|
|
|
Incheierea contractului de asigurare
Contratul de asigurare este unul consensual. Formarea contractului prin acordul
de vointe al partilor cuprinde doua etape: informarea precontractuala, care sta la baza
exprimarii consimtamantului si respeciv consimtamantul insusi care se instrumenteaza
in diverse inscrisuri. Din simpla ratiune pedagogica, cele doua etape sunt in cele ce
urmeaza tratate in ordine inversa logicii temporale.
I. Formarea contractului sau manifestarea consimtamantului
A. Procedura formarii acordului de vointe
150. Ca si in dreptul bancar sau al serviciilor financiare, oferta sau propunerea
de a contracta nu este facuta de asigurator. Desigur, acesta incearca sa atraga oferte certe
din partea consumatorilor, atat prin materialele publicitare85, cat si prin activitatea
agentilor si brokerilor sai. Aceste invitatii la oferta (la contratarea politelor) nu contin
toate elementele necesare incheierii valabile a unui contract si nu constituie decat o
oferta generala si abstracta adresata publicului. Pentru aceste invitatii, nu poate exista
acceptare in sens juridic din partea asiguratului.
In domeniul raporturilor financiar-bancare si de asigurari, ofertant sub aspectul
consensualismului contractual este considerat intotdeana clientul, consumatorul86. Acest
lucru, pe de o parte, il protejeaza pe asigurat, punandu-l la adapost de riscul intrarii
intempestive si ignorante in raporturi de asigurare al caror continut se presupune ca nu il
stapaneste prin simplul fapt al primirii ofertei asiguratorului. Pe de alta parte,
asiguratorul nu cunoaste dintru inceput circumstantele concrete ale riscului pe care si-l
asuma, oferta lui fiind facuta numai in considerarea unui risc general si abstract,
necircumstantiat. Abia dupa ce asiguratul raspunde la chestionar, asiguratorul isi va
circumstantia oferta la situatia particulara respectiva.
De aceea, oferta contractuala vine de la viitorul subscriitor, prin demersul de
completare a cererii de asigurare si a chestionarului referitor la informatiile despre
natura si circumstantele riscului. Cererea de asigurare nu este altceva decat un formular
standard pretiparit de asigurator. Dupa remiterea acestor scripte de catre asigurat,
asiguratorul procedeaza la o evaluare a intensitatii si probabilitatii riscului, in vederea
stabilirii cuantumului primelor si a sumei asigurate. Desigur, asiguratorul este liber sa
refuze aceptarea ofertei, dupa cum clientul isi poate revoca oferta pana la comunicarea
acceptarii acesteia de catre societatea de asigurare (art 37 Cod comercial). Societatea de
sigurari poate sa pretinda si precizari suplimentare (spre exemplu, analize medicale
suplimentare, subsecvente unor raspunsuri ale asiguratului in chestionar, privind
antecendenta unor boli, obisnuinta de a consuma bautori alcoolice sau de a fuma etc.)
Daca accepta oferta, asiguratorul emite contractul, polita sau certificatul de
asigurare, inscris care constata sau probeaza existenta raporturilor de asigurare. In cazul
asigurarilor de daune (bunuri si raspundere), in principiu, contractul se incheie intre
prezenti, incheierea acestuia fiind consfintita prin semnarea de catre ambele parti a
politei sau certificatului.
In schimb, regula in ce priveste contractele de asigurari de viata este ca acestea
se incheie la distanta. Conform art. 8 din OG nr.85/2004, daca partile nu au convenit
altfel, momentul incheierii contractului la distanta privind serviciile financiare (in care
se incadreaza contractele de asigurare) il constituie momentul primirii mesajului de
confirmare de catre consumator, referitor la comanda sa. Aceasta dispozitie legala
oglindeste teoria receptiunii acceptarii (aplicabila in contractele comerciale). De aceea,
nu sunt numeroase cazurile in care instrumentum este intitulat "contract de asigurare".
Acest lucru se intampla, in principiu, in situatiile in care asiguratorul doreste sa obtina
semnatura (la distanta a) asiguratului pe un exemplar al contractului, pentru a confirma
acceptarea unor detalii ale produsului de asigurare care, de altfel, nu au fost prezentate
clientului anterior, in faza precontractuala. Astfel, majoritatea contractelor de asigurare
de viata contin o "clauza de semnare" ce conditioneaza formarea contractului sau cel
putin intrarea in vigoare a acoperirii de semnarea politei sau contractului de catre
asigurat87. In lipsa acestei clauze, contractul se formeaza la momentul primirii
contractului de catre asigurat si nu la momentul semnarii de cate acesta.
Formarea contractului nu coincide neaparat cu intrarea acestuia in vigoare.
Contractul nu devine eficient la momentul acordului de vointa, ci, de obicei, la o data
ulterioara si in principiu conditionat de plata primei de catre asigurat. In acest sens,
pentru a intari in mod determinant principiul teoretic al lipsei simultaneitatii prestatiilor
si al prioritatii platii primei, majoritatea contractelor prevad clauza potrivit careia
intrarea in vigoare a politei este subordonata conditiei de plata a primei88 (sau cel putin a
unei rate din prima), asiguratorii tinzand sa transforme asigurarea intr-un veritabil
contract real89
B. Dreptul de dezicere al consumatorilor in cazul contractelor incheiate la
distanta
151. Notiune. Formarea acordului de vointa pare mai complexa, atunci cand
uneia dintre parti i se recunoaste dreptul de a-si revoca consimtamantul contractual.
Fiind insa vorba despre un drept de denuntare a contractului si nu de acordarea unui
termen de reflectie, acordul de vointe este considerat format pe data receptiunii
acceptarii de catre asiguratul ofertant.
Intr-adevar, dreptul (termenul) de denuntare (retractare) se analizeaza ca o conditie
rezolutorie negativa. Pana la expirarea termenului de exercitare, contractul este format. Daca
titularul isi exercita dreptul de denuntare, se considera ca raportul contractual nu a existat
niciodata.
In schimb, dreptul (termenul) de reflectie90 este o notiune diferita, ce are natura juridica
a unei conditii suspensive negative. In temeiul legii sau contractului, acest termen curge de la data
receptiunii acceptarii ofertei de catre titular si intarzie formarea acordului de vointe. Daca titularul
isi exercita facultatea de retractare a ofertei in cadrul termenului de reflectie (se implineste
conditia) atunci contractul se considera ca nu s-a format niciodata. Daca termenul de reflectie
expira, fara exercitarea facultatii de retractare, contractul este considerat incheiat inca de la data
receptiunii aceptarii de catre client91
OG nr. 85/2004, aprobata prin Legea nr.399/2004, transpunand Directivele
Europene92 referitoare la protectia consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta privind serviciile financiare, prevede dreptul consumatorului de
a denunta unilateral contractul incheiat la distanta, fara penalitati si fara a fi necesara
invocarea vreunui motiv. Dreptul este, asadar, discretionar.
152. Exercitare. In cazul contractelor la distanta care au ca obiect asigurarile
de viata si contractele referitoare la operatiuni privind pensiile individuale, termenul in
care consumatorul isi poate exercita dreptul de denuntare unilaterala este de 30 de zile
calendaristice, iar la asigurarile generale termenul este de 14 zile calendaristice.
Termenul de exercitare a dreptului de denuntare a contractului incepe sa curga:
a) din ziua incheierii contractului la distanta, cu exceptia cazurilor referitoare la
contractul care are ca obiect asigurarea de viata, caz in care acesta va incepe sa curga de
la data cand consumatorul este informat ca s-a incheiat contractul la distanta; sau
b) din ziua in care consumatorul primeste termenii si conditiile contractuale si
informatiile, daca aceasta data este ulterioara datei la care se considera ca s-a incheiat
contractul la distanta.
Dreptul de denuntare unilaterala a contractului nu se aplica politelor de asigurare
de calatorie si pentru bagaje sau altor polite de asigurare pe termen scurt cu o durata de
cel mult o luna calendaristica.
Exercitarea dreptului de denuntare unilaterala a contractului se realizeaza printro
notificare trimisa de catre consumator furnizorului de servicii de asigurare, in cadrul
termenului de 14 sau 30 de zile calendaristice, notificare ce poate fi transmisa prin orice
mijloc care poate fi probat.
Consumatorul care denunta contractul de asigurare nu poate fi obligat la nici un
fel de cheltuieli. In termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificarii,
furnizorul este obligat sa ramburseze fara nici o intarziere orice sume primite conform
contractului (art.13 din OG nr.85/2004).
Conform art. 21 din OG nr.85/2004, contractele pentru furnizarea de servicii
financiare la distanta nu pot contine, chiar cu acordul expres al consumatorului, clauze
de renuntare la dreptul de dezicere. Consumatorul beneficiaza de aceasta protectie
juridica, indiferent de legea aleasa de parti pentru a guverna contractul, daca locul
incheierii contractului este pe teritoriul Romaniei.
II. Informarea (pre)contractuala sau calitatea consimtamantului
153. Obligatia de informare. Conceputa in mod esential drept un remediu fata
de dezechilibrul contractual rezultat din inegalitatea economica si informationala dintre
comerciantii profesionisti si co-contractantii profani ai acestora, aflati in imposibilitatea
de a patrunde complexitatea tehnica a obiectului contractului ori subtilitatea juridica a
clauzelor acestuia, obligatia de informare in contracte a fost initial impusa de
jurisprudenta ca evolutie necesara a dreptului civil, devenind, in cele din urma, o
componenta fundamentala a preocuparilor si regulilor ce formeaza dreptul si protectia
consumatorului93
In ultimele decenii, jurisprudenta, doctrina si in final legislatia privind protectia
consumatorilor au repus in discutie cateva dintre principiile traditionale ale dreptului
civil, care in mod clasic limiteaza obligatia de informare pornind de la premisa, astazi
tot mai falsa, a egalitatii informationale si econmice a partenerilor contractuali. Cele mai
importante astfel de principii sunt:
- regula emptor debet essere curiosus, conform careia cumparatorul
este dator sa se informeze asupra conditiilor de dobandire a bunului
de la vanzator94
- principiul caveat emptor, utilizat cu prisosinta in dreptul britanic (,let
the buyer beware") conform caruia obligatiile contractuale ale
partilor nu implica divulgarea informatiilor de care nu au fost
intrebati, chiar daca acestea ar fi esentiale pentru derularea
contractului95
- teoria viciilor de consimtamant, in cadrul careia eroarea nu este
sanctionata prin anularea contractului decat daca poarta asupra
substantei obiectului conventiei, asupra persoanei partenerului
contractual in raporturile intuitu personae96 ori daca sunt intrunite
conditiile mai recent recunoscutei reticente dolosive97
Toate aceste reguli traditionale au fost afectate prin cresterea intensitatii
obligatiilor "vanzatorului"98. Dintre obligatiile vanzatorului, cea mai importanta este
de consumatori, notiunea si protectia consumatorului constituie o preocupare curenta a
institutiilor europene, una dintre ultimele importante contributii normative la acest nivel fiind
Directiva 2005/29/CE din 11 mai 2005, relativa la practicile comerciale neloiale ale
intreprinderilor fata de consumatori (pentru o enumerare actualizata exhaustiva a normelor
europene referitoare la notiunea si protectia consumatorului, a se vedea
http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/serv_gen/links/leg01_fr.pdf). Acquis-ul este preluat de
Romania prin acte normative cum sunt, in principal: Ordonanta nr.21/1992 privind protectia
consumatorilor, Legea nr.148/2000 privind publicitatea, legea nr.193/2000 privind clauzele
abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, Legea nr.240/2004 privind raspunderea
producatorilor pentru pagube generate de produse cu defecte, Legea nr.289/2004 privind creditul
pentru consum, OG nr.106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale, OG
nr.130/2000 privind vanzarea contractelor la distanta, OG nr.85/2004 privind vanzarea la distanta
a contractelor pentru servicii financiare, Legea nr.296/2004 privind codul consumului.
obligatia de informare precontractuala, in conditiile in care restabilirea echilibrului intre
partile contractante este mai eficienta daca este asigurata inca din faza incheierii
contractului.
