|
|
|
I . Mediul international actual si evolutia uzantelor diplomatice
Studiul activitatii diplomatice si consulare, precum si al uzantelor protocolare pot fi mai bine intelese raportat la mediul diplomatic international. Acest mediu este alcatuit din ansamblul relatiilor internationale, care mai este denumit si "scena internationala" sau "arena mondiala
1. Caracteristicile mediului diplomatic international :
- Democratizarea relatiilor internationale , inceputa inca in perioada dintre cele doua razboaie mondiale prin enuntarea principiului nationalitatilor de catre presedintele american W. Wilson. drept urmare a proceselor istorice care au avut loc , astazi mediul diplomatic international se caracterizeaza printr-un numar foarte mare de actori -state independente (e semnificativa cresterea numarului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei in 1945 la 184 de membri), ceea ce indica clar procesul continuu de democratizare a relatiilor internationale.
- Indivizibilitatea pacii in conditiile de azi cand un conflict intr-o zona sau alta are un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor( conflictul din fosta Iugoslavie, razboiul din Golf , Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea pacii a condus la o continua si permanenta preocupare a statelor de a analiza evenimentele si a lua decizii, impreuna, in colectiv, vizand protejarea securitatii lor nationale si de a gasi sisteme de securitate colectiva.
- Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o ampla redefinire a raporturilor internationale, cu implicatii asupra securitatii tuturor statelor. In Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibila a riscului unei confruntari majore.
- Interdependenta cresanda dintre state stimulata de revolutia stiintifica si tehnica, care a creat un sistem de dependente reciproce si, totodata, o intensificare a interactiunilor intre state de o amploare enorma.
- Globalizarea unor probleme majore care, in prezent, se materializeaza prin aparitia unei intregi categorii de chestiuni interesand ansamblul umanitatii si devenind, deci, o preocupare internationala. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordata decat global.
Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trasaturi ale mediului international. Firmele si oamenii de afaceri se orienteaza spre locurile de pe mapamond cele mai profitabile, cu maximum de eficienta economica. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de altele. Se creeaza, astfel, o economie mondiala care opereaza simultan pe toate continentele.
- Impactul mediului international asupra diplomatiei a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor si regulilor care o guverneaza, oferind actului diplomatic o noua calitate si relevanta. Renuntand la ceea ce era caduc, dreptul si uzantele diplomatice s-au intarit, normele cutumiare transformandu-se in norme contractuale in raporturile dintre state. Raspunzand sfidarilor civilizatiei moderne, diplomatia si-a largit orizontul de cuprindere si si-a diversificat activitatile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul sau esential de promovare a intelegerii si colaborarii intre state. Astfel, s-a inregistrat o vadita extindere a atat a diplomatiei bilaterale cat si multilaterale.
- Extinderea diplomatiei la nivel inalt ( la nivelul sefilor de stat sau de guvern si al ministrilor de externe ). Cresterea in complexitate si in implicatii a problematicii internationale, conjugata cu facilitatile moderne de transport si si comunicatii, a generat un nou tip de actiune diplomatica denumita de nivel inalt" sau " la varf". Ea consta in participarea directa a sefilor de stat sau guvern, a ministrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral intre state.
2. Notiunea de diplomatie
a ) Evolutia notiunii de diplomatie
Din punct de vedere etimologic, cuvantul "diplomatie" se considera ca vine de la grecescul "dyploo" (a plia), cuvant care desemna actiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Intelesul este acela ca actele respective oficiale erau redactate in doua exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de imputernicire sau recomandare trimisilor iar celalalt se pastra la arhiva. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt insa de acord sa-i atribuie filologului si filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea faptului ca notiunea de "diplomatie", chiar daca are o origine mai veche, a inceput sa se generalizeze abia in secolul XVII, fiind aplicata la inceput in mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente si tratate privind relatiile internationale. Diplomatul englez Ernest Satow localizeaza acest cuvant pentru prima data in Anglia in 1645. Filosoful german Gottfried Leibnitz(1646-1712) si carturarul francez Dumont folosesc cuvantul "diplomatic" in lucrarile lor Codex Juris Gentium Diplomaticus(l693) si, respectiv, Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident ca, in titlurile acestor lucrari, sensul cuvantului "diplomaticus" si respectiv "diplomatique" este legat de ideea de intelegeri sau contracte internationale.
