CHINA - Elemente de ordin istoric, Dezvoltarea constitutionala, Organizarea constitutionala

CHINA

1. Elemente de ordin istoric

China reprezinta leaganul unei civilizatii multimilenare, remarcandu-se, din timpurile cele mai vechi, prin cultura sa, dezvoltarea artelor, meseriilor si intelepciunea ganditorilor sai^[1]

In timpul regimului imperial China a inregistrat o ampla extindere si dezvoltare. Dintre momentele cele mai importante ale acestor perioade indepartate, amintim procesul de unificare a Chinei, incheiat in anul 221 i.Chr., momentul in care imparatul Shi Huangdi construieste Marele Zid chinezesc;  expansiunile teritoriale realizate in timpul dinastiei Han; afirmarea comertului cu Asia Centrala si statele mediteraneene pe 'drumul matasii'; instaurarea budhismului ca religie oficiala; deosebita inflorire culturala, realizata in timpul dinastiei Tang; restabilirea unitatii statale dupa invaziile mongole etc.

Primii europeni - negustori portughezi - sosesc in secolul XVI-XVII, urmati de misionari iezuiti. In jurul anului 1750 China cunoaste un nou apogeu al expansiunii sale teritoriale. Penetratia puterilor coloniale pe piata Chinei pune capat, in prima jumatate a sec.XIX, politicii izolationiste initiate de dinastia Qing, in 1757. Ca urmare a celor doua 'razboaie ale opiumului' (1840-1842 si 1856-1860), Marea Britanie si Franta obliga China sa-si deschida portile marfurilor europene.

Impotriva dinastiei manciuriene si a europenilor se desfasoara razboiul taranesc al taipinilor, intre anii 1850-1864. Ca urmare a conflictului franco-chinez (1884-1885), Franta isi extinde stapanirea coloniala asupra Nordului si Centrului Vietnamului.

Prin pacea de la Shimonoseki (1895) care pune capat razboiului chino-japonez din 1894-1895, Japonia anexeaza Taiwanul (Formosa) si isi instaureaza protectoratul asupra Coreei. Intre anii 1899-1901 are loc o puternica rascoala indreptata in special impotriva europenilor ('rascoala boxerilor'), careia i-a pus capat interventia militara a mai multor state europene si a S.U.A.

Intre timp, afirmarea ideilor miscarii nationaliste, condusa de Sun Yat-Sen, contribuie la cresterea sentimentelor de independenta. Revolutia din 1911-1912 inlatura de la putere dinastia manciuriana, China proclamandu-se republica la 1 ianuarie 1912. Urmeaza o perioada de anarhie militara, de razboaie civile, de crestere a miscarilor sociale si ale studentilor. Liderul nationalist Cian Kai Si reuseste, in perioada 1924-1928, sa-si extinda autoritatea asupra celei mai mari parti a Chinei. Dupa o colaborare initiala cu Partidul Comunist Chinez, relatiile dintre Gomindan si P.C.Chinez se rup. P.C.Chinez creeaza, in 1927, Armata Rosie chineza si dupa 'Marsul cel lung' (1934-1935) isi stabileste centrul revolutionar in provincia Shaanxi. Patrunderea trupelor japoneze in Manciuria (1931) si declansarea pe scara larga a razboiului faciliteaza o noua apropiere intre Gomindan si P.C.Chinez (1937-1945).

Dupa capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, relatiile dintre cele doua forte politice se deterioreaza din nou; izbucneste un nou razboi civil (1946-1949), incheiat cu victoria lui Mao Zedong si retragerea trupelor gomindaniste in Taiwan^[2]

La 1 octombrie 1949 este proclamata la Beijing Republica Populara Chineza, Mao Zedong devenind presedintele acesteia, iar Ciu Enlai, premier al Consiliului de Stat.

Evolutia ulterioara a Chinei este marcata de numeroase momente, dintre care se pot mentiona: sprijinul acordat guvernului nord-coreean in razboiul din Coreea (1950-1953); esecul campaniei 'celor 100 de flori' (1957) ca si a 'marelui salt inainte' (1958); declansarea in 1966 a 'Marii revolutii culturale proletare'; restabilirea echilibrului politic dupa ce Deng Xiaoping isi asuma un rol dominant in conducerea societatii chineze, promovand o politica pragmatica, instaurand economia de piata si eliminand din conducerea tarii pe adversarii sai politici dogmatici.

