|
|
|
SARCINA EDUCATIVA A FAMILIEI IN CONTEMPORANEITATE
1. Educatia in familia contemporana
Elisabeta Stanciulescu arata ca prin educatia familiala se intelege transmiterea-reproductia intergenerationala a modelelor culturale si a statutelor sociale (vezi Stanciulescu, cap. 4). R. K. Merton era de parere ca familia reprezinta "cea mai importanta curea de transmisie a normelor culturale" de la o generatie la alta. Si astazi majoritatea sociologilor si a pedagogilor continua sa vada in familie spatiul de producere a personalitatii sociale, ca transmitere intergenerationala intr-un singur sens, de la parinti la copiii. Parintele transmite, copilul recepteaza, parintele fiind un intermediar intre societate si copii.
In familie se transmit valori si atitudini. Nu toate familiile sunt orientate catre aceleasi valori si atitudini educative. Aceasta diversitate este generata de apartenenta socio-profesionala si economica a parintilor, nivelul lor de instruire, mediul de rezidenta (rural/urban). Sociologii au facut o serie de asocieri interesante:
a) clasele mijlocii si superioare au pus in educatie accentul pe:
autonomie;
autocontrol;
imaginatie;
creativitate;
b) in timp ce clasele populare s-au axat pe:
ordine;
curatenie;
ascultare;
respect al varstei si al normei exterioare;
respectabilitate;
evitarea problemelor;
Socializarea in familie nu este straina de constituirea identitatii profesionale a copiilor. Se pare ca familia are, de multe ori, un rol important si in perpetuarea unor conduite domestice. In lumea occidentala, la nivelul practicilor de zi cu zi parintii inteleg in continuare, in raport cu cei tineri, sa faca o distributie diferita a sarcinilor si sa incurajeze formarea unor trasaturi de personalitate specifice: fetele sunt mult mai solicitate decat baietii in sarcinile gospodaresti ale familiei, urmarindu-se si educarea lor afectiva, pe cand baietii sunt indemnati sa fie activi, intreprinzatori, independenti. In adolescenta tratamentul diferentiat al copiilor in familie se estompeaza. Insa scoala continua, de ex., prin intermediul programelor sportive, ceea ce familia a inceput: daca baietii practica sporturi mai dure, sporturi care cultiva competitia si cooperarea, fetele prefera in continuare sporturi "estetice", de ex. dansul sportiv.
Familia, mai ales relatia mama-copil are un rol extrem de important, unic, in invatarea limbajului, proces care-si pune in mod decisiv amprenta asupra dezvoltarii intelectuale a copilului. Mediul social influenteaza anumite aspecte ale vocabularului si structurii limbajului. Reusita scolara (care este dependenta de performanta lingvistica a copilului) ar trebui pusa in legatura nu atat cu inteligenta copilului ci cu particularitatile mediului in care copilul a asimilat limbajul. Pe o linie durkheimista, B. Bernstein (Limbaj si clase sociale, citat de Stanciulescu, p. 76) defineste socializarea ca "procesul in cursul caruia un copil dobandeste o identitate culturala determinata si reactioneaza, in acelasi timp, la aceasta identitate. Este procesul prin care o fiinta biologica este transformata in subiect al unei culturi particulare. Prin urmare, procesul de socializare este un proces de control complex care suscita in copil anumite dispozitii morale, intelectuale si afective, si care le da o forma si un continut determinate. In cursul socializarii, copilul ia cunostinta, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat sa le exercite, de diferite principii de organizare ale societatii. Astfel, socializarea ii face, intr-o oarecare masura, pe oameni siguri si previzibili. In cursul acestui proces, se efectueaza o selectie printre posibilitatile umane: domeniile in care este permisa schimbarea sunt limitate progresiv si, treptat, se instaureaza sentimentul necesitatii unei ordini sociale determinate. Principalele instante de socializare in societatea contemporana sunt familia, grupul de egali, scoala si munca. Diferitele principii de organizare a societatii se impun perceptiei subiectului prin intermediul acestor instante si in special prin intermediul relatiilor lor reciproce".