Domeniul obligatiei de informare (precontractuala) il constituie toate
informatiile pe care debitorul trebuie sa le transmita partenerului contractual si care sunt
apte de a influenta intentia acestuia de a achizitiona un produs sau un serviciu, ori sunt
necesare si utile acestuia pentru a-si expima consimtamantul contractual in cunostinta de
cauza99
Pe rand, drept fundamente ale obligatiei de informare au fost enuntate:
- principiul bunei-credinte in executarea contractului, intemeiat pe dispozitiile
art.970, al.1 C. Civ. (art.1134, alin.3. C. Civ. francez), caruia i s-a dat o interpretare
extensiva, considerandu-se ca este aplicabil si perioadei precontractuale100; din bunacredinta
se apreciaza ca ar decurge si sanctionarea dolului reticent (definit ca "orice
situatie in care tacerea voluntara a contractantului nu este de buna-credinta, iar cealalta
parte era indreptatita sa conteze pe o atare buna-credinta"101), ca oglinda posibila a
neindeplinirii obligatiei de informare;
- obligatia generala de loialitate, informarea partenerului contractual sau, dupa
caz, chiar asistenta ori sfatuirea acestuia, fiind considerate ca facand parte dintr-o
conduita loiala care trebuie sa caracterizeze orice raportul contractual102
- principiul echitatii sau insasi legea103 dat fiind ca, in baza art.970 al.2 C. Civ.
(art.1135 C. Civ. francez), conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres prevazut in
ele, ci si la toate urmarile pe care echitatea, obiceiul sau legea le-ar putea conferi.
154. Circumscrierea obligatiei de informare. In cele din urma, se poate
aprecia ca promovarea obligatiei de informare se circumscrie reconceptualizarii bunei-
2000, pag. 50. Autorii arata ca obligatia de informare a fost initial recunoscuta de jurisprudenta in
cazul contractului de vanzare-cumparare, facandu-se aplicarea art. 1602, al. 1 C. Civ. francez
(art.1312, al.1 C. Civ. roman), conform caruia "vanzatorul este dator sa explice curat indatoririle
ce intelege a lua asupra-si".
credinte, sarcina complexa pe care si-a asumat-o dreptul modern in vederea
reechilibrarii raporturilor contractuale efectate de inegalitatea juridica, economica si
informationala dintre vanzatorul profesionist si cumparatorul profan, in contextul careia
buna-credinta a dobandit "vocatia universala de a completa normele legale"104. Astfel,
si-au facut loc in dreptul civil contemporan, concepte si notiuni care pornesc de la
asigurarea echilibrului contractual105, cautand mai departe justitia contractuala 106, ajung
sa promoveze, nu numai solidaritatea ori fraternitatea contractuala, ci chiar
altruismul107 contractual. Echilibrul, fraternitatea si egalitatea contractuale sunt ridicate
la rang de principii ale dreptului contemporan al contractelor108, in care fiecare partener
contractual este dator sa se preocupe de interesele celuilalt si sa coopereze in vederea
incheierii, executarii si mentinerii contractului, vazut ca fundament al unei veritabile
colaborari. Evolutia marcheaza si un alt important aspect: obligatia de informare nu
(mai) este privita dintr-o perspectiva unilaterala, protectoare doar a intereselor
cumparatorului profan, ci devine o veritabila obligatie reciproca109 sau generala110, ce
incumba ambelor parti contractante.
Insa toate acestea reprezinta evolutii ale dreptului civil, ale dreptului comun in
contextul promovarii obligatiei generale de informare intre partenerii contractuali. Or, a
fost foarte bine sesizat de catre doctrina ca obligatia (reciproca) de informare trebuie sa
fie promovata cu atat mai mult, cu cat contractele au ca obiect bunuri sau servicii
destinate sa satisfaca o nevoie specifica a consumatorului111
In ce priveste raportarea la consumatori, principiile fundamentale se refera la
definirea clara a notiunii de consumator, la garantia unui control eficient si minutios al
furnizorilor de bunuri si servicii, la o reglementare coerenta si echilibrata, care sa
asigure o justa si eficienta protectie juridica partii profane, toate acestea in conditiile
asigurarii unui nivel conform al armonizarii legislatiilor statelor membre, precum si al
transpunerii uniforme si aplicarii efective a normelor europene112. Noul drept al
consumului vine sa impuna, nu doar norme, ci si principii noi, luind in calcul faptul ca
adaptarea la noile realitati ale vietii economice nu se mai poate face doar pe cale de
exceptie de la principiile traditionale ale teoriei generale a contractului113, metoda care
poate conduce la o fragilizare a principiilor initiale ale dreptului civil si careia ii este de
preferat o abordare mai radicala, reactiva, ce caracterizeaza acesta noua ramura de drept.
Printre nevoile specifice de care vorbeste doctrina, se numara si cele relative la
activitatile de natura financiara (in special bancara, bursiera si de asigurari), a caror
exercitare beneficiaza de ample reglementari atat la nivelul statelor membre, cat si la cel
al pietei interne europene.
155. Specificul obligatiei de informare in domeniul asigurarilor. Contractul
de asigurare este, pe buna dreptate, considerat un contract prin excelenta al buneicredinte114
Pe de o parte, asigurabilitatea clientului si circumstantierea riscului,
fundamentala pentru determinarea obligatiilor corelative ale partilor, se determina in
mare masura pe baza declaratiilor asiguratului. Pe de alta parte, profan in fata limbajului
tehnic si uneori greu accesibil al asigurarilor, contractand in principiu la distanta,
asiguratul trebuie protejat informat in mod special asupra situatiilor care limiteaza
angajamentul contractual al asiguratorului, care duc la suspendarea contractului sau la
decaderea din dreptul de a pretinde indemnizatia. Sistemul juridic de garantare a
informarii reciproce in perioada precontractuala se fundamenteaza pe obligativitatea
intocmirii si comunicarii unor inscrisuri, al caror continut este stabilit in principal de
lege si de procedurile interne ale asiguratorilor.
Asigurarile comerciale sunt asadar extrem de relevante pentru domeniul
obligatiei de informare, atat din perspectiva exigentelor de informare la care este tinut
asiguratul, in vederea garantarii posibilitatii asiguratorului de a evalua riscul si
circumstantele in care intelege sa si-l asume (A) cat si din cea a obligarii profesionistului
asigurator la informarea clientului cu privire la drepturile si obligatiile sale (B).
A. Informarea asiguratorului de catre asigurat
1. Fundamentul si continutul obligatiei de informare din partea
asiguratului
156. Propunerea de a contracta apartine intotdeauna asiguratului si imbraca in
practica forma scrisa a unei cereri sau declaratii de asigurare care prezinta un interes
determinant pentru asigurator, care nu cunoaste situatia asiguratului si circumstantele
care afecteaza sansele de producere a riscului pe care acesta doreste sa il acopere.
Asiguratorul are asadar interesul legitim sa cunoasca in detaliu toate elementele
menite sa circumstantieze oferta asiguratului, cum sunt: (a) natura, valoarea si
intrebuintarea sau modul de pastrare a bunurilor asigurate, respectiv (b) varsta, existenta
unor maladii trecute sau posibile, ocupatiile asiguratului care pot consta in activitati
riscante, frecventa unor calatorii in afara localitatii de domiciliu, etc. Aceste informatii,
destinate sa-l sprijine pe asigurator in aprecierea riscului, sunt obtinute prin completarea
de catre asigurat a unui chestionar cu raspunsuri multiple. Pe baza informatiilor astfel
primite, asiguratorul face o evaluare a riscului, in urma careia apreciaza daca accepta
incheierea contractului si in ce conditii face acest lucru, cu consecinta principala a
dimensionarii primelor si a sumei asigurate.
Pentru aceste ratiuni, art.13 al Legii nr.136/1995 prevede ca persoana care
incheie asigurarea (subscriitorul) este obligata sa raspunda in scris la intrebarile
formulate de asigurator si, de asemenea, sa declare, la data incheierii contractului, orice
informatii sau imprejurari pe care le cunoaste si care sunt, in mod obiectiv, esentiale
pentru evaluarea riscului. Conform art. 29 al.2 si art. 52 al.2, asiguratul are si obligatia
sa declare existenta altor asigurari pentru acelasi bun la asiguratori diferiti, atat la
incheierea contractului de asigurare, cat si pe parcursul executarii acestuia.
157. Asiguratul trebuie sa raspunda complet, exact si cu buna-credinta
intrebarilor din formular, care se refera la diverse aspecte de natura sa influenteze riscul
propus spre asigurare. Neindeplinirea ori indeplinirea neconforma a obligatiei de
informare au fost apreciate, de multe ori, in jurisprudenta franceza, prin raportare
exlusiva la maniera in care sunt formulate intrebarile. Cu alte cuvinte, calitatea si
exactitatea raspunsurilor ar depinde strict de calitatea intrebarilor din chestionarul pus la
dispozitie de asigurator, obligat astfel la exercitarea activitatii sale la cele mai bune
standarde115. Actualmente, jurisprudenta apreciaza calitatea informarii prin luarea in
considerare a obligatiei generale de buna-credinta a asiguratului, de loialitate fata de
partenerul contractual, pretinzand subscriitorului sa faca dovada bunei-credinte
independent de modul de redactare a chestionarului116. Aceasta abordare este partial
conforma cu dreptul roman, avand in vedere ca, in baza art.13 al.(1) din Legea
nr.136/1995, asiguratul trebuie sa declare orice (alte) informatii sau imprejurari pe care
le cunoaste si pe care le considera esentiale pentru evaluarea sau aprecierea riscului
asumat de catre asigurator. Prin urmare, clientul nu este obligat sa comunice in mod
spontan, din proprie initiativa, in afara raspunsurilor la intrebarile din chestionarul
asiguratorului, decat informatii pe care le considera esentiale pentru evaluarea riscului.
Sistemul informarii spontane si al initiativei asiguratului este caracteristic Marii
Britanii, Olandei si Belgiei. In aceste state, legislatia pretinde clientilor sa declare toate
informatiile la care nu se face mentiune in chestionarul produs de asigurator, care sunt in mod
rezonabil apreciate ca importante pentru circumstantierea si evaluarea riscului de catre
asigurator117
Fiind o chestiune fapt, instantele de fond sunt suverane in aprecierea
caracterului esential al informatiilor. Acesta ar trebui sa fie atribuit acelor informatii in
lipsa carora asiguratorul nu ar incheia contractul sau l-ar incheia in alte conditii decat
cele propuse asiguratului.
Clientului i se pretinde sa decline informatiile pe care ii este intelectual si
material posibil sa le cunoasca118. Astfel, asiguratul este tinut sa declare doar
informatiile pe care efectiv le cunoaste si pe care avea posibilitatea materiala sa le
cunoasca (a intrat in contact cu acte ori fapte care conduc la prezumtia rationala ca
asiguratul ar trebui sa cunoasca informatiile respective.
Desigur, corelativ, asiguratorul este tinut sa pastreze confidentialitatea deplina a
datelor furnizate de asigurat119. Cu toate ca, in mod surprinzator, aceasta obligatie nu
este prevazuta in legislatie in sarcina asiguratorilor, ea ramanand mai degraba atasata
eticii profesionale specifice domeniului financiar
2. Relativizarea sanctionarii neindeplinirii obligatiei de informare
158. Legea nr.136-1995 nu prevede expres vreo sanctiune pentru declaratiile
inexacte sau incomplete ale asiguratului. In general, in practica de asigurari, pe baza
prevederilor contractelor sau conditiilor generale de asigurare, daca se constata ca
asiguratul a omis sau a ascuns imprejurari importante, ori a raspuns eronat la intrebarile
puse de aceasta, asiguratorul poate sa modifice, sa denunte contractul sau sa refuze plata
despagubirilor120. Se considera121 ca, prin aceasta solutie, in materia asigurarilor este
instituita o exceptie de la principiile efectelor contractelor referitoare la forta obligatorie
si la irevocabilitate, fiindca eroarea sau dolul trebuiau invocate ca vicii de consimtamant
exclusiv in fata instantelor de judecata, fara putinta vreunei imixtiuni a uneia dintre
parti, in mod unilateral, in contract.
Toate aceste observatii ne conduc la concluzia ca sanctiunile trebuie relativizate,
regimul acestora scaldandu-se intr-o libertate contractuala manifesta, asortata cu tehnici
provenite din teoria generala a contractului. Relativizarea se face atat in functie de
gravitatea sau importanta informatiilor care nu au fost corect sau complet comunicate,
cat si in functie de buna sau reaua-credinta a asiguratului care declara circusmtantele
riscului pe care-l doreste transmis asiguratorului.