Pe planul relatiilor externe, Republica Populara Chineza, ale carei drepturi la O.N.U. au fost restabilite la 25 octombrie 1971, incheie un tratat de pace cu Japonia, stabileste relatii diplomatice cu S.U.A., normalizeaza relatiile cu Rusia, care se degradasera considerabil in perioada revolutiei culturale.

In ultimii ani relatiile Chinei s-au imbunatatit atat cu Rusia, cat si cu Statele Unite, acestea din urma sprijinind primirea Chinei in Organizatia Mondiala a Comertului.

2. Dezvoltarea constitutionala

Istoria dezvoltarii constitutionale a Chinei cuprinde mai multe momente. Astfel, ca rezultat al victoriei revolutiei din 1911 este proclamata o Constitutie provizorie, a carei aplicare nu a fost insa posibila datorita infrangerii politice a fortelor revolutionare si a instalarii la putere a lui Iuan Si-Kai. In scopul asigurarii dominatiei militariste, unul dintre conducatorii gruparii militariste din Nord, Tao Kun, a publicat, in 1923, un simulacru de Constitutie, care a fost respinsa de popor. In 1946, guvernul condus de Cian Kai-Si elaboreaza o constitutie care nu este acceptata de partidul comunist si de alte forte politice. In 1949, ca urmare a victoriei armatei populare de eliberare chineze, este elaborata si adoptata, la 20 septembrie 1954, Constitutia Republicii Populare Chineze, stat popular, unitar, multinational, in care intreaga putere apartine poporului, reprezentat prin Adunarea reprezentantilor populari din intreaga China si Adunarile locale ale reprezentantilor populari^[3]

In 1970 incep lucrarile pentru elaborarea unui proiect de Constitutie revizuita a Republicii Populare Chineze. In aceasta forma revizuita a Constitutiei se facea vorbire despre necesitatea ca alegerea membrilor comitetelor locale revolutionare sa fie supusa aprobarii si confirmarii organelor de stat, la nivelul imediat superior. De asemenea, in competenta organelor locale revenea si examinarea si aprobarea planurilor locale de dezvoltare.

Noua forma a Constitutiei sublinia rolul ce revine Armatei populare de eliberare, desi acesta nu mai era, in nici un caz, de importanta celui pe care il avusese in timpul revolutiei culturale. In pofida referintelor la imbogatirea si mentinerea doctrinei lui Mao Zedong, Constitutia din 1975, in ansamblul sau, reprezinta un document mai curand pragmatic, care pune accentul pe problemele economice si pe obtinerea unor performante importante in acest domeniu.

La 5 martie 1978 este adoptata o noua Constitutie, care reia, in ansamblu, prevederile inscrise in Constitutia din 1975. Preluand o serie de idei inscrise in Constitutia din 1954, Constitutia din 1978 accentueaza cerinta respectarii drepturilor cetatenesti si a combaterii birocratismului.

Ca urmare a transformarilor economice si politice intervenite, si mai ales a accentuarii tendintelor spre modernizare, promovate de Deng Xiaoping, cel de al V-lea Congres National Popular adopta  la 4 decembrie 1982, textul actualei Constitutii a Republicii Populare Chineze, aflata in vigoare in prezent^[4]

3. Organizarea constitutionala ^[5]

Actuala Constitutie a Republicii Populare Chineze cuprinde patru capitole, insumand 138 articole, capitolul III - care se refera la structura statului - fiind impartit in sapte sectiuni.

Succesiunea problemelor in cadrul Constitutiei chineze este urmatoarea: principii generale, drepturile fundamentale si indatoririle cetateanului, structura statului (Congresul National al Poporului, Presedintele Republicii Populare Chineze, Consiliul de Stat, Comisia militara centrala), congresele populare locale si guvernele populare locale la diferite nivele, organele de autoguvernare si regiunile nationale autonome, tribunalele populare si procuratura poporului, drapelul national, emblema nationala si capitala tarii.

Dintre prevederile cu caracter general mentionam: reafirmarea caracterului socialist al statului si exercitarea puterii de catre popor, consacrarea principiului centralismului democratic, al egalitatii nationalitatilor, respectarea legalitatii socialiste, incurajarea agriculturii, ocrotirea economiei individuale, caracterul inviolabil al proprietatii socialiste, rolul planificarii economiei nationale, dreptul intreprinzatorilor straini de a investi in China si respectarea drepturilor acestora, dezvoltarea culturii, educatiei etc.