Socializarea inseamna transmitere culturala, iar continuturile culturale sunt vehiculate de catre formele lingvistice. Cand discutam despre limbaj avem in vedere si importanta limbajului scris. Scrierea exprima un raport simbolic al subiectului cu lumea, un mod specific de cunoastere care permite gandirii sa se indeparteze de actul concret devenind reflexiva. Familiile din categoriile sociale favorizate permit copilului un contact timpuriu cu formele culturii scrise, mai ales gratie grijii mamelor care au un bagaj ridicat de cunostinte si competente in plan profesional.
Insa cum inteleg parintii sa transmita copiilor ceea ce au ei de transmis? Ce stiluri sunt adoptate in acest scop?
In principal, putem vorbi de doua axe:
- axa autoritate - liberalism;
- axa dragoste - ostilitate.
In primul caz sunt pusi in lumina indicatori ce dezvaluie constrangerile impuse de parinti actiunilor copiilor, activitatilor lor, precum si responsabilitatile atribuite de catre parinti copiilor, modul in care parintii inteleg sa controleze viata copiilor si sa le impuna regulile si normele familiei.
In cel de-al doilea caz ne sunt indicate gradul de implicare a parintilor in activitatea copilului, ajutorul pe care i-l ofera, timpul pe care i-l consacra, modul in care parintele intelege sa fie alaturi de copil, venind in sprijinul nevoilor sale.
Actiunea parintilor fata de copii poate fi:
v permisiva - controlul este scazut, parintele se raporteaza in primul rand la starile emotionale ale copilului; copilului ii sunt impuse putine responsabilitati, iar raspunsul copiilor la cerintele parintilor sunt, la randul lor, supuse unui slab control;
v autoritar - controlul este ridicat, parintele intelege in primul sa supravegheze copilul, si mai putin sa-l ajute; copilului i se impun norme si reguli inviolabile, parintii inteleg sa transmita cu precadere valori precum:
autoritatea;
traditia;
munca;
ordinea;
disciplina;
v autorizat - controlului sistematic i se adauga suportul constant al parintilor vizavi de activitatile de baza ale copiilor; desi formuleaza reguli si vegheaza la respectarea lor, totusi parintii inteleg sa negocieze sau, mai curand, sa explice copiilor de ce este bine ca ei sa respecte valorile familiei; astfel, este stimulata atat disciplina, rigoarea, cat si autonomia de gandire a copiilor.
Integrarea sociala presupune in mod cert si o implicare emotionala a individului, adica:
incredere;
sentiment de securitate;
posibilitatea mentinerii respectului de sine;
respectul celorlalti.
Stilurile educative parentale influenteaza decisiv dezvoltarea afectiva si, implicit, integrarea copilului in societate. Un climat familial incarcat cu afectivitate favorizeaza disponibilitatea copilului de a face fata exigentelor vietii sociale. Copii care au beneficiat de investitii afective sunt mai deschisi catre altii, mai receptivi, sunt binevoitori, comunicativi, pe cand copiii care au fost lipsiti de un astfel de tratament au dificultati de adaptare la cerintele vietii sociale. Ei manifesta putina incredere in semenii lor, au dificultati in a-si face prieteni, sunt prea putin comunicativi tocmai din cauza ei percep mediul in care isi duc viata ca fiind prin excelenta ostil. Nu mai vorbim de faptul ca exista o stransa corelatie intre familiile macinate de conflicte interne si conduitele delincvente ale tinerilor.
2. Agentii educatiei familiale
a) Rolul educativ al mamei
Nu numai mama se ocupa in familie de educatia copiilor. E adevarat ca s-a impus aceasta imagine in care distributia rolurilor in spatiul familial arata astfel: femeia se ocupa exclusiv cu activitati domestice, inclusiv cu educarea copiilor, pe cand barbatul are indatorirea sa procure mijloacele de trai ale familiei, desfasurand cu precadere, daca nu exclusiv, activitati extradomestice. Relatia mama-copil a devenit extrem de importanta in intelegerea procesului de integrare sociala a copilului, in intelegerea procesului de umanizare a lui. Insa lucrurile nu stau astfel. Copilul se dezvolta corespunzator in masura in care are legaturi cu toti membrii familiei (tata, bunici etc), relatia mama-copil nu se deruleaza ca o activitate izolata.