Termenul de "diplomatie" este utilizat in mai multe sensuri. El desemneaza mai ales arta diplomatiei, dar si cariera de diplomat sau persoanele care imbratiseaza aceasta cariera, precum si politica externa a unui stat. In limba romana, ca termen de drept international si de politica externa, il intalnim spre sfarsitul secolului al XIX-lea, imprumutat din limba franceza. In sensul de document in acceptia veche (diploma = "hrisov") il intalnim in Hronicul romano-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la inceputul secolului al XVIII-lea. Termenii de astazi sunt adoptati in perioada premergatoare revolutiei de la 1848, fiind intalniti, de exemplu, in Vocabularul frantezo-romanesc, publicat la Bucuresti in anii 1840-1841 de Aaron Florian, G. Hill si Petrache Poenaru. In acest dictionar, termenul francez "diplomatie" este definit de carturarii vremii drept "stiinta care invata a cunoaste interesele si raporturile statelor si ale suveranilor intre sine; chiar aceste interese si raporturi; ministrii, ambasadorii s.a. care pun la oranduiala, tracteaza despre dinsele". Cuvantul romanesc "diplomatie" nu intrase inca in limba. Cuvantul "amassade" se explica prin "deputatie trimisa la un stat suveran. Potrivit celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizatie pentru a preveni ca relatiile dintre state sa fie guvernate numai de forta il reprezinta diplomatia. Altfel spus, negocierile politice, negocierile diplomatice, sunt singura alternativa la politica de forta pe plan international.
In lucrarea de referinta a lui Sir Ernest Satow, "Guide to diplomatic practice", acesta defineste diplomatia ca fiind aplicarea inteligentei si tactului in conducerea relatiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relatiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace pasnice.
Dintre definitiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvantului "diplomatie" se poate cita cea a lui De Flassan, la inceputul secolului al XIX-lea : "Diplomatia este expresia prin care este desemnata de un numar de ani incoace stiinta raporturilor exterioare, care are la baza diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, in lucrarea sa "Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul", spune ca diplomatia este "totalitatea cunostintelor si principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice intre state".
O alta definire a diplomatiei care a fost facuta la o data mai recenta (1866), ii apartine unui reputat autor de drept international, Charles de Martin, care spunea ca diplomatia este stiinta relatiilor externe sau a afacerilor straine dintre state si intr-un sens mai precis, stiinta sau arta negocierii.
b) Definitia si sensul actual al diplomatiei
In doctrina actuala, definitiile date diplomatiei releva, in general, intr-un fel sau altul, caracterul sau de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperarii intre state sau de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state. Dintr-o perspectiva statala, diplomatia se ocupa de avizarea, adoptarea si aplicarea politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definita ca ansamblul mijloacelor prin care statele, sau alti actori, folosind reprezentantii lor oficiali sau alti reprezentanti, articuleaza, coordoneaza sau asigura realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind in acest scop corespondenta, contactele particulare, schimbul de pareri, actiunile de influenta, vizitele, presiunile sau alte activitati relevante. Diplomatia este in general conceputa ca fiind legata de managementul relatiilor dintre state sau dintre state si alti actori.
Una din cel mai moderne si apreciate definitii, este cea a profesorului Philippe Cahier care defineste diplomatia drept "maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept international folosind mijloacele pasnice, indeosebi negocierea". Tot profesorul Cahier defineste si dreptul diplomatic drept "ansamblul normelor juridice destinate sa reglementeze relatiile care se creeaza intre diferitele organe ale subiectelor de drept international care au atributii permanente sau temporare in ceea ce priveste relatiile externe ale acestor subiecte".
O referire la intelesul notiunii de diplomatie o gasim si in jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie de la Haga. In decizia din 24 mai 1980 in speta Personalul diplomatic si consular american la Teheran, se arata ca institutia diplomatiei s-a dovedit a fi "un instrument esential pentru cooperarea eficace in cadrul comunitatii internationale care permite statelor, in pofida deosebirilor dintre sistemele lor constitutionale si socale, sa ajunga la intelegere reciproca si sa-si rezolve diferendele dintre ele pe cai pasnice".
II. Istoria diplomatiei
In lucrarea sa "Le droit diplomatique contemporain" publicata in anul 1962 la Geneva si Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evolutiei diplomatiei, aceasta urmand in timp mai multe etape.