159. a) Daca declaratiile inexacte ori incomplete au fost formulate cu reacredinta,
cu intentia de a induce in eroare asiguratorul pentru a-l obliga la incheierea
contractului in conditii dezavantajoase, asiguratorul poate solicita instantei anularea
contractului pentru dol (prin reticenta), urmand sa cada in sarcina sa dovada relecredinte
a asiguratului122. Instantele raman suverane in a aprecia caracterul determinant
al manoperelor asiguratului asupra consimtamantului asiguratorului123
Cu toate acestea, asiguratorul nu poate invoca nulitatea relativa a contractului
daca agentii sai, in virtutea profesionalismului lor, ar fi putut lua cunostinta prin simturi
proprii de manoperele sau reticenta dolosiva a asiguratului124. Cu alte cuvinte, culpa
profesionala (neglijenta, imprudenta) a agentilor asiguratorului si a brokerilor acopera
nulitatea relativa derivand din eroarea provocata sau dolul reticent, jurisprudenta oferind
asiguratului o garantie cel putin partiala a riscului incorect sau inexact declarat125
Fundamentele raspunderii asiguratorului tin de institutia reprezentarii, precum si de cea
a raporturilor de garantie a comitentului fata de prepus, compania de asigurari avand la
dispozitie o actiune recursorie fata de agentul sau126
160. b) Daca omisiunea asiguratului este neintentionata (prin ipoteza,
asiguratorul nu poate dovedi reaua-credinta a asiguratului, buna-credinta prezumanduse),
regimul juridic al sanctiunilor este diferentiat.
Astfel, nulitatea relativa poate fi invocata numai in masura in care
asiguratorul dovedeste ca au fost omise informatii care l-au indus in eroare cu privire la:
- calitatea partii contractante (error in personam). Contractul de
asigurare nu are, in principiu, caracter intuitu personae; cu toate acestea, daca
ne plasam pe taramul interesului asigurabil, este posibil ca asiguratorul sa fie in
eroare, spre exemplu, cu privire la calitatea de proprietar al solicitantului asupra
bunului asigurat si astfel sa incheie asigurarea, desi subscriitorul nu are interes
asigurabil si prin urmare nu poate incheia asigurarea.
- substanta obiectului contractului (error in substantiam). Aceasta
ipoteza este insa dificil de conceput, de vreme ce asiguratorul este un
profesionist dator sa cunoasca nu numai ratiunea, ci si circumstantele obiectului
juridic si material al asumarii obligatiilor contractuale.
Altminteri, eroarea simpla cu privire la circumstantele evenimentului asigurat
face parte din riscul profesional al asiguratorului, care este dator sa-si ia toate masurile
de precautie, in primul rand prin conceperea unui formular de cerere de asigurare
complet si pertinent, iar in al doilea rand prin alegerea unor agenti cu atentie si pregatire
profesionala satisfacatoare.
De aceea, limita dintre reticenta imputabila asiguratului si neglijenta
profesionala a asiguratorului sau agentilor sai, nu este intotdeauna destul de usor de
stabilit127. De altfel, in practica sunt intalnite situatii in care formularul de asigurare si
implicit chestionarul sunt completate de intermediar, dupa care sunt semnate de asigurat
(sau chiar sunt semnate de acesta in alb, pentru a fi abi ulterior completate de
intermediar). Intermediarii de asigurari completeaza aceste formulare pe seama
asiguratilor din rutina si consumatorii chiar se asteapta ca ei sa procedeze astfel, fiind
totodata convinsi ca au de-a face cu un reprezentant al intereselor asiguratorului.
Ei bine, in aceasta conjuctura, intermediarul actioneaza ca agent (mandatar) al
asiguratului si nu al societatii de asigurare! De aceea, completarea gresita, inadvertenta,
incompleta a cererii de asigurare (fie ca i s-au dat informatii corecte, care au fost
procesate fara acuratete, fie ca intermediarul a interpretat eronat o informatie obtinuta de
la client sau a omis sa o mentioneze in formular) nu poate fi imputabila asiguratorului, ci
exclusiv intermediarului - drept pentru care asiguratul va raspunde pentru neindeplinirea
obligatiei de informare fata de asigurator (prin ipoteza, pierzand dreptul la despagubire)
s va incerca sa angajeze raspunderea pentru neglijenta a intermediarului sau128. Desigur,
ar fi de dorit ca intr-o eventuala viitoare reglementare, sa se renunte la acest principiu,
in asa fel incat agentul asiguratorului, cu exceptia comiterii fraudei sau culpei grave
(singur ori impreuna cu aplicantul), sa-si pastreze calitatea de mandatar al societatii de
asigurare pe tot parcursul fazei precontractuale, asiguratorul fiind tinut sa-si asume
responsabilitatea pentru actele frauduloase si erorile grave sau inexcuzable ale
intermediarului cu care a contractat in vederea vanzarii politelor.
161. In cazul in care inexactitatile ori omisiunile nu privesc informatii
pentru care se poate sustine eroarea-viciu de consimtamant, asiguratorul nu are la
dispozitie decat facultatile, optiunile pe care a avut grija sa le prevada expres in
contract sau in conditiile generale/speciale de asigurare.
i) In primul rand, asiguratorul poate propune modificarea contractului.
Observam, insa, ca spre deosebire de dreptul francez, care reglementeaza expres dreptul
asiguratorului de a solicita modificarea contractului, sub sanctiunea rezilierii in caz de
dezacord al asiguratului129, legea romana aminteste facultatea asiguratorului de a
pretinde modificarea contractului, numai in conditiile in care este prevazuta o clauza
care sa-i permita acest lucru130. Presupunand ca declaratia inexacta l-a indus in mod
determinant in eroare pe asigurator cu privire la probabilitatea riscului, fapt care a
determinat stabilirea unui cuantum gresit (redus) al primelor, in cazul descoperirii
inexactitatii sunt prevazute clauze in temeiul carora asiguratorul are dreptul de a
propune majorarea primelor in raport cu posibilitatea reala de survenire a evenimentului,
iar, in cazul refuzului asiguratului sa achite o prima mai consistenta, asiguratorul este
indreptatit sa rezilieze unilateral contractul.
ii) Majoritatea asiguratorilor nu sunt insa preocupati de continuarea prin
renegociere a raporturilor contractuale si se multumesc sa prevada in contracte clauze
prin care sunt, pur si simplu, indreptatiti sa refuze plata indemnizatiei/despagubirii,
daca se descopera ca asiguratul a omis sa raspunda in mod corect si complet la
intrebarile din chestionarul remis de asigurator ori daca nu a comunicat o informatie
esentiala privitoare la risc. Astfel de prevederi contactuale se analizeaza ca fiind clauze
de reziliere a contractului pentru neindeplinirea obligatiilor asiguratului131
162. Clauzele de garantare a informarii corecte si complete. Problema
regimului sanctiunii neindeplinirii conforme a obligatiei de informare este mai simpla
(chiar daca pare juridic aberanta sistemului continental) in dreptul international al
asigurarilor, sub influenta practicii si jurisprudentei de common law. Potrivit unei
categorii de clauze adesea intalnite in raporturile de asigurare, orice informatie
comunicata de asigurat constituie un aspect esential pe veridicitatea caruia se bazeaza
exprimarea consimtamantului asiguratorului si de care depinde insasi eficacitatea
contractului132. In acest caz, nu mai conteaza continutul informatiei, intrucat orice
informatie dovedida a fi incorecta, chiar si dintre cele mai banale, va avea consecintele
cele mai severe, impiedicand realizarea dreptului contractual al asiguratului. In traducere
civilist-continentala, vorbim despre o situatie similara conditiei rezolutorii din materia
obligatiilor contractuale - implinirea conditiei prin dovedirea caracterului eronat al
oricarei informatii oferite de asigurat, indiferent de conjunctura subiectiv intentionala a
erorii (neglijenta, dol etc.) confera dreptul asiguratorului de a rezilia contractul.
In clauzele de garantie, materialitatea, caracterul esential al datelor/faptelor
garantate nu prezinta importanta - desi aspectele garantate nu sunt importante si
nesocotirea lor nu antreneaza nicidecum cresterea probabilitatii survenirii riscului, totusi
asiguratorul are dreptul de a denunta contractul pe acest motiv (breach of warranty)133
Tot in acest context, este adesea prevazut in contract ca remedierea ulterioara a situatiei
nu are relevanta asupra dreptului asiguratorului de a refuza executarea contractului,
chiar daca acesta a intervenit inaintea survenirii riscului asigurat.
Aceste clauze par a prezenta importanta doar la nivelul curiozitatii constructiei
juridice, fiind de neconceput utilizarea lor in sistemele de drept europene, extra common
law, in care se conditioneaza refuzul platii indemnizatiei, de existenta unei conexitati
cauzale suficient de caracterizate intre informatia eronata si exprimarea
consimtamantului co-contractantului in conditiile prevazute in contract. Urmarile
clauzelor de garantare sunt lipsite de o cauza justa si logica si nu pot fi explicate nici
prin referire la principiile traditionale de echitate si eficienta economica, putandu-se
aprecia ca sistelul garantiilor din dreptul anglo-american al asigurarilor este o ,,aberatie
nefericita de la ius communis european in materie" si ca acest sistem ar trebui reorientat
catre notiunile de echitate, judiciozitate, buna-credinta, aspecte la care de altminteri
dreptul englez aspira134. Totusi, in contextul european al exercitarii dreptului de libera
prestare a serviciilor in spatiul comunitar, precum si in conditiile ponderii semnificative
a asiguratorilor britanici in piata continentala, este extrem de probabil ca astfel de clauze
sa nu fie complet straine practicii din Romania, care este favorabila din inertie oricarui
import. In plus, astfel de clauze risca sa fie validate de jurisprudenta, presupunand ca
judecatorii sunt tentati sa confere importanta oarba principiului libertatii coroborat cu
pacta sunt servanda, ignorand alte principii de drept civil care ar impiedica
recunoasterea validitatii acestor prevederi contractuale.
163. Cea mai cunoscuta clauza de garantie este "basis of contract". Este metoda
contractuala de a transforma simplele reprezentari subiective, convingeri ale
asiguratului in adevarate garantii. Asiguratilor li se pretinde sa declare ca garanteaza
acuratetea tuturor raspunsurilor date la chestionar si tuturor informatiilor conexe, aceasta
declaratie formand insasi baza contractului, cu consecinta dreptului asiguratorului de a
rezilia contractul, in ciuda faptului ca reprezentarile/convingerile asiguratului, care s-au
dovedit eronate, nu erau esentiale pentru circumstantierea riscului de catre asigurator135
Pentru a rezilia contractul, asiguratorul nu trebuie sa distinga intre cauzele asazis
substantiale si cele neesentiale, neimportante, avand prerogativa de a refuza plata
despagubirilor chiar si pentru gresita mentionare a unor date de natura pur
administrativa ( cum ar fi numar de telefon, sediul, cod postal etc.)
Criticata de multi, clauza totusi ramane aplicata cu precadere in contractele de
asigurari, fiind reiterata recent intr-o decizie a instantei britanice.136 Aceasta categorie
de clauze este astfel deosebit de periculoasa si, in opinia noastra, ar trebuie inclusa in
cadrul clauzelor abuzive.
164. Dupa cum poate agrava consecintele contractuale ale incorectitudinii
informarii, asiguratorul poate si renunta la sanctiunile contractuale determinate de
descoperirea neregularitatii in informare.
