origine franceza libertatea credintei si respectarea structurilor lor constitutionale^[2]

'Actul unirii' din 1840 consfinteste unirea Canadei inferioare cu Canada superioara, iar 'Actul Americii de Nord britanice', din 1 iulie 1867, instituie Confederatia Canadiana, cu statut de dominion, la care participa provinciile Ontario, Quebec, Noua Scotie si New Brunswick. Confederatia Canadiana dispune de un Senat, o Camera a Comunelor si un Guvern unic.

Teritoriul Canadei cunoaste extensiuni succesive prin intrarea in Confederatie a provinciilor Manitoba (1870), Columbia britanica (1871), Insulele Printului Edward (1873), Alberta (1905), Saskatchewan (1905) si Newfoundland (1949).

In anul 1931 se produc doua evenimente importante: Norvegia renunta la revendicarea sa asupra Insulelor Swerdrup, recunoscand suveranitatea conditionata asupra acestora, iar Conferinta de la Westminster (1931) confirma statutul de dominion al Canadei.

In timpul primului razboi mondial Canada a participat la ostilitati de partea fortelor aliate; la fel in cadrul celui de al doilea razboi mondial, trupele canadiene fiind prezente pe toate teatrele de lupta. De altfel, trupele canadiene au fost prezente in razboiul din Coreea si in toate operatiunile militare initiate de O.N.U.

Canada este membra fondatoare a Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), din 1949.

1.1.2. Dezvoltarea constitutionala

Istoria constitutionala a Canadei se reflecta in adoptarea mai multor acte cu caracter constitutional, unele specifice perioadei confruntarii franco-britanice, altele adoptate dupa ce Canada a capatat forma moderna de astazi, fiind recunoscuta ca natiune independenta si dispunand de o anumita pondere in relatiile internationale^[3]

Mentionam, astfel, datorita importantei sale, Actul cu privire la Parlamentul Canadei, din 1875, votat de Parlamentul britanic, pentru a clarifica competentele, privilegiile si imunitatile parlamentarilor canadieni.

Afirmarea independentei tarii s-a efectuat treptat, prin reducerea puterilor Guvernatorului general al Canadei de a pastra anumite reglementari in considerarea intereselor britanice.

Independenta Canadei in problemele externe a reprezentat, de asemenea, un proces gradual. O foarte mare influenta a avut-o, in aceasta directie, angajarea Canadei in primul razboi mondial alaturi de trupele aliate, participarea sa la Conferinta de pace de la Paris si calitatea sa de membru al Ligii Natiunilor.

Statutul dela Westminster din 1931 a recunoscut deplina jurisdictie a Parlamentului canadian in problemele externe, iar nici un act al Parlamentului britanic nu se mai putea aplica in Canada fara consimtamantul Parlamentului canadian.

In 1960 a fost adoptata Carta Canadei a drepturilor (Canadian Bill of Rights). La 12 iunie 1978 primul ministru Trudeau a prezentat Parlamentului federal un document de 25 de pagini, intitulat 'Timpul pentru actiune: reinnoirea Federatiei Canadiene', prin care propunea un program de innoiri constitutionale ce urma sa fie infaptuit in doua etape: prima faza avea in vedere problemele pe care Guvernul federal putea sa le modifice in mod unilateral, iar faza a doua - problemele pentru care era necesar si consimtamantul provinciilor.

Schimbarile propuse aveau in vedere incorporarea Cartei Drepturilor Omului, recunoasterea dreptului provinciilor de a face propuneri pentru Curtea Suprema a Canadei, precum si constituirea unei noi Camere superioare, care sa reflecte mai mult drepturile statelor decat Senatul.

La 17 aprilie 1982 Canada a obtinut dreptul de a modifica, pe cale interna, propria sa Constitutie.

Adoptarea 'Actului constitutional' din 1982 a eliminat astfel ultima parghie importanta de control a Marii Britanii, asa numitul drept de tutela sau supervizare (patriation). La 6 decembrie 1982, Curtea Suprema a Canadei a respins pretentia Guvernului din Quebec, care sustinea ca nu ar putea fi modificata Constitutia fara consimtamantul sau. De asemenea, Curtea Suprema a respins sustinerile aceluiasi Guvern din Quebec, care afirmase ca orice schimbare constitutionala ar solicita consimtamantul unanim al tuturor provinciilor.

Trebuie mentionat, de altfel, ca rivalitatea dintre canadienii de origine franceza si cei de origine engleza, la care ne-am mai referit, se reflectase si in 'Actul cu privire la limbile oficiale in Quebec', aprobat de Coroana britanica la 31 iulie 1974, prin care limba franceza fusese recunoscuta ca limba oficiala a Quebec-ului, Administratia publica Canadiana avand obligatia sa recunoasca dreptul Quebec-ului de a folosi limba franceza in relatiile sale cu celelalte state federale din Canada.

1.1.3. Organizarea constitutionala

Asa cum s-a aratat in cele ce preced, evolutia constitutionala a Canadei a fost marcata de promulgarea unui numar important de acte constitutionale. Primul dintre acestea este actul de uniune din 29 martie 1867, cunoscut sub denumirea de 'Actul constitutional din 1867'. Potrivit acestui act, puterea executiva apartinea reginei Marii Britanii, dar era exercitata in numele sau de catre Guvernatorul general.