1. Originea diplomatiei
a) Diplomatia antichitatii
Prima perioada din istoria diplomatiei, conform celor sustinute de el, incepe din antichitate si dureaza pana in secolul XV, in aceasta faza, a originii diplomatiei, Phillipe Cahier face o serie de consideratii, inclusiv incercari de subdivizari pentru perioada respectiva. Ceea ce el apreciaza ca fiind specific diplomatiei in perioada ei de origine este caracterul itinerant. Ambasadorii, diplomatii, erau trimisi numai cand exista un obiectiv precis de rezolvat si era nevoie, fie de o declaratie de razboi, de incheierea unui tratat de pace, de o alianta sau de un acord de comert. In perioada respectiva nu existau reguli foarte precise care sa se aplice activitatii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizata. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri si actiuni diplomatice, insa nu exista notiunea de ambasador sau diplomat rezident si, neexistand reguli foarte precise, activitatea diplomatica avea in mare masura un caracter ad-hoc.
In aceasta perioada de inceput a diplomatiei un rol deosebit il au scolile antice, egipteana si asiriana. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de pace incheiat intre faraonul egiptean Ramses II si Hattushil III, regele hititilor, la 1278 i.Ch, redactat in limbile egipteana si hitita, si gravat pe tablite de argint. Tratatul are un preambul in care se declara ca prietenia traditionala dintre egipteni si hititi, alterata doar in vremea de trista domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat razboi marelui rege Ramses al Egiptului, se restabileste pentru eternitate. Textul tratatului contine o alianta ofensiva si defensiva nu numai impotriva inamicilor externi, ci si impotriva unor eventuale razvratiri interne. Tratatul se incheie cu juraminte de lealitate si indeplinire fidela, precum si cu invocarea marturiei miilor de zei si zeite ale tarii hititilor, care se angajeaza in fata miilor de zei si zeite a1e Egiptului sa indeplineasca in calitate de martori tot ceea ce fusese inscris in tablitele de argint si cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol deosebit are si scoala greaca, bazat pe necesitatea statelor-cetati (polis) de a stabili legaturi intre ele. Mentiuni despre trasaturile diplomatiei grecesti avem inca din secolele VII-VIII i.Ch. Ele se refera la desemnarea de soli de catre cetatenii cetatii, misiunile de incheiere a unor aliante si intelegeri si chiar a unor aliante, cunoscute sub numele de amfictionii, grupari religioase care pe langa rolul de a asigura buna desfasurare a unor serbari religioase, erau si o forma de solidaritate a oraselor care intrau in componenta lor. Acestea pot fi considerate si ca precursoare ale organizatiilor internationale de mai tarziu. Tot in scoala greaca apar si primele forme de protectie pentru cetatenii straini, care aveau sa devina mai tarziu institutiile consulare.
Scoala romana are trasaturi caracteristice care deriva din faptul ca diplomatia era un element secundar, fata de forta militata, pentru un imperiu cu ambitii universale cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scara larga tratatele ca instrumente de expansiune politica, chiar si pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alianta (societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar daca nu intotdeauna respectat, a fost acela ca in orice imprejurare cuvantul dat trebuie onorat. Din acest punct de vedere, se considera ca principiul pacta sunt servanda a aparut in perioada romana. Conflictul dintre tendinta romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus civile - aplicabil insa numai cetatenilor romani) si tendinta lor de a nu admite nici o egalitate intre drepturile lor si cele ale popoarelor supuse, a condus la aparitia unui drept special denumit jus gentium, pe care unii autori il considera a fi la originea Dreptului International. Acest drept reglementa conduita cetatenilor romani in raporturile cu strainii, intrucat, pana la reforma lui Caracalla, nu toti locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de cetateni. Pe masura ce Roma a inceput sa decada, acest jus gentium a dat treptat nastere conceptiei "dreptului natural", adica a unor norme ce exista independent de un tratat sau o alta intelegere privind raporturile reciproce intre indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, avand un continut etic. De asemenea, in Imperiul roman incep sa apara reguli pentru diplomatie, care aveau in foarte mare masura o aureola de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului preotesc, preotii respectivi, pe langa serviciile religioase, se ocupau si cu servicii de protocol, de ceremonial si diplomatie).
2. Faza diplomatiei permanente
a) A doua perioada din istoria diplomatiei
Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier in cartea sa, incepe din secolul XV si dureaza pana la Congresul de la Viena din anul 1815.