Indeosebi in cadrul asigurarilor de viata, unii asiguratori prevad o clauza de
incontestabilitate a declaratiilor asiguratului, care insa functioneaza numai in privinta
asiguratului de buna-credinta. Aceasta functioneaza ca o renuntare anticipata, anterioara
descoperirii faptului ca asiguratul a oferit informatii inexacte sau incomplete. Potrivit
acesteia, daca asiguratorul nu descopera inexactitatea, neregularitatea intr-un termen de
(2 ani), acesta pierde dreptul de a invoca neindeplinirea obligatiei de informare de catre
asigurat137
Exista insa si cazuri de renuntare posterioara descoperirii caracterului eronat sau
incomplet al informatiilor asiguratului. Iata, spre exemplu, situatia in care asiguratul
poate dovedi ca l-a informat pe asigurator, in orice maniera, in cursul executarii
contractului, de faptul ca declaratiile sale initiale au fost incomplete sau gresite,
indicandu-i informatiile reale. O data dovedit acest lucru, asiguratorul nu mai poate
invoca neindeplinirea obligatiei de informare din partea asiguratului, daca si-a
manifestat implicit consimtamantul la mentinerea asigurarii, prin aceea ca, intr-un
termen rezonabil de la notificarea din partea asiguratului, nu i-a solicitat acestuia
renegocierea contractului138
B. Informarea clientilor de catre asiguratorii si intermediarii in asigurari
165. De la obligatia de informare, la informatia obligatorie. Domeniul
asigurarilor comerciale constituie o arie economica particulara, destinata a servi unor
nevoi specifice in care garantia financiara, avand o puternica tinuta juridica, este foarte
complexa in ochii marelui public si in care inegalitatea informationala dintre parti este
atat de pronuntata, incat patrunderea continutului contractual ramane atributul exclusiv
al profesionistilor. Reechilibrarea contractului in contextul unor operatiuni repetitive, cu
importanta majora pentru economie si interesul public, presupune interventia statului, iar
rolul de promotor al obligatiei de informare este preluat de legislativ si autoritatile
pietei. Spre deosebire de dreptul comun al contractelor, unde continutul si intensitatea
informatiei datorate partenerului sunt asumate voluntar sau stabilite pe cale contractuala,
in materia asigurarilor, procedura, domeniul si intinderea obligatiei de informare sunt
impuse pe cale reglementara
Desigur, o informare voluntara din partea asiguratorului nu este numai posibila,
ci chiar obligatorie139. Obligatia de informare, date fiind natura, fundamentul si
domeniul sau (care, pana la urma, tine de consimtamant) nu se poate limita la
formalitatea remiterii unor documente prescrise de lege. Trebuie indepartata, in mod
absolut, aceasta idee, potrivit careia obligatia de informare se reduce la remiterea unor
documente informative. In realitate, esenta insasi a acestei obligatii este de a mentine o
cat mai deplina coerenta intre ceea ce este continutul proiectului definitiv de contract si
impresia legitima pe care potentialul asigurat si-o poate face in legatura cu continutul
contractului140. De aceea, asiguratorul sau intermediarul sunt datori sa explice continutul
politei si sa sesizeze, atentionandu-l pe client, cand acesta risca sa se afle in confuzie141
Cu toate acestea, informarea voluntara ramane limitata in practica, din cel putin
doua pricini. In primul rand, utilitatea informarii voluntare este discutabila, in conditiile
in care este statistic dovedit142 ca asiguratii nu detin nici timpul si nici aptitudinea de a
trata eficient toate informatiile dobandite. Ne putem legitim intreba daca prea multa
informatie nu este de natura sa anuleze informarea insasi In al doilea rand, continutul
reglementat al informatiei este, de multe ori, atat de intins, incat interventia suplimentara
ar putea depasi limita, deja discutabila si fragila, dintre obligatia de informare si cea de
sfatuire, aceasta din urma fiind deocamdata recunoscuta doar in sarcina intermediarilor,
in anumite limite si conditii, stabilirea ei in sarcina asiguratorilor propriu-zisi fiind inca
mult prea timida143. Pentru aceste considerente, suntem de parere ca informarea
voluntara trebuie sa existe si sa fie pretinsa cand se refera la explicarea chestiunilor in
legatura cu care obligatia de informare este reglementata (pentru a se verifica daca
informatia reglementata si comunicata este intr-adevar inteleasa de client). In schimb,
daca se dau ori se solicita informatii, spre exemplu, in vederea gasirii celei mai bune
acoperiri a riscului ori pentru stabilirea celei mai bune solutii financiare pentru client,
atunci ne aflam pe taramul consilierii, care dispune de un tratament juridic diferit.
Obiectul obligatiei de informare este in mod special reglementat in dreptul
asigurarilor (§1). In schimb, manifestarea si consecintele juridice ale neinformarii
clientului raman sa fie regasite in dreptul comun al contractelor (§2).
§1. Continutul obligatiei de informare a asiguratilor, in vederea incheierii
unui contract de asigurare
Reglementarea speciala in dreptul asigurarilor consta, in principal, in impunerea
unui continut minim, neexhaustiv si nelimitativ al informatiei ce trebuie comunicata
clientilor. Eficienta juridica a reglementarii este insa umbrita de inexistenta, in dreptul
roman, a unor formalitati sau proceduri concrete de informare, al caror caracter
verificabil ar fi singurul de natura a putea facilita verificarea indeplinirii obligatiei de
catre asigurator, protectia reala a siguratilor si sanctionarea neindeplinirii obligatiei.
1. Reglementarea continutului minim al informatiei datorate de asigurator
166. Legea nr.32/2000, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.403 din 11
octombrie 2004 si prin OUG nr.201 din 22 decembrie 2005, constituie cadrul intern
fundamental al obligatiei de informare a clientilor asigurati, detaliat prin Ordinul
nr.3111 din 16 decembrie 2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor, pentru
punerea in aplicare a Normelor privind informatiile pe care asiguratorii si intermediarii
in asigurari trebuie sa le furnizeze clientilor144. Doua directive europene incidente in
aceasta materie, a caror preluare este inca partiala, au vocatia de a completa cadrul
normativ intern, cu privire la aspectele specifice asigurarilor de viata si obligatiilor
intermediarilor. In fine, Ordonanta Guvernului nr.85 din 19 august 2004, referitoare la
protectia consumatorilor la incheierea si executarea contractelor la distanta privind
serviciile financiare145, contine prevederi care confera o protectie sporita clientilor care
se circumscriu notiunii de consumator146 de asigurari.
a) Informatia in cazul asigurarilor generale, altele decat de viata
167. Conform art.241 al.(2) din Legea nr.32/2000 actualizata, asiguratorii
trebuie sa comunice asiguratilor sau potentialilor asigurati, inainte de semnarea
contractului de asigurare, cel putin urmatoarele informatii: durata contractului, modul de
derulare a acestuia, suspendarea sau rezilierea contractului, mijloacele si termenele de
plata a primelor, metodele de calcul si distributie a bonificatiilor, modalitatile de
solutionare a reclamatiilor privind contractele, precum si alte informatii necesare pe
durata derularii contractului, in conformitate cu normele emise in aplicarea prezentei
legi.
Art.3 din Ordinul nr.3111/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor
completeaza prevederile legii, obligand asiguratorii sa comunice cel putin informatii
referitoare la urmatoarele aspecte: (a) definirea fiecarui eveniment asigurat, a
indemnizatiei de asigurare in cazul producerii evenimentului asigurat; (b) momentul
inceperii si cel al incetarii contractului de asigurare; (c) modalitatile de executare,
suspendare sau incetare a contractului de asigurare; (d) modalitatea prin care se platesc
primele si termenele de plata a primelor de asigurare; (e) modalitatile si termenele de
plata a indemnizatiilor de asigurare; (f) informatii despre perioada de gratie; (g)
procedurile de solutionare a eventualelor litigii rezultate din executarea contractului,
respectiv informatii despre modalitatile de rezolvare pe cale amiabila a reclamatiilor
formulate de asigurati sau de beneficiarii contractelor de asigurare, dupa caz, acestea
neconstituind o restrangere a dreptului clientului de a recurge la procedurile judiciare
legale; (h) informatii generale privind deducerile prevazute de legislatia fiscala
aplicabila contractelor de asigurare; (i) legea aplicabila contractului de asigurare.
b) Informatii specifice asigurarilor de viata lato-sensu
168. Art.401 din Legea nr.136/1995 actualizata prevede ca asiguratorii si
imputernicitii lor au obligatia de a pune la dispozitia asiguratilor sau contractantilor
asigurarii informatii in legatura cu contractele de asigurare, atat inaintea incheierii, cat si
pe durata derularii acestora. Aceste informatii trebuie sa cuprinda un set de elemente
dintre care urmatoarele sunt particulare asigurarilor de viata: (a) clauzele
optionale/suplimentare si beneficiile rezultate din fructificarea rezervelor tehnice; (b)
elementele de calcul ale indemnizatiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de
rascumparare, a sumelor asigurate reduse, precum si a nivelului pana la care acestea sunt
garantate.
Art.5 al Ordinului nr.3111/2004 al Comisia de Supraveghere a Asigurarilor vine
sa completeze si sa precizeze continutul informatiilor in cazul asigurarilor de viata, dupa
cum urmeaza: (a) informatii despre primele aferente fiecarui beneficiu, atat cele
principale, cat si cele suplimentare, dupa caz; (b) modalitatile de calcul si de distributie a
bonusurilor si a sumelor reprezentand participarea la profit, daca este cazul; (c) indicarea
valorii de rascumparare totale, a sumelor asigurate reduse, precum si a nivelului pana la
care acestea sunt garantate pentru fiecare an de asigurare din cadrul perioadei de
asigurare acoperite prin contractul de asigurare; (d) informatii despre natura activelor,
definirea unitatilor de care sunt legate beneficiile pentru asigurarile de viata si anuitati
legate de fonduri de investitii; (e) o simulare a evolutiei valorii contului contractantului,
precum si a valorii de rascumparare totale la sfarsitul fiecarui an de asigurare din cadrul
perioadei acoperite prin contractul de asigurare pentru asigurarile de viata si anuitati
care sunt legate de fonduri de investitii; aceasta simulare se va face mentinandu-se
constanta valoarea unitatii pe toata durata derularii contractului de asigurare.
Directiva 2002/83/CE a Parlamentului si Consiliului European din 5 noiembrie
2002, privind asigurarea directa de viata, aduce cateva precizari interesante, referitoare
la anumite chestiuni ce fac obiectul informarii. Art. 32 prevede ca legea aplicabila
contractului este cea a statului membru in care s-a subscris angajamentul. Cu toate
acestea, atunci cand legea acestui stat o permite, partile pot supune contractul legii unui
stat tert. Daca asiguratul este persoana fizica, partile pot opta pentru legea oricarui stat
membru al carui resortisant este asiguratul.
Art. 35 al Directivei impune ca asiguratului sa ii fie garantat un termen cuprins
intre 14 si 30 de zile de la data la care este informat despre incheierea contractului, in
vederea renuntarii la efectele acestui contract (termen de reflectie in vederea dezicerii de
contract). In context, atragem atentia asupra faptului ca, modalitatile de incetare a
contractului facand parte dintre elementele ce trebuie comunicate in cazul oricarui
contract de asigurare potrivit dreptului intern, societatile de asigurare sunt datoare, de
lege lata, sa faca referire in formalitatile documentare prealabile incheierii contractului,
despre acest drept special de dezicere sau denuntare a asigurarii de viata, trebuind sa
inceteze practicile neloiale, dar curente, ale asiguratorilor romani, care lasa sub semnul
tacerii existenta acestui drept, impiedicandu-i exercitarea.
Art. 36 al Directivei, destinat informarii asiguratilor de viata, face trimitere la o
anexa care cuprinde elementele informative minimale ce trebuie comunicate
potentialilor asigurati, in perioada precontractuala, facand totodata precizarea ca statele
membre nu pot pretinde asiguratorilor informatii suplimentare fata de cele din anexa,
decat in masura in care acestea sunt necesare intelegerii efective de catre asigurat a
elementelor esentiale ale angajamentului sau. Cu privire la aceste elemente, precizam ca
au fost transpuse prin Ordinul nr.3111/2004 al C.S.A., insa nu ne putem abtine sa
sesizam, facand legatura cu obervatia precedenta, ca singura informatie netranspusa din
Anexa III a Directivei este.cea referitoare la exercitarea dreptului de dezicere de catre
asigurat (ce figureaza la pct.a13 din Anexa la Directiva). Pentru ce ratiuni s-a omis
tocmai acest punct, in conditiile in care absolut toate celelalte 15 elemente-puncte din
Anexa au fost, nu transpuse, ci traduse ad-literam?! Sa fie o simpla eroare ?
c) Informatii speciale in sarcina intermediarilor
169. In transpunerea Directivei 2002/92/CE a Parlamentului si Consiliului
European, art.33 al. 3 din Legea nr.32/2000 modificata prevede ca intermediarii in
asigurari sunt obligati ca, pe langa informatiile precontractuale deja pretinse
asiguratorilor, sa puna la dispozitia clientilor, in scris, inainte de incheierea, modificarea
ori reinnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel putin urmatoarele
informatii: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) si registrul in care a fost
inscris, precum si modalitatile prin care se poate verifica inscrierea; detinerea a
minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurator, respectiv
reasigurator, detinerea de catre o societate de asigurare sau o societate mama a unei
anumite societati de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul
intermediarului in asigurari/reasigurari; procedurile de solutionare amiabile sau pe cale
judecatoreasca a eventualelor neintelegeri sau litigii dintre clienti si intermediar.
d) Informarea suplimentara a consumatorilor, in cazul contractelor
incheiate la distanta
170. Ordonanta Guvernului nr.85/2004 (aprobata prin Legea nr.399/2004) se
refera la protectia consumatorilor la incheierea si executarea contractelor la distanta
avand ca obiect serviciile financiare (asigurarile sunt incluse in aceste servicii, prin
definitia temenilor de la art.3). Potrivit acestui act normativ, furnizorul de servicii de
asigurari este dator sa comunice consumatorului in timp util, corect si complet, in
principiu la momentul prezentarii ofertei sau, in orice caz, inainte de incheierea
contractului, in totalitate, termenii si conditiile contractuale, precum si informatii
suplimentare ce poarta, indeosebi, cu titlu exemplificativ, asupra urmatoarelor aspecte:
a) dreptul partilor de reziliere sau de denuntare unilaterala a contractului inainte
de termen, in temeiul unei clauze contractuale, inclusiv asupra penalitatilor impuse prin
contract, dupa caz;
b) indicarea modalitatilor practice de exercitare a dreptului de denuntare
unilaterala a contractului, intre altele si indicarea adresei la care poate fi expediata
notificarea de denuntare unilaterala a contractului;
c) statul sau statele ale caror norme sunt avute in vedere de catre asigurator ca
temei juridic al raportului contractual cu consumatorul;
d) posibilitatea si modalitatile concrete de apel la proceduri extrajudiciare
anterioare sesizarii instantei de judecata, de catre consumator;
e) existenta unor fonduri de garantare sau a altor mecanisme de compensare.