Puterea legislativa cuprindea un Parlament bicameral, compus din Camera superioara sau Senat, alcatuit din 104 membri, si Camera inferioara sau Camera Comunelor, alcatuita din 301 membri alesi prin scrutin direct, in cadrul a 301 circumscriptii uninominale, in raport de ponderea provinciilor, dupa cum urmeaza: Ontario - 103; Québec - 75; Columbia britanica - 34; Alberta - 26; Manitoba si Saskacheman - 14; Noua Scotie - 11; Noul Brunswick - 10; Terra Nova - 7; Insula Printul Eduard - 4; Teritoriile din Nord-Vest - 2; Yukon - 1^[4]

Membrii Senatului sunt numiti de Guvernatorul General, cu avizul primului ministru, si isi exercita mandatul pana la implinirea varstei de 75 ani.

Fiecare provincie dispunea de propriile sale adunari, iar puterea executiva era exercitata in cadrul provinciei de un locotenent guvernator, numit de Guvernatorul general.

Actul constitutional din 1867 cuprindea prevederi detaliate cu privire la componenta legislaturilor statelor.

In sistemul Actului constitutional pe care l-am mentionat existau atributii care apartineau provinciilor, dar si atributii care erau de competenta Federatiei in intregul sau, cum ar fi fost, de pilda, problemele navigatiei si pescuitul, posta, armata, organizarea comertului s.a.

In 1982 s-a efectuat - asa cum am aratat - o importanta reforma constitutionala, sub forma unor Amendamente la Actul constitutional din 1867.

Noul Act constitutional din 1982 include, in prima sa parte, Carta canadiana a drepturilor si libertatilor.

La pct.52 al Actului constitutional din 1982 se specifica, in mod expres, ca aceasta Constitutie este legea suprema a Canadei, care face inoperante orice alte dispozitii contrare cuprinse in alte reguli de drept.

Constitutia Canadei include Actul constitutional din 1982, o serie de texte legislative si decrete ce figureaza in Anexa, precum si modificarile textelor legislative si ale decretelor mentionate.

Versiunile engleza si franceza ale diverselor parti ale Constitutiei Canadei au aceeasi forta juridica. Ministrul Justitiei al Canadei este insarcinat sa pregateasca in cel mai scurt termen versiuni franceze pentru anumite parti din Constitutia Canadei, care au fost specificate.

In 1987 a fost adoptat un nou amendament al Actului constitutional din 1867. Modificarile au avut in vedere in special recunoasterea drepturilor canadienilor vorbitori de limba franceza, atributiile legislaturii si guvernului din Quebec de a pastra si promova identitatea distincta a teritoriului, prevederi cu privire la imigratie si straini, probleme ce trebuie solutionate de guvernul Canadei de acord cu guvernele provinciilor, organizarea Curtii Supreme a Canadei, institutionalizarea unei Conferinte in probleme economice si in alte domenii, cu participarea primului ministru al Canadei si primilor ministri ai provinciilor.

Modificarile au preconizat, totodata, convocarea unei conferinte constitutionale, chemata sa dezbata reforma Senatului, problemele pescuitului, precum si alte probleme care vor fi convenite.   

Alegerile pentru Camera Comunelor s-au desfasurat la 23 ianuarie 2006, cu care prilej au fost alesi cei 308 membri ai acesteia. Alegerile s-au desfasurat in cadrul a 308 circumscriptii uninominale, pe baza unui scrutin direct majoritar uninominal simplu. Ca urmare a rezultatelor votului, Partidul Conservator a primit 124 de mandate, Partidul Liberal 103, Blocul Quebeqois 51, Noul Partid Democratic 29, independenti 1.

Ca urmare a rezultatului votarii, Partidul Conservator a obtinut o pozitie dominanta in Camera Comunelor fata de Partidul Liberal, care a devenit principalul partid de opozitie. In consecinta, prim ministru a fost desemnat Stephen Harper, de la 6 februarie 2006.

De remarcat ca dupa alegeri unul dintre deputatii liberali s-a raliat Partidului Conservator, ceea ce a ridicat numarul deputatilor acestui partid in Camera Comunelor la 125.

In ce priveste Senatul, acesta cuprinde 105 membri, care sunt numiti de guvernatorul general la recomandarea primului ministru. Componenta Senatului este urmatoarea: Partidul Liberal 66, Partidul Conservator 24, independenti 5, Partidul Progresist Conservator 4, Noul Partid Democratic 1.

In Canada, seful statului este regina Elisabeta a II-a, dar ea isi exrcita prerogativele prin guvernatorul general Michaelle Jean, in functie de la 27 septembrie 2005.

Rolul Guvernatorului General^[5] este, in primul rand, de a reprezenta in Canada pe Regina Marii Britanii. Guvernatorul acorda sanctiunea regala tuturor proiectelor de lege adoptate de Camera Comunelor si de Senat. El prezinta mesajul tronului la deschiderea fiecarei noi legislaturi si, la cererea primului ministru, dizolva Parlamentul inainte de desfasurarea alegerilor. Ele este comandantul sef al fortelor canadiene, reprezinta Canada in strainatate si primeste conducatori straini aflati in vizita in Canada, viziteaza spitalele si scolile, participa la activitati comunitare si acorda distinctiile onorifice.

Primul ministru este deputat si, de regula, seful partidului invingator in alegeri. Cabinetul este desemnat de primul ministru. Acei membri ai Cabinetului care nu sunt deputati trebuie sa candideze pentru obtinerea unui post de deputat intr-un interval de timp rezonabil. In timp ce presedintele Senatului este numit de Guvernatorul General la recomandarea primului ministru, presedintele Camerei Comunelor este ales de parlamentari, misiunea sa constand, mai ales, in a face ca sa fie respectate cu strictete si in mod egal regulile de procedura parlamentara.