|
|
|
Normele conflictuale au caracter national intrucat sunt creatia legiuitorului sau jurisprudentei fiecarui stat in parte. Din particularitatile fiecarui sistem national de drept international privat decurge consecinta diversitatii normelor conflictuale care pot da nastere la doua tipuri de conflicte ale normelor conflictuale[1].
a. Conflictul pozitiv. Intr-o situatie juridica data, fiecare dintre normele conflictuale in prezenta atribuie competenta propriei legi interne. Cu titlu de exemplu, un cetatean german cu ultimul domiciliu in Franta moare in aceasta tara lasand o avere mobiliara. Se pune problema carei legi va fi supusa succesiunea: legii germane, ca lege nationala a defunctului sau legii franceze, ca lege a statului pe al carui teritoriu a avut ultimul domiciliu? Norma conflictuala germana atribuie competenta legii nationale a defunctului, deci legii germane ce reglementeaza materia succesiunilor. Dimpotriva, daca se va ivi in fata unui tribunal francez, acesta va face aplicarea legii interne intrucat norma conflictuala franceza supune succesiunea mobiliara legii ultimului domiciliu al defunctului.
Conflictul pozitiv exclude retrimiterea.
b. Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale nationale se declara necompetenta in reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate si trimite la sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat tert. Aceasta situatie da nastere retrimiterii. Astfel, statutul personal al unui englez domiciliat in Franta este supus legii sale nationale, adica dreptului englez. Norma conflictuala engleza desemneaza, ca lege competenta in materie, legea franceza ca lege a domiciliului. Daca litigiul apare in fata judecatorului francez, acesta va urma propria norma conflictuala care il trimite la dreptul englez, care la randul sau retrimite la dreptul francez. Spunem ca dreptul forului admite retrimiterea continuta in norma conflictuala straina.
Conflictul negativ este prima conditie a existentei retrimiterii[2]. A doua conditie este ca dreptul forului sa admita retrimiterea, adica sa trimita la intregul sistem de drept strain, inclusiv la normele sale conflictuale (nu doar la normele materiale ale dreptului strain)[3].
Retrimiterea este acea institutie a dreptului international privat, provocata de conflictul negativ dintre normele conflictuale in coliziune cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate, in sensul ca fiecare norma conflictuala confera celeilalte competenta de a carmui raportul juridic respectiv[4]. In doctrina franceza s-a afirmat ca "marea problema a momentului nu este aceea de a sti daca retrimiterea trebuie admisa, ci de a sti cand trebuie admisa"[5].
Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima data intr-un proces celebru in Franta - "Cazul Forgo". Ulterior a fost utilizat chiar si pentru ipoteza in care lex tari nu trimite inapoi, deci nu retrimite, ci trimite mai departe, la legea unei alte tari. De exemplu, un cetatean danez are domiciliul in tara noastra. Art. 11 din Legea nr. 105/1992 (norma conflictuala romana) prevede ca statutul personal al acestuia este carmuit de legea daneza ca lege nationala. In acelasi timp norma conflictuala daneza stabileste ca lex personalis este lex domicilii, deci statutul personal al cetateanului danez domiciliat in strainatate este carmuit de legea romana, ca lege a domiciliului. Se pune intrebarea de care lege asculta judecatorul roman: de legea romana care ii ordona sa aplice legea daneza sau, dimpotriva, pentru ca legea romana ii ordona sa aplice legea daneza va asculta de aceasta din urma lege si va aplica legea romana.
Retrimiterea presupune atitudini diferite din partea normelor conflictuale in prezenta: una se declara pentru aplicarea legii nationale, iar cealalta pentru aplicarea legii domiciliului.
Cand judecatorului i se indica sa aplice legea straina, aceasta indicatie poate fi inteleasa in doua feluri:
1) in sensul de a aplica dreptul material intern al tarii straine si fara a se tine seama de normele de drept international privat al sistemului de drept respectiv;
2) in sensul de a considera legea straina in ansamblul sau de drept cuprinzand inclusiv normele conflictuale.
Daca aceste norme retrimit la legea forului, trebuie sa se aplice aceasta din urma lege. In aceasta situatie se accepta retrimiterea si deci se va aplica legea forului. Atunci cand trimiterea se face la intregul sistem de drept strain, ea poate da nastere la retrimitere, pe cand daca se face numai la dreptul substantial strain, retrimiterea este exclusa. Retrimiterea este un mijloc de tehnica juridica menit sa justifice aplicarea legii forului in locul legii straine.