2. Problema procedurii de informare
171. In dreptul roman, informatia este reglementata, insa informarea este
ignorata. Legiuitorul este preocupat de continutul informatiei care trebuie comunicata
clientului anterior incheierii contractului, in schimb nu este prevazuta si o procedura de
informare.
Toate textele normative prevad ca informatiile trebuie furnizate potentialului
asigurat inainte de « incheierea » sau « semnarea » contractului, acestea urmand,
conform art. art.2 coroborat cu art.8 din Ordinul nr.3111/2004 al C.S.A., a fi furnizate in
scris sau pe orice suport durabil147, in limba romana, sub semnatura clientilor, pentru a
exista confirmarea ca acestia au luat cunostinta despre continutul informatiilor.
Informatiile pot fi transmise intr-o alta limba, in cazul in care clientii solicita in scris
acest lucru.
Aceste reglementari sunt departe de a-si atinge scopul de protectie a asiguratului
si garantare a echilibrului contractual.
In primul rand, normele speciale nu prevad o procedura efectiva de informare.
Aceasta omisiune este ciudata, in conditiile in care informarea, ca notiune in sine, are
natura unei proceduri, al carei fond este informatia. Odata reglementata, informarea ar
trebui sa presupuna anumite forme si formalitati specifice, de natura a fi minutios
verificabile. Alminteri, daca nu este reglementat decat continutul informational, este de
anticipat ca neindeplinirea obligatiei de informare va fi greu de dovedit.
In al doilea rand, contractul de asigurare ramane unul consensual, scriptul ca
instrumentum nefiind pretins de art.10 din Legea nr.136 decat ad probationem. Dreptul
roman, spre deosebire, de exemplu, de cel francez, nu reglementeaza vreo procedura
formala de punctare, prin documente precontractuale speciale, a fazei de negociere a
contractului de asigurare (atunci cand faza precontractuala este complexa - in cazul
contractelor de asigurare de viata).
In aceste conditii, in lipsa de documente precontractuale reglementate,
modalitatile de comunicare pot fi extrem de diverse, cu implicatii juridice nefaste in ce
priveste momentul informarii si valoarea informativa a formelor de comunicare.
a) Inexistenta unor proceduri cu rol informativ specifice fazei
precontractuale
172. Legislatia romana nu face nici o referire la vreun document sau procedura
apartinand fazei negocierilor precontractuale, lasand aceasta chestiune, in totalitate, in
sarcina practicii de asigurari. Nu este si cazul legislatiei franceze. Art. L.112-2 din
Codul francez al asigurarilor148 stabileste ca asiguratorul trebuie, in mod obligatoriu, sa
147 Conform art.2 pct.24 din Legea nr.32/2000 actualizata, suportul durabil reprezinta orice
mijloc care permite clientului sa stocheze informatia adresata lui, intr-o modalitate accesibila
pentru utilizari viitoare, intr-o perioada de timp corespunzatoare scopului pentru care a fost
furnizata informatia si care permite reproducerea exacta a acesteia de pe dischete, CD-ROM,
DVD, unitatile centrale ale computerelor pe care posta electronica este stocata, cu exceptia siteurilor
Internet, care nu indeplinesc criteriile de stocare si reproducere a informatiei.
furnizeze o fisa de informare asupra pretului si garantiilor oferite, anterior incheierii
contractului. Tot inaintea incheierii contractului, asiguratorul este dator sa remita
asiguratului un exemplar din proiectul de contract si documentele anexa sau o nota de
informare privind contractul, care sa descrie precis, alaturi de obligatiile asiguratului,
garantiile si excluderile de la acoperire149. Decrete ale Consiliului de stat si ordine ale
autoritatii franceze de control al asigurarilor vin, in spiritul ultrareglementar din
Hexagon, sa stabileasca formularele exacte si mijloacele efective de constatare a
remiterii acestor documente.
Faza precontractuala este initiata, cel mai adesea, printr-o cerere de informatii,
in mod normal subsecventa publicitatii comerciale150 realizate de asigurator si urmata,
eventual, de negocieri in cadrul carora mai opereaza un schimb de informatii. In
principiu151, oferta, ca element al formarii acordului de vointe si expresie juridica a
propunerii ferme de a incheia un contract determinat in anumite conditii, este
considerata cererea ori declaratia de asigurare completata si semnata de asigurat, care
contine si declaratia de risc152
In contractele incheiate intre persoane prezente, in conditiile in care asiguratul
este interesat intr-o acoperira rapida si eficienta riscului, acesta achita prima simultan cu
semnarea cererii, conform principiului platii anticipate153 a primei, iar imediat se trece la
emiterea contractului sau a politei. In aceste cazuri, aplicabile marii majoritati
asigurarilor generale, momentul intrunirii acordului de vointe cu privire la elementele
esentiale ale contractului (negotio) coincide, practic, cu cel al emiterii si semnarii de
catre parti a contractului sau politei de asigurare (instrumentum). Este evident ca
obligatia de informare, astfel cum este reglementata, desi teoretic se mai poate executa
in cele cateva momente ulterioare completarii cererii de asigurare, ea nu poate avea
eficienta informationala si de echilibru contractual urmarita de legiuitor, decat daca este
indeplinita anterior completarii cererii sau declaratiei. Intr-adevar, oferta cuprinsa in
cererea de asigurare trebuie sa fie facuta in cunostinta de cauza, avand in vedere ca
formarea contractului, acceptarea, opereaza practic simultan.
173. In schimb, alta este situatia incheierii contractului la distanta, intre
persoane absente (regula pentru asigurarile de viata). Aici, momentul emiterii ori
semnarii politei, ca instrumentum, nu coincide cu incheierea contractului.
Pe de o parte, in dreptul comun, facand aplicarea art.35 Cod comercial,
contractul se considera incheiat pe data la care acceptarea ajunge la cunostinta
ofertantului, respectiv data la care asiguratul primeste polita de asigurare emisa de
asigurator. Principiul este confirmat in raporturile dintre furnizorii de servicii financiare
si consumatori, prin prevederile art.8 al OG nr.85/2004, potrivit carora, daca partile nu
au convenit altfel, momentul incheierii contractului la distanta privind serviciile
financiare il constituie momentul primirii mesajului de confirmare de catre consumator,
referitor la comanda sa.
Stabilirea momentului incheierii contractului conduce la cel putin doua
concluzii. In primul rand, obligatia de informare precontractuala subzista pana la
momentul receptiei politei de catre asigurat. In tot acest rastimp, asiguratul este
indreptatit sa pretinda, iar asiguratorul este dator sa comunice pe suport scris informatii
dintre cele legalmente prevazute, aceasta cu atat mai mult, cu cat conditiile generale si
particulare de asigurare nu sunt comunicate decat o data cu polita semnata si trimisa de
asigurator. In al doilea rand, asiguratul isi poate revoca oferta-cererea de asigurare
(art.37 Cod comercial : "pana ce contractul nu este perfect, propunerea si acceptarea
sunt revocabile") oricand intre momentul semnarii ei si cel al receptiei politei emise de
asigurator.
Pe de alta pare, OG nr.85/2004 contine cateva prevederi suplimentare fata de
dreptul comun, destinate sa procure o mai intensa protectie procedurala consumatorilor
de servicii financiare (si de asigurari) contractate la distanta. Potrivit art.6 si 7 ale acestui
act normativ, toate datele referitoare la conditiile, termenii si informatiile contractuale
obligatorii trebuie comunicate consumatorului in faza precontractuala, pe hartie sau pe
orice suport durabil disponibil si accesibil consumatorului, in timp util, la momentul
prezentarii ofertei sau, in orice caz, inainte ca acesta sa aiba obligatii rezultate din
semnarea contractului (cu alte cuvinte, inainte de plata primei), folosind o terminologie
fara echivoc, clara, usor de inteles de catre consumator.
Art. 24 din OG nr.85/2004 rastoarna sarcina probei privind indeplinirea
obligatiilor de informare ale asiguratorului, precum si sarcina probei existentei
consimtamantului consumatorului la incheierea contractului si la executarea acestuia,
care cade exclusiv in sarcina asiguratorului. Orice clauza contractuala contrara este
considerata clauza abuziva, in virtutea Legii nr. 193/2000. Conform art.20, consumatorii
au dreptul de a solicita rezilierea contractului in situatia in care furnizorul nu respecta
constangerile referitoare la indeplinirea obligatiei de informare, fara plata de penalitati si
fara costuri suplimentare.
b) Practica declaratiei de luare la cunostinta a asiguratului
174. Neexistand o veritabila procedura, constand intr-un eventual formalism
documentar similar celui reglementat in dreptul francez, eficienta obligatiei
reglementate de informare este in mod substantial afectata prin practica generalizata a
asiguratorilor, care se rezuma la a mentiona in cuprinsul cererii sau declaratiei
completate si semnate de potentialul asigurat, o formula in genul: "declar ca mi-au fost
date toate informatiile si explicatiile necesare, ca am luat cunostinta de conditiile de
asigurare, care mi-au fost inmanate". Chiar daca unele companii, cel putin, pretiparesc
pe versoul formularului de cerere sau declaratie, un rezumat al informatiilor minime
pretinse de Ordinul C.S.A. nr.3111/2004, procedeul permite asiguratorilor sa faca intr-o
maniera facila dovada indeplinirii obligatiei de informare, fara insa a dispune de minime
garantii ca potentialului asigurat i s-au si comunicat efectiv informatiile, respectiv ca
acestea i s-au pus la dispozitie la timpul potrivit.
De aceea, apreciem, ca, de lege ferenda, se pot formula cate propuneri care ar fi,
in opinia noastra, de natura a eficientiza informarea asiguratului, conferind informatiei,
de altminteri detaliat reglementate ca si continut, un caracter procedural concret si
verificabil.
In ce priveste contractul incheiat intre persoane prezente, s-ar impune
precizarea, in textele normative, ca informatiile reglementate sa fie comunicate formal
asiguratului, nu anterior "incheierii contractului", ci "anterior completarii cererii sau
declaratiei de asigurare". Astfel, mai sunt sperante pentru a nu se ratifica practica
neloiala a unor asiguratori romani, de a prezenta informatiile precontractuale legalmente
pretinse, pe verso-ul cererilor/declaratiilor de asigurare, fiind clar ca, la momentul in
care primeste cererea spre completare, clientul este deja determinat sa incheie
asigurarea, nemaifiind interesat sa-si lumineze consimtamantul prin lectura dificila a
textului, scris in caractere mici, de pe verso.
Referitor la contractele complexe (in principiu, cele de asigurare de viata)
incheiate la distanta, este necesar sa existe o procedura care sa prevada obligativitatea
comunicarii asiguratului, sub semnatura, a informatiilor minime pretinse de lege, cu un
anumit termen minim anterior intocmirii si semnarii de catre acesta a cererii sau
declaratiei de asigurare, perioada in care potentialul asigurat sa poata reflecta asupra
deciziei de a face oferta de asigurare. Documente cum sunt nota ori fisa de infomare,
reglementate in dreptul francez, pot constitui o corecta si eficienta sursa de import
legislativ. Dupa modelul practicii franceze, nota de informare ar contine toate
informatiile legalmente pretinse, insa ar trebui sa descrie in mod special garantiile
contractuale si excluderile de la acoperirea riscului, precum si obligatiile asiguratului pe
parcursul derularii contractului, cu sanctiunile legale si contractuale aferente
neexecutarii acestora154. In fine, instantele trebuie sa pretinda asiguratorului dovada
faptului ca asiguratului i s-au remis documentele ce constituie suportul informarii, la o
data precisa si sub luare de semnatura, altminteri neputandu-i fi impus clientului sa
respecte toate informatiile si conditiile prescrise de asigurator (Code des assurances art.