a) Tatal ca agent al educatiei
Copiii normal dezvoltati afectiv isi iubesc ambii parinti la fel de mult. Gradul de atasament al copilului fata de un anumit parinte si gradul de receptivitate la influentele lui educative este dat de timpul petrecut impreuna. Figura paterna este figura autoritatii, si daca ar fi corect sa vorbim in societatea contemporana occidentala de o depaternizare a ei, atunci, in egala masura, ar trebui sa vorbim si de o scadere a autoritatii parentale, in sens mai larg. Democratizarea (cu sau fara ghilimele) relatiilor dintre soti care a dus la abandonarea calitatii tatalui de "cap de familie" a contribuit si la schimbarea raporturilor traditionale dintre parinti si copii.
b) Fratii ca agenti ai educatiei
Identificarea copilului cu grupul fratilor duce la diminuarea dependentei lui de adulti, de parinti, bunici etc., si la dezvoltarea autonomiei. Fratii mai mari joaca un important rol educativ in raport cu fratii mai mici. Fratii mai mari sunt folositi ca ajutoare sau suplinitori ai adultilor in activitatea de supraveghere si de ingrijire a copiilor. Mai adaugam si faptul ca fratii mai mari ii pot influenta comportamental pe cei mici in mai mare masura decat adultii, mijlocind integrarea lor in diferite medii sociale.
c) Rolul educativ al familiei largite
In ce masura indeplinesc bunicii un rol educativ? In societatea moderna se pare ca apelul la familiile de unde provin parintii reprezinta mai curand o exceptie, decat o regula. Celelalte rude prea putin contribuie la educarea copiilor, in conditiile in care parintii, bunicii, matusile si unchii sunt domiciliati in orase diferite, daca nu in tari diferite. Nici parintii nu mai sunt dispusi sa-si incredinteze copiii bunicilor, si nici bunicii nu mai sunt dispusi sa aiba un rol major in educarea nepotilor. Acolo unde bunicii accepta astfel de roluri educative, asumandu-si responsabilitati cvasi-parentale, actiunea lor educativa are la baza patru valori fundamentale:
politetea (bunele maniere, reguli de comportament in societate si in mediile ei particulare);
respectul fata de parinti, bunici, rudele varstnice;
onestitatea;
ascultarea fata de parinti, bunici, fata de cei ce detin autoritatea.
Relatia dintre bunici si nepoti depinde, asadar de o serie de variabile socio-geografice. Relatia bunic-nepot este conditionata si de relatia parintilor copilului cu bunicii copilului, cu proprii lor parinti.
d) Raporturile familiei cu institutia scolara
In plan educational, familia nu este o simpla anexa a statului. Cadrele didactice considera, pe buna dreptate, ca legatura familie-scoala este indispensabila reusitei procesului educativ. Altfel spus, scoala are nevoie de sprijinul familiei in demersurile ei educative.
Texte:
a) "Rolul educativ al mamei a constituit multa vreme tema privilegiata a studiilor privind dezvoltarea copilului si integrarea sa sociala. [.] Cu alte cuvinte a fost acreditata ca universala o segregatie neta a rolurilor: barbatul exercita o activitate profesionala extradomestica, fiind cel care asigura resursele economice ale grupului familial, in timp ce specialitatea femeii o constituie activitatile domestice, intre care cresterea si educatia copiilor" (E. Stanciulescu).
b) "Daca ordinea morala si materiala de acasa pot avea o importanta in scolaritatea copiilor, aceasta se intampla deoarece ea este, indisociabil, o ordine cognitiva" (B. Lahire).
BIBLIOGRAFIE
ALBULESCU, Ion; ALBULESCU, Maria, Predarea si invatarea disciplinelor socio-umane. Elemente de didactica aplicata, Ed. Polirom, Iasi, 2000.
DURKHEIM, Emile, Regulile metodei sociologice, trad. C. Sudeteanu, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974.
Idem, Educatie si sociologie, trad. Iorgu Stoian, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980.
IONESCU, Ion I., Sociologia scolii, Ed. Polirom, Iasi, 1997.
NICOLA, Ioan, Pedagogie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.
PAUN, Emil, Scoala - o abordare sociopedagogica, Ed. Polirom, Iasi, 1999.
PLUGARU, Liviu, Introducere in sociologia educatiei, Ed. Psihomedia, Sibiu, Brasov, 2004.
POPOVICI, Dumitru, Sociologia educatiei, Ed. Institutul European, Iasi, 2003.
RADULESCU, Sorin, Sociologia varstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1994.
STANCIULESCU, Elisabeta, Sociologia educatiei familiale, vol. 1, Ed. Polirom, Iasi, 1997.