Prezentam in continuare speta Forgo, reprezentativa in materia retrimiterii. Un copil bavarez din afara casatoriei, Forgo, nascut in Bavaria, traieste in Franta de la varsta de 5 ani. El moare la Pau la varsta de 68 de ani, lasand o importanta succesiune mobiliara pentru care nu a intocmit testament. Rudele colaterale dupa mama au introdus petitie de ereditate in fata instantei franceze. Dupa legea franceza dezbaterea succesiunii se facea dupa normele de drept de la ultimul domiciliu al defunctului. Domiciliul legal sau de drept al lui de cujus ramanea in Bavaria, pentru ca in Franta nu a intocmit formalitatile pentru stabilirea unui domiciliu legal. Legea franceza a trimis asadar la legea bavareza. Potrivit acesteia din urma succesorilor colaterali dupa mama le revenea o parte din mostenire. Petitia de ereditate a fost admisa de Curtea de la Bordeaux, dar in recursul statului francez - reprezentat de Administratia domeniilor - s-a constatat ca norma conflictuala bavareza supune succesiunea mobiliara domiciliului de fapt, retrimitand la legea franceza. Curtea de Casatie franceza a acceptat retrimiterea si a aplicat legea materiala franceza dupa care succesiunea era considerata vacanta si, in consecinta, a fost atribuita statului francez[6].
Retrimiterea este de doua feluri:
a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simpla sau trimiterea inapoi) exista atunci cand norma conflictuala a forului desemneaza drept competent dreptul strain a carui norma conflictuala, la randul sau, atribuie competenta dreptului forului;
b) retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexa sau dubla retrimitere) exista cand norma conflictuala straina aplicabila in virtutea normei conflictuale a forului atribuie competenta dreptului unui stat tert[7].
Regula admiterii retrimiterii de gradul I este consacrata in art. 4 alin. 1 din Legea nr. 105/1992: daca legea straina, determinata potrivit normelor conflictuale romane, retrimite la dreptul nostru se aplica legea romana, afara de cazul in care se prevede in mod expres altfel.
In urma retrimiterii simple se va aplica legea materiala romana, dar ca urmare a acceptarii retrimiterii de catre dreptul roman si nu in baza vointei exprimate in legea straina. S-a aratat[8] ca retrimiterea este admisa si in litigiile de dreptul comertului international.
Argumentarea tezei:
- retrimiterea de gradul I se raporteaza la dreptul strain ca sistem unitar de drept care include si normele conflictuale. Motivul de ordin practic ar consta in aceea ca retrimiterea functioneaza aproape intotdeauna in favoarea legii forului, asa incat tara instantei sesizate nu are decat de castigat. Din punct de vedere teoretic exista o stransa legatura intre legea materiala straina si norma conflictuala straina (care s-ar nesocoti daca trimiterea s-ar intelege ca fiind facuta numai la legea materiala).
- trimiterea facuta de norma conflictuala a forului nu obliga in nici un fel legea straina sa se aplice: daca dreptul strain refuza competenta si retrimite prin propria norma conflictuala la dreptul forului aceasta retrimitere trebuie acceptata. Altfel, ar insemna ca se admite aplicarea legii straine intr-o materie in care ea insasi se declara necompetenta;
- retrimiterea simpla asigura executarea hotararilor judecatoresti. S-a spus ca doar acceptandu-se retrimiterea se poate da eficienta hotararilor judecatoresti, cu argumentul ca dintre toate tarile in care s-ar putea invoca efectele hotararii cea mai mare probabilitate exista pentru tara cu a carei lege raportul juridic respectiv are legatura prin elementul sau strain[9];
- retrimiterea de gradul I este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept in prezenta: se respecta ambele sisteme de drept in sensul ca normele conflictuale ale ambelor state sunt deopotriva aplicate.
Exceptiile de la regula aplicarii retrimiterii de gradul I. Legea nr. 105/1992 reglementeaza cazurile in care, prin exceptie, nu este admisa retrimiterea de gradul I.
O asemenea exceptie exista in materie contractuala, unde functioneaza principiul lex voluntatis. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese prin consens de parti. Potrivit art. 85 legea straina aplicabila contractului, in temeiul prezentului capitol, cuprinde dispozitiile sale. de drept material, in afara de normele ei conflictuale. Art. 85 se aplica conditiilor de fond, de forma si de publicitate ale contractului, precum si tipurilor speciale de contracte (vanzare-cumparare, intermediere s.a.).