R112-3).
c) Valoarea informativa a fazei precontractuale
175. Reglementarea speciala a continutului obligatiei precontractuale de
informare nu se poate explica, decat prin intentia legiuitorului de a garanta o valoare
informativa concreta procedurii de formare a contractului de asigurare, fundamentata pe
caracterele specifice ale informatiei, care trebuie sa fie completa, clara, exacta,
accesibila si comprehensibila.
Functia informativa a procedurilor si inscrisurilor este in mod particular
necesara in contractele ale caror conditii, deja pre-determinate de catre una dintre parti,
sunt impuse celeilalte155. Valoarea informativa a perioadei precontractuale nu se poate
manifesta decat prin exigente de forma si prin caracterul controlabil al remiterii efective
a documentelor ce constituie sursa de informare. Ordinul C.S.A. nr.3111/2004 prevede,
ca singure exigente de forma, ca informatiile trebuie transmise in scris, in limba romana
(mai putin daca clientul solicita in scris comunicarea intr-o alta limba) si sub semnatura
potentialului asigurat, drept confirmare a luarii la cunostinta despre continutul
informatiilor.
In conditiile inexistentei unei proceduri formal consacrate de derulare a fazei
precontractuale in dreptul roman al asigurarilor, in principiu, debitorul obligatiei de
informare poate utiliza orice mijloc de informare apreciat de el ca fiind potrivit, in afara
de contractul definitiv si la un moment sensibil anterior exprimarii consimtamantului
potentialului asigurat156. Suportul scris al informatiei -in practica, adesea reprezentand
verso-ul cererii de asigurare- nu are natura de document contractual157, intrucat nu este
asumat de parti din perspectiva formarii succesive a acordului de vointe sau executarii
contractului, ci constituie un simplu document informativ precontractual prin care se
dovedeste indeplinirea unei obligatii legale de informare. Intr-adevar, in afara
caracterului sau, pana la urma, sumar, informarea precontractuala reglementata este si
nedefinitiva, chiar instabila, intrucat conditiile (cel putin tarifele de prime si suma
asigurata) stabilite de asigurator prin polita finala pot diferi de cele pretiparite in
suportul informativ precontractual (datorita, spre exemplu, verificarii starii fizice
concrete a bunului sau a starii de sanatate a persoanei asigurate).
A aplica nota de informare ŕ la roumaine pe verso-ul cererii de asigurare este
chiar o practica periculoasa, intrucat, astfel, acest material informativ dobandeste
aparenta (inselatoare) ca ar fi un document cu valoare contractuala, intucat clientul
semneaza pe cealalta parte a inscrisului. Asiguratorul poate profita in mod neloial de
aceasta semnatura, pretinzand, dupa cum ii dicteaza interesul propriu in contra
clientului, (a) fie ca asiguratul se prezuma ca ar fi acceptat ca atare conditiile prescrise in
suportul informatiei prin semnarea pe recto-ul paginii, (b) fie ca termenii contractuali de
pe verso nu sunt decat o nota de informare generica ce nu este circumstantiata situatiei
individuale descrise de asigurat prin completarea cererii de asigurare si declaratiei de
risc de pe recto.
176. Finalitatea si, in fond, valoarea informativa a obligatiei specifice de
informare este de a reflecta, pe cat de fidel este posibil, clauzele contractuale socotite de
legiuitor ca fiind esentiale, intr-o forma sintetica, abreviata, clara si accesibila158. In
realitate, suportul informativ nu leaga contractual asiguratorul159, insa sporeste
legitimitatea increderii pe care clientul o are fata de asiguratorul profesionist160, cu
consecinta simplificarii probatiunii in cazul pretinderii unui viciu de consimtamant si
respectiv a inlesnirii aprecierii inopozabilitatii unor clauze contractuale al caror continut
ar fi diferit de cel prezentat in documentul informativ.
Valoarea informativa este data, nu numai de natura suportului de informare, ci si
de caracterele informatiei continute. Informatia trebuie sa fie comprehensibila (sa nu fie
confuza) si lizibila, susceptibila sa ajunga la destinatar161. Unul dintre mijloacele de
asigurare a acestui caracter este forma aparenta a textului informativ162. Cu cat
caracterele textului acestea sunt mai mici, cu atat suportul poarta o informatie mai putin
valoroasa, iar cu cat caracterele sunt mai dimensionate pentru chestiuni exceptionale
(riscuri excluse, termene de decadere, clauze limitative de raspundere), cu atat sunt mai
reduse sansele ca asiguratul sa pretinda cu succes ca nu a fost informat la incheierea
contractului.
§2. Efectele neindeplinirii obligatiei de informare
Neindeplinirii obligatiei de informare nu ii este asociata o sanctiune precisa,
legiuitorul evitand sa abordeze acest aspect, sarcina fiindu-i rezervata jurisprudentei prin
158 P. Chen, op.cit., nr.770
159 Este, de altfel, unul dintre defectele regimului obligatiei precontractuale de informare
specifice, in conditiile in care, contractul definitiv, o data semnat, beneficiaza de o prezumtie de
cunoastere derivata din principiul fortei obligatorii a contractului, ceea ce dezechilibreaza
confruntarea dintre continutul documentelor informative ne(pre)contractuale si documentele
contractuale.
aplicarea dreptului comun. In primul rand, insesi natura juridica si fundamentul
dreptului clientului la reparatie sau depagubire nu sunt sigure, existand o pendulare intre
raspunderea contractuala si cea delictuala, explicabila prin conjunctura in care clientul
isi exprima pretentiile. In al doilea rand, desi trebuie facuta distinctia intre absenta
completa de executare a obligatiei, pe de o parte si respectiv executarea neconforma sau
incompleta, efectele distinctiei, desi formal diferite, conduc la aceeasi expresie a
sanctiunii neindpelinirii obligatiei - inopozabilitatea fata de asigurat a informatiilor
necomunicate pe care le invoca asiguratorul163
1. Fundamentul si natura juridica ale dreptului la reparatie al clientului
177. Chestiunea traditionala este de a sti daca raspunderea asiguratorului este
contractuala sau delictuala. Desigur, raspunsul depinde de izvorul obligatiei. Din
moment ce obligatia este situata anterior incheierii contractului si este prevazuta in lege
(nefiind un anagajament contractual si neavandu-si cauza in contract), pare extrem de
evident ca sanctionarea obligatiei de informare nu poate decat sa imprumute forma
raspunderii civile delictuale.
In realitate, fundamentul raspunderii nu este atat de simplu de stabilit. Problema
sanctionarii obligatiei de informare se pune, in mod invariabil, in contextul actiunii
asiguratului in executarea contractului de catre asigurator, ceea ce induce instantelor
ideea unei raspunderi contractuale (spre exemplu, asiguratorul invoca rezilierea
contractului, iar clientul incearca sa blocheze efectul rezilierii, aratand ca la data
incheierii contractului, nu a fost informat despre cauza de reziliere). In plus, dreptul
contemporan tinde sa trateze obligatia de informare ca fiind un angajament contractual
tacit, subantelegandu-l in orice raporturi contractuale. In fine, regimurile celor doua
raspunderi s-au apropiat prin evolutia jurisprudentei si doctrinei, ceea ce face ca efectele
optiunii intre cele doua fundamente sa fie estompate164
178. In mod normal, fiind vorba despre o obligatie legala de a face, sanctiunea
civila a neexecutarii acesteia consta in daune-interese platite creditorului obligatiei,
conform art.1075 si 998 Cod civil. Insa, in practica, prejudiciul suferit de clientul
asigurat consta in refuzul asiguratorului de a-i plati indemnizatia sau suma asigurata,
invocand diferite sanctiuni cum sunt nulitatea, rezilierea contractului, decaderea
asiguratului din dreptul la acoperire sau excluderea riscului de la garantare, toate acestea
fundamentate pe prevederi ale contractului de asigurare in legatura cu care clientul
sustine ca nu a fost informat, ca nu le cunoaste. De aceea, mentinand cadrul efectelor
raspunderii civile delictuale, principiul reparatiei integrale si in natura a prejudiciului
conduce alocarea unei reparatii banesti care corespunde valorii garantiei pe care
asiguratorul refuza sa o furnizeze si ar trebui sa o acorde in baza politei.
Problema ramane, in aceste conditii, de a stabili de ce coincid daunele-interese
la care l-ar obliga justitia pe asigurator, cu valoarea acoperirii contractate si refuzate de
acesta din urma? Pentru motivul ca aceasta este valoarea prejudiciului ce trebuie reparat
pe cale delictuala, sau pentru ca suma pe care ar fi obligat asiguratorul sa o plateasca ar
fi chiar o veritabila indemnizatie de asigurare. Cu alte cuvinte, din nou: suntem inaintea
unei situatii de reparare delictuala a prejudiciului sau, din contra, de executarea silita a
contractului ?
Vazand contextul judiciar in care se ridica problema raspunderii pentru
neindeplinirea obligatiei de informare, nu este suprinzator faptul ca jurisprudenta
apreciaza ca natura juridica a platii la care este obligat asiguratorul debitor al informarii
este de indemnizatie de asigurare165. Acest lucru conduce la o si mai mare apropiere
intre actiunea in angajarea raspunderii delictuale a asiguratorului (corecta in teorie) si
actiunea in executarea prestatiei contractuale (folosita in practica).
2. Ineficacitatea juridica a prevederilor contractuale cu privire la care nu s-a
realizat informarea
Nici sanctiunile neindeplinirii obligatiei de informare nu scapa dificultatilor de
plasare teoretica. Insa acestea, fie ca reies din cadrul contractual, fie ca deriva din cel
delictual, raman sa se exprime intr-o forma unitara, care de altfel, face prea putin utila si
dezbatarea precedenta asupra fundamentului si naturii juridice a reparatiei la care este
indreptatit clientul asigurat. Pana la urma, chiar daca, din punct de vedere riguros
stiintific, sanctiunea este reparatia integrala si in natura a prejudiuclui cauzat prin fapta
delictual-precontractuala a asiguratorului, se poate observa ca cea mai buna forma de
exprimare a acestei reparatii nu consta in altceva, decat in considerarea ca informatia
contractuala necomunicata nici nu exista, asiguraorul neputandu-i opune clientului
informatia respectiva166
179. Viciile de consimtamant - o sanctiune improbabila. Domeniul
precontractual ne ofera posibilitatea considerarii lipsei de informare ca facand parte din
sfera erorii viciu de consimtamant sau a reticentei dolosive, ambele conducand la
anularea contractului. O decizie recenta167 aminteste ca dreptul comun al contractelor
este izvor al unei solutii rapide, atunci cand dreptul special al asigurarilor este lacunar
sau complex.
In speta, asiguratului i s-a emis o noua polita anuala in continuarea celei expirate,
doar ca societatea de asigurare mentionase in noile conditii de asigurare aplicabile, cateva noi
situatii care excludeau garantia pentru furt in anumite circumstante (o acoperire pentru furt mai
redusa), cu toate ca prima de asigurare crescuse fata de anul anterior. Curtea a apreciat ca tacerea
societatii de asigurare si a agentului sau constituie o reticenta dolosiva si o manevra destinata sa
induca in eroare asiguratul asupra unui element esential al contractului.
Intr-adevar, jurisprudenta consumerista adora sa aplice teoria viciilor de
consimtamant atunci cand cocontractantul profesionist pastreaza necomunicate elemente
considerate determinante pentru exprimarea consimtamantului contractual al
profanului168
Trebuie, insa, sa admitem ca viciile de consimtamant nu sunt foarte adaptate
raporturilor de asigurare si in special obligatiilor de informare pretinse asiguratorului,
intrucat este implicata o dificultate mare a probatiunii in sarcina clientului, din acest
punct de vedere existand sanciuni mai "comode". Pe de alta parte, continutul informarii
la care este obligat asiguratorul nu permite, decat in situatii cu adevarat exceptionale,
retinerea dolului sau erorii-viciu de consimtamant.