In secolul al XV lea, in spatiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicala a caracteristicilor diplomatiei, din itineranta, ea devine permanenta. Originea diplomatiei permanente este fixata de majoritatea autorilor la Venetia, aceasta republica, considerata ca fiind o putere maritima si militara insemnata, avea o prosperitate care era bazata in mare masura pe expansiunea sa comerciala. Aceste interese comerciale erau la inceput promovate prin ambasadori si diplomati, care executau misiuni temporare, dar, destul de repede venetienii au realizat faptul ca pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente deplasarile limitate in timp pentru a rezolva o problema, ci este nevoie de urmarirea lor cu un caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la Constantinopol si Roma, dupa aceea si in alte republici italiene. Venetienii sunt considerati ca fiind intemeietorii diplomatiei permanente si prin faptul ca au adoptat reguli foarte precise de desfasurare a activitatii diplomatice, existand in arhive rapoartele pe care le intocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomatii, de observare si informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au pastrat in ordine arhivele de stat. Documentele lor diplomatice acopera o perioada de noua secole, din 883 pina in 1797, si cuprind atat instructiunile catre ambasadorii trimisi in tari straine, cit si rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minutios rezumate si catalogate in registre numite rubricarii. "Mentorii" Venetiei in materie de diplomatie au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregatit diplomati de profesie pentru serviciul de ambasadori la curtile straine. Solii primeau instructiuni scrise si recomandarea de a se arata invariabil curtenitori in relatiile cu strainii si de a nu critica, ba mai degraba a elogia cele vazute peste granita. La incoronarea unui nou imparat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se ingaduia sa ia cu ei baloturi de marfa, pe care le vindeau la sosire contra valuta locala. Acest expedient economic, desi imitat de venetieni in anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior in practica diplomatica. A iesit la iveala ca ambasadorii misiunilor finantate prin asemena procedee inclinau sa dea mai multa atentie profiturilor comerciale decat tratativelor. Alte obiceiuri bizantine insa au viciat metodele diplomatiei in decursul multor veacuri. In primul rind, extrema importanta acordata in Bizant chestiunilor de protocol si ceremonial, imparatul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe aceasta tema, care pare sa fi facut oficiul de manual pentru succesori.
b) Faza diplomatiei permanente este faza in care se adopta primele documente ce fixeaza statutul diplomatic. Conventia de la Viena, printre alte decizii, a adoptat si una referitoare la rangul si precaderea trimisilor diplomatici.
In aceasta faza, caracteristicile diplomatiei sunt urmatoarele:
a) - regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii si imunitati diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau;
b) - diplomatul este considerat ca fiind indeosebi reprezentantul unui suveran si nu al unei tari;
c - nu exista inca o veritabila cariera diplomatica, diplomatii nu sunt profesionisti; ambasadorii, trimisii, solii, sunt alesi de catre suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucura de o imagine remarcabila, negustori, magistrati de exceptie, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic in sensul modern al cuvantului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajatii lui proprii;
d)- trimisii diplomatici, pe langa reprezentarea suveranului si a intereselor statului, acordau o atentie deosebita activitatii de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomatii straini.
3. Faza dezvoltarii diplomatiei
A treia faza din istoria diplomatiei are deja caracteristicile unei diplomatii moderne prin faptul ca dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementeaza activitatea diplomatica, bazat pe o cutuma, pe obiceiurile care s-au creat in cele doua faze de inceput ale diplomatiei, aceasta faza fiind de fapt rezultatul unei aplicari si a unei folosiri indelungate a mijloacelor diplomatice care stabileste si un anumit obicei. Congresul de la Viena din 1815 a marcat inceputul fazei a treia din istoria diplomatiei, la acest congres adoptandu se primele documente care fixeaza statutul diplomatului. Congresul de la Viena si o serie de conferinte care au avut loc dupa el, stabilesc deja reguli clare si precise in desfasurarea activitatii diplomatice, ierarhia diplomatica, ordinea de precadere.
In opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomatiei sunt:
a) diplomatii devin reprezentantii statelor suverane si independente si nu a unui suveran;
b) membrii ambasadei fac parte din administratia de stat, sunt functionari, au un statut bine precizat si se bucura de imunitati si privilegii diplomatice;
c) regulile de baza ale dreptului diplomatic care se refera la eticheta si la protocol, la ordinea de precadere, la ierarhie, la deschiderea si inchiderea misiunilor diplomatice, privilegiile si imunitatile, incep sa devina reguli foarte clare si bine stabilite, iar rolul de "spion" si de "conspirator" al ambasadorului incepe sa se diminueze, fiind preluat de persoane de specialitate si incepe sa creasca rolul sau in reprezentare, negociere, in dezvoltarea si mentinerea unor relatii intre tari;
d) diplomatia este realizata aproape exclusiv prin diplomati; deciziile de politica externa sunt adoptate de organele care au aceasta competenta, insa punerea lor in practica este atributul diplomatilor;
e) cresterea importantei opiniei publice in folosirea instrumentelor diplomatice. Desi diplomatia este inca in aceasta faza o diplomatie secreta si de foarte multe ori initiativele diplomatice, negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunostinta marelui public, incepe si opinia publica sa aiba o anumita pondere, devine un element care sa fie luat in calcul in activitatea diplomatica.