S-a aratat ca exista o puternica prezumtie ca partile, optand pentru o lege straina aplicabila contractului, au dorit sa li se aplice dreptul material strain, iar nu si normele conflictuale ale acestuia, care le-ar putea supune riscului de trimitere la dreptul altui stat[10]. In lipsa alegerii unei legi care sa guverneze contractul, atunci cand legea aplicabila se determina printr-o localizare obiectiva a contractului (art. 77 si urmatoarele din Legea nr. 105/1992) - arata in continuare acelasi autor - retrimiterea este inlaturata intrucat este incompatibila cu art. 77, conform caruia contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai stranse.
In mod asemanator, dreptul francez recunoaste, asa cum vom arata in cele ce urmeaza, retrimiterea de gradul I. Solutia a fost inca o data afirmata, restrictiv si in termeni fermi, de data relativ recenta, in materia succesiunii imobiliare. Mentionam speta in rezumat: mostenirea unui cetatean francez a fost deschisa, potrivit regulii ultimului domiciliu, in Franta. Cei trei mostenitori erau doi copii si a doua sotie, cetatean american. La cererea acesteia din urma, Curtea de Apel a dispus demararea operatiunilor de inventariere si partaj succesoral, insarcinand un notar sa intocmeasca un plan de imparteala, care sa aiba in vedere toate mobilele si imobilele defunctului, situate atat in Franta, cat si in strainatate. Curtea de Casatie franceza[11] a cenzurat hotararea, intrucat, statuand astfel, fara a aplica, la nevoie din oficiu, norma conflictuala care da competenta legii straine a legii locului situarii imobilelor si fara a cerceta daca aceasta lege straina nu retrimite la legea franceza, ca lege a ultimului domiciliu al defunctului, Curtea de Apel a incalcat dispozitiile art.3 din Codul civil francez[12].
Nu putem omite a preciza ca, in mod izolat, instantele franceze au acceptat si retrimiterea de gradul II[13].
[1] Ideea de a prezenta comparativ conflictul pozitiv si conflictul negativ al normelor conflictuale se datoreaza lui Anzilotti (a se vedea Studi critici di diritto internazionale privato, 988, p. 241 si urm.).
[2] Pentru definirea retrimiterii facandu-se apel la notiunea de conflict negativ de legi, a se vedea F.-X. Moriste, Le renvoi de proximité, in RD, p. 1726.
[3] A se vedea D.Al. Sitaru, Drept international privat, p. 85-86.
[4] Cu privire la particularitatile mecanismului retrimiterii, a se vedea S. Deleanu, op. cit p. 135-141.
[5] E. Agostini, Renvoyer, choisir, qualifier, in RD, 1998, p. 406 si urm.
[6] Cour de Cassation française, 1re chambre civile, 24 iunie 1878, in B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé, p. 53-60. Intr-un studiu din 1891 (Gesetzeskollisionem, Ein Beitrag zur Lehre des internationalem Privatrechts, p. 10) Kahn punea problema retrimiterii plecand de la o hotarare a unui tribunal german din 16 octombrie 1895, relativ apropiata de speta Forgo. Este vorba despre succesiunea unui cetatean din Wurtemberg, domiciliat in Marele Ducat de Sade. Dupa legea Ducatului ca lege a forului, succesiunea era supusa legii nationale, iar dupa legea din Wurtemberg, legii domiciliului. Curtea de Apel din Karlsruhe a aplicat legea Ducatului Bade, motivand ca "dreptul din Wurtemberg retrimite judecatorul la dreptul Ducatului Bade", a respins revizuirea hotararii intrucat dreptul din Wurtemberg a atribuit competenta unui drept strain, intocmai ca si cand dispozitiile straine s-ar fi integrat in dreptul wurtemburghez.
[7] S-a aratat in literatura de specialitate franceza ca termenul de "retrimitere" - renvoi nu este satisfacator. Cuvantul "retrimitere" evoca un retur la expeditor, ceea ce nu este cazul la dubla retrimitere. Este preferabila, s-a spus, terminologia anglo-saxona, care vorbeste de "remisiune" - remission - pentru retrimiterea simpla si 'transmisiune" transmission - pentru dubla retrimitere.
[8] A se vedea, pentru detalii, D.Al. Sitaru, Drept international privat, p. 87.
[9] A se vedea T. R. Popescu, op. cit., p. 76.
[10] A se vedea D.Al. Sitaru, op. cit., p. 89.
[11] Cour de Cassation française, Civ, 1re, 20.06.2006, nr.05-14.281, citata dupa P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit international privé, janvier 2006-février 2007), Panorama jurisprudence, in RD, 2007, p. 1751 si urm.
[12] A se vedea art.3, in Code civil, Dalloz, Paris, 1999, p. 8.
[13] Spre exemplu, in speta Moussard (Civ, 1re, 21.03.2000, in RD, 2000, Jurisprudence, p. 539).