Totusi, chiar obtinand anularea contractului pentru vicierea consimtamantului,
cea mai buna forma de acoperire in natura a prejudicului suferit de client prin pierderea
sansei de a dispune de o garantare eficienta a riscului, este chiar obligarea asiguratorului
la executarea contractului, ca si cum acesta ar fi fost valabil!
180. Inopozabilitatea stipulatiilor contractuale necomunicate - o sanctiune
oportuna. Neobservarea continutului si procedurii de indeplinire a obligatiei de
informare poate sa cauzeze un prejudiciu clientului, care se exprima prin reducerea sau
privarea completa de indemnizatia la care ar fi fost indreptatit (pentru care a cumparat
acoperirea). Asiguratorul isi justifica refuzul de plata a sumei asigurate, prin invocarea
unor anumite prevederi contractuale (conditii, excluderi, documente necesare pentru
justificarea cererii de despagubire, informari incorecte sau incomplete de catre asigurat
etc.) in legatura cu care asiguratul pretinde ca nu a fost informat.
Intr-o speta, nepublicata, drept conditie a platii despagubirii pentru daunele produse
proprietatii asigurate (si) pentru alunecari de teren, societatea de asigurari i-a pretins asiguratului
studiul geotehnic ce trebuia sa se gaseasca la documentatia de autorizare a construirii proprietatii
asigurate. Clientul a prezentat studiul, in care scria ca terenul pe care este construita casa e
"periculos pentru constructii". Instanta i-a dat asiguratorului castig de cauza, desi apreciem ca acel
document nu era unul contractual si asiguratorul nu putea sa il invoce pentru a conditiona
executarea contractului, atata timp cat nu a comunicat asiguratului ca studiul (continutul sau) va
conditiona plata despagubirii, iar asiguratul detinea la momentul incheierii politei autorizatie de
construire valabila, care nu putea fi acordata decat daca terenul era construibil si documentatia
tehnica era conforma.
Obligatia de informare si raspunderea aferenta fiind precontractuale (redundant,
delictuale), este evident ca asiguratul este indreptatit la daune-interese care sa-i acopere
prejudiciul suferit, in conditiile dovedirii legaturii de cauzalitate cu neindeplinirea
obligatiei de informare. Prejudiciul suportat de asigurat consta in pierderea dreptului la
indemnizare (integrala).
Chiar daca unele instante au apreciat ca prejudiciul ce trebuie acoperit consta in
pierderea sansei de a gasi un alt asigurator169. Este acelasi lucru
De aceea, cuantumul daunelor-interese la care ar fi obligat asiguratorul
corespunde diferentei dintre indemnizatia pe care asiguratul ar fi putut sa o incaseze
daca asigurarea ar fi functionat normal si indemnizatia pe care a incasat-o efectiv, in
conditiile neindeplinirii obligatiei de informare de catre asigurator170
Chiar si privit dinspre taramul contractual, obiectivul sanctiunii neindeplinirii
obligatiei de informare ar fi tot acela de inlocuire a garantiei de asigurare contractate.
Daca lipsa unei informatii contractuale face iluzorie speranta legitima a asiguratului de
a-i fi garantata acoperirea riscului (garantie pe care a cumparat-o !) atunci este firesc sa
apreciem ca cea mai convenabila sanctiune este indepartarea acelor clauze sau prevederi
contractuale care sunt invocate de asigurator in dezavantajul asiguratului. Sanctiunea
contractuala cea mai eficienta este ca realitatea juridica sa fie conforma cu informatiile
transmise de asigurator171. Altfel spus, clauzele defavorabile asiguratului si care nu au
facut obiectul infromarii, trebuie sa ii fie considerate inopozabile acestuia
inopozabilitatea este sanctiunea de principiu a neindeplinirii functiei informative a
contractului. Ea consta, pur si simplu, in nerecunoasterea fata de asigurat a acelor
prevederi ori documente sau informatii contractuale care nu i-au fost formal (intr-o
anumita procedura), corect si complet comunicate de catre asigurator172. Contractul se
va executa in conditiile cunoscute de asigurat !
C) Obligatia de sfatuire datorata de asigurator sau brokerul de asigurari
1. Continutul obligatiei de sfatuire
181. Notiune. Alaturi de obligatia de informare, instituita pe cale de
reglementare, si care presupune o transmitere de date intre parti, jurisprudenta a incercat,
destul de timid, sa consacre existenta unei obligatii de sfatuire, care, in contextul
evolutiilor jurisprudentiale, pare sa fie retinuta cu deosebire in sarcina intermediarilor de
asigurari, si care consta in consilierea clientului asupra oportunitatii operatiunii de
asigurare pe care o are in vedere, in urma dialogului dintre parti173. Consilierea inseamna
adecvarea serviciilor de asigurare la nevoile reale ale clientului, ceea ce implica
determinarea clara a intentiilor si necesitatilor clientului, prin comportamentul activ si
implicat al asiguratourlui de a obtine informatii relevante despre client si situatia
acestuia.
Continutul obligatiei de sfatuire consta in explicarea dispozitiilor legale si din
contractul de asigurari, in scopul oferirii tuturor elementelor necesare in concreto
clientului, potrivit pregatirii si experientei acestuia, pentru a contracta cea mai buna
acoperire a riscului la care este expus, care sa corespunda intereselor persoanei
asigurate. Reprezentantul (intermediarul) asiguratorului este dator sa-l atentioneze pe
client despre consecintele declaratiilor incorecte sau incomplete, sa fie sigur ca
adapteaza prima si suma asigurata la valoarea reala a bunului sau la posibilitatile
fincnaiare ale clientului, sa se asigure ca solicitantul indeplineste conditiile impuse de
asigurator pentru garantarea acoperirii174 etc.
Obligatia de consiliere presupune inclusiv indatorirea profesionistului de a
deconsilia virtualul client, aratandu-i ca serviciul oferit nu corespunde dorintelor si
respectiv posibilitatilor clientului.
182. Diferente fata de obligatia de informare. Conceptul ramane, din
nefericire, unul inca destul de imprecis si la care practica judiciara se refera in mod
neunitar. Dintru inceput, se pot marca unele diferente fata de notiunea mai stabila a
obligatiei de informare. Aceasta din urma este conceputa ca una de rezultat, de a
transmite cocontractantului anumite informatii, in vreme ce obligatia de sfatuire este
apreciata in unanimitate ca fiind una de mijloace175. De aici, cele doua notiuni difera si
din perspectiva probatorie. Obligatia de informare este verificabila, fiind reglementate
atat continutul minim ce trebuie transmis, cat si procedura informativa, bazata pe
remiterea anumitor documente. In schimb, sfatuirea este mai putin verificabila, intrucat
consta in chestionarea clientului asupra necesitatilor sale si consilierea acestuia in
vederea adoptarii celei mai bune solutii de acoeprire a riscului respectiv176. Elementul de
continut care, cu siguranta, face distinctia intre indatorirea de informare si cea de
sfatuire, este obligatia de prudenta si diligenta a asiguratorului, care trebuie sa garanteze
evitarea incheierii unei polite ce nu corespunde nevoilor reale ale clientului177. Nu in
ultimul rand, obligatia de informare are un domeniu intins si obiectiv, fiind general
aplicabila tuturor raporturilor contractuale, cel putin din perspectiva protectiei
consimtamantului, in vreme ce obligatia de sfatuire are un domeniu mai restrans si
subiectiv, existenta sa fiind retinuta numai in raporturile contractuale dintre anumite
categorii de persoane (intre profesionisti si profani, respectiv intre intermediari si
consumatori).
2. Intinderea obligatiei de sfatuire
a) Limitele relative ale obligatiei de sfatuire (sau intinderea pe orizontala).
183. Intr-adevar, existenta si intinderea obligatiei de sfatuire depind de masura
competentelor celui ce se pretinde creditor al acestei obligatii. Tocmai de aceea, in ciuda
direfentelor exprimate in teorie intre obligatiile de informare si respectiv sfatuire, ele au
atat un continut, cat mai ales o intindere variabila, ceea ce face ca practica judiciara sa
asume distinctia intr-o maniera care nu exclude intotdeauna arbitrariul178, uneori folosinf
chiar impreuna celel doua notiuni, pentru a exprima acelasi obiectiv juridic179. Atata
timp cat intinderea obligatiei tine de calificarea partilor (profesionisti de o parte,
consumatori sau profani, pe de alta), uneori este extrem de greu de sustinut unde se
termina infomarea si unde trebuie sa inceapa obligatia de sfatuire180, pentru simplul
motiv ca uneori consumatorul este o intreprindere comerciala (in teorie nu poate avea
calitatea de consumator si este prezumata a nu avea nevoie de ocnsiliere), care insa nu
are activitate si nici competente in domeniul asigurarilor, plasandu-se din perspectiva
subiectiva intr-o situatie similara cu a unui consumator profan.
Ceea ce este sigur, este ca nu poate exista obligatie de sfatuire in contractele de
reasigurare, incheiate intotdeauna intre profesionisti.
In acest context, atat dupa abordarea doctrinara, cat si cea jurisprudentiala,
indatorirea de consiliere este pretinsa profesionistilor, prin relativizare fata de profani,
iar nu comerciantilor, prin relativizare fata de consumatori. Veritabilii profesionisti in
asigurari sunt brokerii independenti. Intr-adevar, intermedierea este privita in dreptul
european ca pe o profesie reglementata181, in care intrarea este supravegheata de
autoritati si a carei exercitare se situeaza sub acelasi control de legalitate si
profesionalism. Interpunerea unui broker de asigurari nu se poate justifica numai ca
interpunere in distributia asigurarilor, in vederea obtinerii unui comision, ci trebuie sa
contribuie la calitatea, securitatea si transparenta activitatii de asigurare, cu deosebire
prin oferirea unor servicii de consiliere competente, destinata a spori protectia juridica a
asiguratilor182
Astfel, jurisprudenta pune in sarcina acestor intermediari obligatii cum ar fi:
atentionarea clientilor in privinta riscurilor contractuale si a explicarea excluderilor de la
acoperire mai putin explicite183, atentionarea clientului asupra noii valori reale a
obiectului asigurat184, explicarea valorii juridice a acceptarii stipulatiei de catre
beneficiarul desemnat, in conditiile in care asiguratul intentiona rascumpararea
politei185, incurajarea unei subscrieri inutile de acoepriri suplimentare pentru client186
explicarea eronata a unei prevederi contractuale ce a determinat consimtamantul de a
incheia contractul187 etc.
Brokerul in asigurari este, astfel, debitorul cert al obligatiei de sfatuire.
Jurisprudenta apreciaza ca intermediarul independent al asiguratorului trebuie sa fie "un
ghid sigur si un consilier experimentat"188
184. Scopul obligatiei de sfatuire este sa protejeze profanul (indiferent daca
intruneste sau nu conditiile notiunii legale de consumator) fata de propria-i slabiciune,
suplinindu-i incapacitatea de a intelege pe deplin insemnatatea si intensitatea
angajamentului sau contractual. Sfatuirea tine de calitatea consimtamantului, nu de
existenta sa. Intermediarul in asigurari, prin interventia sa, trebuie sa acorde un serviciu
competent, destinat sa "lumineze" consimtamantul clientului referitor la totalul
angajamentelor sale si la utilitatea si adpatarea politei fata de situatia sa.
Problema este ca, in domeniul asigurarilor, majoritatea consumatorilor incheie
polite pentru nevoile vietii lorprofesionale. De aceea, intensitatea obligatiei de
sfatuire depinde (si) de calitatile personale ale subscriitorului, care, cu cat are o
pregatire mai slaba si o activitate mai modesta, cu atat trebuie mai puternic protejat189
Astfel, determinarea intinderii obligatiei de sfatuire este cu atat mai dificila, cu cat
consilierea este pe masura competentei fiecarui client in parte. Desigur, un comerciant
care subscrie o polita pentru nevoile intreprinderii sale este prezumat a dispune de
competente juridico-economice, insa nu neaparat si de competentele tehnice necesare
incheierii unei polite de grup privind raspunderea civila implicata de activtatea firmei
sale. Un astfel de contractant nu va putea pretinde, spre exemplu, ca a fost gresit sfatuit
intrucat primele de asigurare depaseau evident posibilitatile sale financiare, insa va
putea imputa intermediarului ca nu i-a explicat faptul ca, dat fiind obiectul sau de
activitate, pentru a avea garantia acoperirii, ar fi trebuit sa contracteze clauze
suplimentare, intrucat riscurile cu care se confrunta in mod special nu faceau obiectul
conditiilor generale de asigurare aferente politei pe care a cumparat-o190. Tot astfel,
intreprinzatorul care vinde sisteme electronice de securitate, nu poate invoca lipsa
consilierii din partea asiguratorului, fiind obligat sa se autoinformeze asupra
conformitatii materialului sau cu normele impuse de asiguratori (ignoranta
nescuzabila)191
b) Intensitatea obligatiei de sfatuire (sau intinderea obligatiei pe verticala)
185. Cat de mult i se pretinde intermediarului (asiguratorului) profesionist, pana
unde se presupune ca trebuie sa mearga in asumarea indrumarii profanului?