4. Faza de decadere a rolului diplomatiei traditionale
A patra faza a istoriei diplomatiei se caracterizeaza, pe de-o parte printr-o anumita decadere, reducerea rolului diplomatiei traditionale, a diplomatiei bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditati in diverse tari si pe de alta parte, prin aparitia unei noi diplomatii, bazata pe conferinte si reuniuni internationale, opinia publica incepand sa joace un rol foarte important. Decaderea mijloacelor traditionale si scaderea rolului diplomatilor sunt legate si de cresterea rapida a rolului pe care-l au mijloacele de informare in masa, a comunicarii. Informatiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare in masa decat pe calea rapoartelor de la ambasade care urmeaza o procedura complicata: fie o procedura de transmitere cifrata care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomatiei traditionale din punct de vedere al transmiterii informatiei fata de mijloacele de informare in masa care sunt mult mai rapide.
Aparitia structurilor de state care incep sa promoveze printr-o diplomatie comuna anumite obiective care le sunt comune, reprezinta a doua caracteristica a acestei faze a diplomatiei. Incepe sa apara o diplomatie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al caror rol este mai important decat cel pe care-l pot avea statele in mod individual.
A treia caracteristica a acestei faze este legata de faptul ca, pe langa rolul clasic pe care-l avea sistemul diplomatic, incep sa se implice tot mai multe structuri in materie diplomatica, sefii de stat si de guverne incep sa aiba un rol activ in diplomatie prin intalnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomati activi prin promovarea intereselor statelor lor. De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, incep sa apara mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decat sistemul diplomatic. Uneori asemenea instrumente pot sa devina instrumente foarte importante, chiar mai importante decat cele care tin de diplomatia traditionala, cum ar fi diplomatia militara (ajutoarele militare care se dau unor tari) sau diplomatia economica (fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomatia culturala (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.
DIPLOMATIA ARTA NEGOCIERII
Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie sa se supuna unor reguli, fie si numai din dorinta de a evita dezordinea. O forma de ierarhie exista, dupa cum se stie, in orice societate organizata. Intr-o societate evoluata, ordinea devine o necesitate inevitabila si imperioasa, intrucat complexitatea infinita a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfasurarii pasnice a vietii in comun.
Mutatis mutandis, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decat daca se desfasoara in cadrul unei forme de organizare acceptata de toti si care comporta respectul reciproc al legilor si cutumelor altor tari. Pompa traditionala si ceremonialul pitoresc de altadata s-au diminuat, desigur, mult. Dar bunele maniere sunt, intocmai ca si in trecut, necesare intre state. Drept rezultat, diplomatia guverneaza relatiile intre state. Ea este arta de a atrage simpatii pentru tara ta si de a o inconjura de prietenii care sa-i protejeze independenta, precum si de a reglementa pe cale pasnica diferendele internationale. Ea este in acelasi timp tehnica rabdatoare care guverneaza dezvoltarea relatiilor internationale.
Arta si stiinta au si ele conventiile lor, regulile lor si, in egala masura, constrangerile lor. Cu toate acestea, aspectul de ritual al activitatilor diplomatice au frapat intotdeauna observatori politici si de marele public. Se ignora astfel fata nevazuta a actiunilor intreprinse pentru apararea interesului national. In timp ce statele, guvernele si organizatiile internationale actioneaza si-si confrunta interesele in cursul evenimentelor internationale, diplomatii care le reprezinta, facand uz de metode traditionale care le permit sa-si confrunte fara pasiune instructiunile, cauta impreuna solutii armonioase, facand parte dreapta intereselor si -daca este cazul- amorului propriu. Nu gresim daca sustinem ca diplomatia este o arta speciala care nu se confunda, nici prin obiect, nici prin metode cu alte activitati umane si, ca atare, are nevoie de specialisti care sa se consacre cu pasiune si daruire totala acesteia - diplomatii.
Pentru multe persoane, diplomatii promoveaza obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile si cu o disimulare rafinata, inselandu-si interlocutorii: sefi de stat, ministri, colegi. Adesea se repeta cu placere si cu un aer serios de gluma si anume ca 'diplomatul este un om cinstit care minte in serviciul tarii sale'. Desigur, aceasta este doar o gluma, care isi pastreaza.. actualitatea.
