Tipuri de diplomatie

Tipuri de diplomatie

1. Diplomatia informala

Diplomatia informala este folosita de mai multe secole pentru a facilita comunicarea dintre puteri. Cei mai multi diplomati recruteaza figuri inalte din alte natiuni pentru a avea acces neoficial la conducerea tarii. In unele situatii, cum ar fi cea dintre SUA si Republica Chineza, o mare parte a diplomatiei este desfasurata prin canale semi-oficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se intampla in situatia in care guvernele doresc sa-si exprime intentia de a rezolva o situatie diplomatica, dar nu doresc sa o exprime in mod oficial.

Diplomatia informala consta in intalnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activisti sociali sau figuri publice si angajarea lor intr-un dialog, unicul tel fiind cel de a solutiona un conflict.

2. Diplomatia culturala

Diplomatia culturala este o parte a diplomatiei. Ea se refera la un nou tip de diplomatie implicand actori nonguvernamentali. In cadrul globalizarii, cultura joaca un rol foarte important in definirea identitatii si relatiilor dintre oameni. Joseph Nye[1] subliniaza importanta soft power pe langa hard power. Cand diplomatia clasica esueaza, o buna cunostinta a culturii unor natiuni poate micsora distanta dintre ele. Diplomatia culturala devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa si Razboiul Rece.

3.Diplomatia parlamentara

Diplomatia parlamentara nu este inca un subiect studiat foarte in detaliu.Diplomatia parlamentara s-a dezvoltat rapid in ultimele decenii si pare sa creasca in relevanta. Termenul de "diplomatie parlamentara" poate fi folosit in mai multe sensuri[2], de obicei diplomatia parlamentara este suma activitatilor internationale sustinute de parlamentari pentru a creste intelegerea dintre tari, si pentru a se asista reciproc pentru imbunatatirea controlului guvernului sicresterea legitimitatii institutiilor inter-guvernamentale.

Desi diplomatia a fost pana acum mai mult sau mai putin o arena rezervata exclusiv executivului, depasirea granitei dintre national si strain a condus la o nevoie si mai mare de parlamentari care sa gandeasca problema care le era pusa in fata. O mai mare implicare din partea parlamentelor in afacerile internationale este in parte rezultatul a ceea ce noi numim "globalizare". Recunoasterea ca activitatea guvernamentala in crestere in organizatiile internationale trebuie mai bine controlata. Aceasta a crescut o data cu aceasta nevoie si a condus, in ultimele decenii, la un numar de structuri inter-parlamentare care sunt facute sa faciliteze procesul de examinare. Pe de alta parte, parlamentele au realizat ca nu mai pot lasa guvernele sa-si asume intreaga responsabilitate pentru actiunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata, parlamentarii individual si parlamentele ca institutii sunt chemate sa-si rezolve partea din problemele complexe care necesita o abordare multifatetata.

Aceste doua aspecte ale sarcinii parlamentare internationale sunt strans legate si cateodata, mai ales in problemele Adunarii Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi partial problema.

1.4.4. Diplomatia ad-hoc si diplomatia prin misiunile speciale

Diplomatia prin misiunile temporare are o istorie indelungata, practic, ea s-a folosit inca de la primele contacte intre comunitati sau state.

Incepand din secolul XX misiunile temporare au inceput sa decada , reducandu-se, in principal, la misiuni de reprezentare, avand functii de ceremonial; dupa al doilea razboi mondial, rolul lor insa, este in crestere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar si urgente.

Misiunile temporare se realizeaza prin:

1.diplomatia ad-hoc[3]

2.prin misiunile speciale.

1.Comisia de Drept International a precizat ca diplomatia ad-hoc se foloseste[4]:

a)prin delegatii la conferintele internationale;

b)prin delegatii itinerante, adica delegatiile guvernelor pentru a indeplini misiuni in mai multe state;

c)prin alte misiuni speciale privind alte situatii.

Comisia de Drept International nu a insistat pentru a delimita diplomatia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai cateva din criteriile care califica o misiune ca fiind ad-hoc:

a)misiunea trebuie sa fie o insarcinare pornita de la stat;

b)reprezentantii statelor sa aiba o misiune din domeniul dreptului international excluzand tranzactiile private[5].

Teoreticieni ai dreptului diplomatic[6] includ in categoria de diplomatie ad-hoc si urmatoarele situatii:

- instituirea unor birouri temporare intr-un alt stat, pentru a indeplini o insarcinare temporara a statului trimitator: un birou comercial, o reprezentanta pentru rezolvarea despagubirilor de razboi, anchete despre persoane cazute in razboi, etc[7]. Ar intra in sfera diplomatiei ad-hoc si institutiile infiintate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate.

-Intra in categoria de diplomatie ad-hoc si acele misiuni temporare, cum ar fi delegatiile care reprezinta statul la ceremonii speciale (instalarea unui sef de stat, de exemplu).

2.Spre deosebire de diplomatia ad-hoc, care este definita doar ca doctrina, misiunilespeciale sunt reglementate in Conventia privind misiunile speciale din anul 1969; art.1 le defineste ca fiind: "o misiune temporara, avand un caracter reprezentativ de stat, trimisa de un stat intr-un alt stat cu consimtamantul acestuia din urma pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a indeplini in acest stat o sarcina determinabila".

Diferenta dintre diplomatia ad-hoc si misiunile speciale este imporanta, intrucat regimul acestora este diferit: daca apreciem ca diplomatia ad-hoc este supusa normelor dreptului diplomatic cutumiar, in curs de formare si adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Conventia cu acelasi nume din 1969, inseamna ca distinctia dintre cele doua notiuni trebuie clarificata.

Apreciez ca diplomatia ad-hoc se deosebeste de misiunile speciale prin:

a) potrivit art. 3 al Conventiei privind misiunile speciale, functiile unei misiuni speciale trebuie sa fie determinate prin consimtamant mutual intre statul trimitator si statul primitor, diplomatia ad-hoc nu se realizeaza pe aceasta cale. Astfel, consimtamantul prealabil al statului primitor nu este necesar in cazul diplomatiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegatii care participa la ceremonii, la unele actiuni protocolare, fiind suficient consimtamantul tacit al statului primitor; tot astfel, emisarii secreti, negociatorii secreti, observatorii confidentiali, agentii secreti sunt asteptati tacit de catre statul de resedinta.

b)o alta deosebire este ca, pe cand misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele actionand in numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi si un agent particular al sefului de stat, cum sunt emisarii presedintelui SUA sau observatori la o conferinta la care statul trimitator a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreste sa participe la negocieri. Suita sefului de stat poate fi considerata ca diplomatie ad-hoc.

Aceste doua caracteristici au facut ca diplomatiei ad-hoc sa nu i se recunoasca, de multi autori, statutul legal cu al diplomatiei permanente.

Consider ca diplomatia ad-hoc beneficiaza de acelasi regim cu cel al diplomatiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, insa, nu este codificat conventional, iar cutuma nu s-a format inca, fiind de acum, asigurat de curtoazia internationala.