In primul rand, in aprecierea intensitatii obligatiei de sfatuire intervine principiul
(care ar putea fi numit "al individualismului civil") potrivit caruia contractantul este
tinut sa se informeze cu privire la aspectele esentiale ale angajamentului sau
contractual192. De aceea, au fost respinse pretentii impotriva asiguratorilor, in conditiile
in care asiguratul a dispus de suficiente documente precontractuale pentru a se informa,
respectiv atunci cand solicitantului i-a fost remis un proiect de contract care descris in
termeni clari si precisi limitele obligatiei asiguratorului193. Odata sfatuirea acordata,
apartine pana la urma clientului sa adopte decizia de a cumpara produsul de asigurare si
de a accepta ori nu conditiile propuse de asigurator. Clientul nu este un incapabil!
In al doilea rand, una dintre limitele obligatiei de sfatuire consta in faptul ca
agentul nu este dator sa verifice sinceritatea asiguratului sau realitatea declaratiilor
acestuia, facute de el pe propria raspundere194. Chiar daca asiguratorul procedeaza la o
atare verificare, asiguratul nu va exonerat de raspundere in privinta declaratiilor sale195
In chip de concluzii, in opinia noastra, se poate observa ca aceasta obligatie de
sfatuire, recunoscuta in sarcina celor care intervin profesional in vanzarea politelor, este
o dezvoltare a obligatiei (mai) generale de prudenta si diligenta ce caracterizeaza in
dreptul contemporan comportamentul oricarui profesionist al serviciilor fianciare, fata
de profan/consumator196, urmand ca intensitatea acestei diligente sa depinda in mare
masura de circumstantele personale ale clientului197
D) Protectia consumatorilor prin interpretarea contractelor. Regimul juridic
al clauzelor abuzive
186. Evolutie. Contractele de asigurare au fost considerate, inca din perioada
precursoare a dreptului contemporan al consumatorilor, drept exemplul caracteristic si
natural al contractelor de adeziune, a caror pre-redactare de catre asigurator se plia pe
inegalitatea evidenta dintre parti, atat de informare cat si economica198. Pozitia
dominanta a asiguratorului ii confera posibilitatea de a exploata neputinta si ignoranta
clientului, in dispretul legilor elementare ale moralei in afaceri.
In ce priveste evolutia contemporana a normelor referitoare la protectia
consumatorilor prin regimul clauzelor abuzive, inceputul timid este atribuit Codului
civil italian de la 1942 (art.1459 si urm.), care ar fi avut in vedere dispozitii novatoare
din legislatia statelor nordice din perioada interbelica, consacrate indreptarii prin
interventia justitiei a contractelor inechitabile199. Ulterior, Codul civil german devine
elementul de referinta, o data cu modificarea sa din anul 1976, consacrata partial
protectiei bunei-credinte in contractele preredactate (art.305 si urm.). Prin legea din 14
iulie 1991, Belgia refondeaza regimul juridic al protectiei consumatorilor prin informare
si adaptarea unor practici comerciale oneste.
Dreptul comunitar impune adoptarea de catre statele membre a unei legislatii
consacrate protectiei consumatorilor contra clauzelor abuzive, prin Directiva nr. 93/13
din 5 aprilie 1993 a Consiliului European, privind clauzele abuzive in contractele
incheiate cu consumatorii200. Directiva a fost transpusa in Franta prin Legea nr.95-96 din
1 februarie 1995 referitoare la clauzele abuzive (text integrat la art.132-1 din Codul
francez al consumului), in Spania prin legea nr.7/1998 din 13 aprilie 1998, referitoare la
conditiile generale de contractare, in Germania prin Legea din 26 noiembrie 2001 asupra
mijloacelor juridice de actiune in contra nerespectarii drepturilor consumatorilor etc.
Inspirandu-se din definitiile adoptate in legislatia comunitara si a statelor
membre, in Romania, prin Legea nr.193/2000, modificata prin Legea nr.65/2002, este
considerata ca fiind abuziva clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu
consumatorul si care, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza,
in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru
semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor (art.4).
Notiunea de consumator este folosita in acceptiunea sa juridica, astfel cum este
definita in Legea nr.193/2000 si OG nr.21/2992 republicate (a se vedea supra, nota 177
In aplicarea art.7 al Directivei nr.93-13, majoritatea legislatiilor europene au
constituit organisme si autoritati (Comisii)201 speciale ale caror atributii constau in
calificarea clauzelor ca fiind abuzive, sens in care sunt constituite asa-numitele liste
negre, continand clauze ce sunt a priori si de drept considerate abuzive, si liste gri,
cuprinzand clauze care, in anumite imprejurari, pot fi considerate abuzive. In Romania,
controlul administrativ al respectarii dispozitiilor legale referitoare la clauzele abuzive a
fost atribuit Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor202 (www.anpc.ro), la
care se adauga controlul exercitat de justitie, atunci cand aceasta este sesizata fie de
consumatorul prejudiciat, fie de organizatii, asociatii si autoritati functionand in
domeniul protectiei consumatorilor. In privinta "listarii" clauzelor abuzive, tactica
adoptata de legiuitorul roman este situata mai aproape de ceea ce s-ar putea considera ca
fiind o "lista gri": Anexa la Legea nr.193/2000 cuprinde lista acelor clauze care sunt
considerate abuzive, atata timp cat sunt intrunite imprejurarile prevazute in textul legal
187. Conditiile calificarii unei clauze ca fiind abuzive. Dupa cum reiese din
formularea art.4 al legii nr.193/2000, pentru considerarea unei clauze ca fiind abuzive,
trebuie intrunite doua conditii203: una formala, care presupune ca dispozitia
contractuala sa nu fi fost negociata cu consumatorul si una de fond, care pretinde ca,
prin efectul clauzei, luata separat ori prin interpretare cu alte clauze din contract, sa se
creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul
consumatorului. Textul art.4 face referire si la notiunea de buna-credinta ("in
detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte") insa consideram ca
dovedirea acesteia nu se poate impune consumatorului, ca si conditie suplimentara
pentru a include clauza intre cele abuzive, indepartarea de la exigentele bunei-credinte
contractuale fiind prezumata prin insusi faptul ca efectul clauzei este in detrimentul
consumatorului.
In ceea ce priveste conditia de forma, conform legii, este considerata ca nefiind
negociata direct cu consumatorul, acea clauza care a fost stabilita fara a-i da acestuia din
urma posibilitatea sa influenteze natura ei (!?), cum ar fi contractele standard
preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti.
Textul (art.4 al.2 din Legea nr.193/2000) impune doua observatii.
Pe de o parte, este incorect formulat, datorita utilizarii notiunii de natura a
clauzei. O clauza poate avea natura de reziliere, de denuntare unilaterala, de decadere
din garantie, de atribuire de competenta, de clauza penala etc. Or, ne intrebam in mod
firesc, cum ar fi posibil ca una dintre parti sa influenteze natura unei prevederi
contractuale ? Cum s-ar putea schimba, prin negociere, natura unei clauze, sa spunem,
de denuntare unilaterala? In schimb, ceea ce poate face obiectul unei negocieri, sunt
termenii unei clauze, conditiile concrete de eficacitate a acesteia, valoarea obligatiilor
asumate etc. Or, acestea din urma nu au legatura cu natura clauzei, ci cu continutul
acesteia.
Pe de alta parte, continutul contractelor de adeziune, standard, pre-redactate este
extrem de influentat, in dreptul contemporan, prin norme juridice imperative, fiind tot
mai evidenta interventia statutului in raporturile contractuale. Interventia, in special a
autoritatilor de reglementare a pietei asigurarilor, a avut drept consecinta limitarea
drastica a libertatii contractuale, in toate sistemele juridice. La nivelul statelor europene,
autoritatile administrative au impus, in timp, utilizarea unor clauze-tip, a caror
multiplicare a condus practic la standardizarea contractelor de asigurare din aceeasi
categorie, indiferent de asigurator. De aceea, daca asigurarea este un contract de
adeziune, pe care asiguratul nu il poate negocia, este la fel de real ca acest lucru s-a
impus mai putin datorita diferentei de forta economica dintre parti, cat datorita
interventiei autoritatilor legiuitoare prin fixarea continutului contractual, in vederea
protectiei partii mai slabe. Or, aceasta realitate are o importanta practica deosebita,
intrucat art.3 al.(2) din Legea nr.193/2000 prevede ca regimul juridic al clauzelor
abuzive nu se aplica acelor dispozitii contractuale al caror continut are natura
reglementara!
In fine, simplul fapt ca un contract face parte din categoria celor de adeziune, nu
este suficient pentru a demonstra ca o clauza anume ar fi fost impusa fara negociere,
printr-un abuz de putere economica204
188. Regimul clauzelor abuzive205 prevede indepartarea clauzei care intruneste
conditiile legale pentru a fi astfel considerata. Clauza abuziva este suprimata, lipsita de
orice eficacitate juridica (considerata nescrisa)206. Consumatorul dispune de o actiune
judiciara individuala207, prin admiterea careia poate obtine (alaturi de sanctionarea
administrativa -amenda- a comerciantului) modificarea clauzei cu daune-interese, in
masura in care contractul romane in fiinta in aceste conditii, sau desfiintarea contarctului
cu daune-interese, dupa caz (art.13 din lege). Se observa ca legiuitorul este atent la
protejarea dinamicii raporturilor comerciale. Astfel, consumatorul nu poate obtine
rezilierea intregului contract, decat in masura in care continuarea raporturilor
contractuale nu se mai poate realiza in lipsa clauzei eliminate, ceea ce presupune ca
prevederile clauzei anulate sa tina de insasi cauza (obiectul) contractului respectiv.
Printre clauze considerate abuzive, care pot figura in mod obisnuit in contractele
de asigurare, figureaza, cu titlu de exemplu208, acelea care :
a) dau dreptul asiguratorului de a modifica clauzele contractuale, in mod
unilateral si discretionar, fara a avea un motiv specificat in contract si acceptat de
consumator prin semnarea acestuia;
b) dau dreptul asiguratorului sa modifice unilateral, fara acordul
consumatorului, imprejurarile in care trebuie sa se produca riscul pentru a beneficia de
acoperire sau termenul in care se obliga sa faca plata;
c) impun termene nerezonabil de scurte pentru notificarea survenirii riscului, a
caror nerespectare este sanctionata cu insasi decaderea asiguratului din dreptul de a mai
pretinde vreo despagubire;
d) dau dreptul exclusiv asiguratorului sa interpreteze clauzele contractuale;
e) prevad excluderi conventionale care golesc contractul de sens, de cauza
pentru asigurat (exclud acoperirea pentru furt daca riscul se produce cand locuinta nu
este ocupata ; exclud acoperirea pentru incendiu daca locuinta « nu este bine
intretinuta »)
f) permit asiguratorului sa refuze plata, intemeiat pe nedeclararea de catre
consumator a unor informatii referiotare la risc, care nu fac obiectul chestionarului
anexat la cererea de asigurare
g) anuleaza dreptul consumatorului sa pretinda despagubiri in cazurile in care
asiguratorul nu isi indeplineste obligatiile contractuale;
h) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul
neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite
de asigurator (clauze penale disproportionate);
i) restrang sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, in cazurile
in care asiguratorul a modificat unilateral clauzele contractuale;
j) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau de a
exercita un alt remediu legal, solicitandu-i in acelasi timp rezolvarea disputelor in
special prin mediere ori arbitraj; sa conditioneze dreptul asigratului la un proces, de
indeplinirea oricarei proceduri prealabile conventionale (cum ar fi « expertiza
amiabila »)
k) impunerea in mod nejustificat restrictii in administrarea probelor evidente de
care dispune consumatorul sau, din contra, conditioneaza plata despagubirii de aducerea
de catre consumator a unor probe draconice nejustificate, extrem de dificil de produs;
l) prevad obligatia asiguratului de a fi acord cu renegocierea contractului de
asigurare in cazul schimbarii substantiale a riscului.