Capitolul consacrat drepturilor si libertatilor cetatenesti cuprinde 23 de articole in care se reafirma principiul egalitatii cetatenilor, dreptul de a alege, libertatea religioasa, inviolabilitatea domiciliului, libertatea corespondentei, dreptul la odihna, dreptul la asistenta materiala din partea statului in caz de batranete sau incapacitate de munca, dreptul la educatie, ocrotirea casatoriei si a familiei s.a.

Structura statului cuprinde Congresul National al Poporului (Quanquo Renmin Daibiao Dahui), format din 2979 membri - cel mai inalt organ al puterii de stat, compus din deputati alesi pe cinci ani, in mod direct, de catre provincii, regiunile autonome si municipalitati, precum si de catre membrii fortelor armate (36 reprezentanti provin din Hong Kong, recent reintegrat la China). Acestui organ ii revin o serie de atributii importante, respectiv dreptul de a modifica Constitutia si de a alege pe cei mai inalti demnitari ai statului, inclusiv Presedintele si vicepresedintele Republicii Populare Chineze. Deputatii apartin in covarsitoarea lor majoritate Partidului Comunist Chinez si celor opt partide asociate.

Din randurile sale, Congresul National al Poporului alege un Birou permanent, compus din presedinte, vicepresedinte, secretar general si membri. Biroul permanent este ales pe acelasi interval de timp ca si Congresul National al Poporului. El dispune de numeroase atributii, inclusiv interpretarea Constitutiei si indeplinirea unor atributii ale Congresului in perioada in care acesta nu se afla in sesiune.

Presedintele Republicii Populare Chineze este ales de Congresul National al Poporului, mandatul sau fiind acelasi ca durata precum cel al deputatilor din Congres. El este asistat de un vicepresedinte. Printre atributiile Presedintelui Republicii Populare Chineze sunt: dreptul de a promulga legi, de a numi pe primul ministru al Consiliului de stat, pe ministrii si alte persoane detinand anumite responsabilitati.

In structura organelor guvernamentale, un loc important il ocupa Consiliul de Stat (termen folosit de Constitutia R.P.Chineze pentru a desemna Guvernul). Acesta este condus de un premier. Consiliul de Stat este responsabil pentru activitatea sa in fata Congresului National al Poporului. Atributiile principale ale Consiliului de Stat vizeaza activitatile economice, conducerea activitatilor organizatorice si administrative, adoptarea unor masuri pentru transpunerea in viata a legilor etc.

Actualul presedinte al Chinei este Hu Jintao, investit la 15 martie 2003, iar premier al Consiliului de Stat (Guvernul) Wen Jiabao, de la 16 martie 2003.

O institutie specifica in sistemul chinez este Comisia militara centrala, compusa dintr-un presedinte, vicepresedinte si membri, aleasa tot pe o perioada de cinci ani si responsabila, de asemenea, fata de Congresul National al Poporului.

In provincii functioneaza congrese ale poporului si guverne populare. In afara de acestea, exista organe de autoguvernare, prefecturi autonome si judete autonome, conduse de municipalitati alese.

Din punct de vedere judiciar, Republica Populara Chineza cunoaste o structura diversificata de organe judiciare, la diverse nivele, in fruntea careia se afla Curtea Suprema a Poporului, cel mai inalt organ de jurisdictie. Aceasta este reponsabila fata de Congresul National al Poporului, neexistand in China o separatie a puterilor in stat, in termenii statelor occidentale.

In Republica Populara Chineza mai fiinteaza si Procuratura Suprema a Poporului si procuraturi locale, la diferite nivele, Procurorul general fiind ales de Congresul National al Poporului si neputand indeplini decat doua mandate succesiv.

In Constitutia Republicii Populare Chineze nu exista prevederi speciale cu privire la revizuirea Constitutiei. Cu toate acestea, asa cum am aratat, printre atributiile Congresului National al Poporului figureaza si aceea de a aduce amendamente unor texte constitutionale. Asemenea amendamente au fost efectuate in 1988, cand au fost introduse texte privind sprijinirea sectorului economic particular, considerat a fi 'complementar economiei publice socialiste', sectorul particular fiind protejat de stat si desfasurandu-si activitatea sub indrumarea si controlul acestuia.

O alta modificare constitutionala a avut loc in 1993, cu care prilej au fost sporite atributiile comunitatilor locale, ale intreprinderilor de stat si organizatiilor economice colective, specificandu-se totodata prelungirea de la trei la cinci ani a mandatului organelor locale.