REGIMUL POLITIC. TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE

REGIMUL POLITIC. TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE

Cercetatorii in domeniul stiintei politice nu au un punct de vedere unitar cu privire la definirea notiunii de regim politic. In componenta ei, politologul francez G. Burdeau include o serie de elemente precum structura economica si sociala a statului, principiile care constituie baza organizarii si functionarii puterii, obiectivele si fortele acesteia, maniera in care societatea se reflecta in putere si stilul pe care il imprima guvernantilor, la care se adauga o serie de elemente ce tin exclusiv de sfera puterii politice: ambianta istorica si geografica; fortele sociale participante; mijloacele folosite de puterea statala; tehnicile de guvernare folosite.[1] In conceptia lui M. Duverger, regimul politic este constituit din totalitatea institutiilor politice care functioneaza intr-o anumita tara, intr-o anumita perioada. Exista o stransa legatura intre regimul politic si institutiile sociale, economice, nivelurile de dezvoltare economica, ideologia si sistemul de valori, traditiile si nivelul de cultura.

Ion Rusu face distinctia intre forma de guvernamant si regimul politic: in timp ce forma de guvernamant priveste constituirea si organizarea autoritatilor statale si raporturile dintre acestea si procesul exercitarii atributiilor, regimul politic desemneaza ansamblul procedeelor si mijloacelor de realizare a puterii, raporturile dintre componentele sistemului social-politic si economic, reliefand si gradul de stabilire si garantare a drepturilor cetatenesti fundamentale.[2] Referindu-se la distinctia dintre cele doua concepte, Cezar Avram arata ca regimul politic nu se poate identifica cu forma de guvernare, care desemneaza modul concret de constituire si organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile si principiile lor, raporturile dintre ele si celelalte forme institutionale ale sistemului politic. In planul practicii sociale, natura regimului politic si forma sa de exprimare sunt date de raportul de forte dintre clase, partide, dintre cetateni si societatea civila si politica. Ele este si o materializare a ierarhizarii valorilor politice.[3]

Sintetic, regimul politic poate fi definit ca mod de oranizare a puterii intr-o tara. In ultimul timp, se foloseste sintagma "sistem politic", cu aceleasi semnificatii.

In lucrarea sa Republica, Platon prezenta regimul ideal, bazat pe cunoastere si posedarea adevarului. In ordinea descrescatoare a virtutii, alte regimuri ar fi fost:

timocratia - corupere a statului ideal, in care onoarea si gloria militara inlatura cunoasterea si virtutea;

oligarhia - corupere a timocratiei, inlocuind onoarea cu bogatia, ca principiu de recrutare;

democratia - aparuta din coruperea oligarhiei si care, la randul ei, se corupe in

tiranie

Plecand de la clasificarea lui Platon, Aristotel (Politica) se refera la 3 constitutii de baza corecte - monarhia, aristocratia, guvernarea constitutionala si la 3 deviante - tirania, oligarhia, democratia. El sustine ca exista numai 4 tipuri importante:

oligarhia si democratia (exista in cele mau multe dintre cetatile-stat grecesti);

politeia sau guvernarea constitutionala sau mixta (combinatie intre oligarhie si democratie, reconciliind virtutea cu stabilitatea), forma cea mai buna de guvernare;

tirania (forma cea mai rea).

Juristii contemporani au clasificat regimurile politice indeosebi dupa modelul de manifestare a principiului separarii puterilor in stat: regimuri de contopire sau de confuzie a puterii (dictaturile de orice fel), regimurile de separare a puterilor (regimul prezidential) si regimuri de colaborare a puterilor (regimul parlamentar). Intr-o perspectiva descriptivo-comparativa, care defineste regimurile in functie de relatia guvernanti-guvernati, E. Finer arata ca acestea ar trebui clasificate in functie de 3 elemente majore: 1) gradul de implicare a publicului in procesul de luare a deciziilor, acesta reprezentand palierul participare-excludere; 2) relatia mase-conducatori, reprezentata pe dimensiunea participare-excludere; 3) masura in care sistemul ii determina pe oamenii de stat sa fructifice valorile multimii sau sa le ignore - dimensiunea ordine reprezentativitate.[4]

Exista clasificari care pornesc de la fundamentele traditionale (M. Prélot, G. Vedel) si clasificari ce depasesc cadrul traditional (M. Duverger, G. Burdeau, R. Aron).

Marcel Prélot deosebeste urmatoarele categorii de regimuri: 1) democratie; 2) oligarhie; 3) regimul mixt. Democratia este reprezentata de toate acele regimuri in care majoritatea poporului determina in mod liber orientarea si isi asuma controlul conducerii si legislatiei. Conducerea de catre o persoana este monocratie, conducerea de catre o parte a populatiei - oligarhie. Regimul mixt are o pozitie intermediara, intre democratie si monocratie (regim mixt inclinat spre democratiei si monocratie).

M. Duverger imparte regimurile politice dupa sistemul de partide in doua grupe fundamentale: regimurile liberal-democratice sau  pluraliste si regimurile autocratice sau unitare. Regimurile autocratice sunt divizate in autocratii moderate, care accepta o anumita opozitei in regim, unele mijloace de exprimare legala a antagonismelor politice si autocratii totalitare, care distrug intreaga opozitie si obliga la lupte clandestine. Regimurile pluraliste sunt clasificate in 3 tipuri: regimurile prezidentiale, fie cu bipartism suplu sau pseudobipartism, fie cu multipartism; regimurile parlamentare de tip englez; regimurile parlamentare cu multipartism, de tip european continental.

La G. Burdeau clasificarea cuprinde regimuri autoritare si regimuri democratice. Autoritarismul se caracterizeaza prin dominatia sefului statului si limitarea libertatii politice. Omul reprezinta instrumentul puterii, spre deosebire de regimurile democratice in care puterea este in slujba omului. Regimurile totalitare sunt divizate in dictaturi si regimurile puterii individualizate. Dictaturile sunt impartite in cezarismul empiric si dictaturile ideologice. Cezarismul empiric ar reprezenta o procedura autoritara de infaptuire a puterii fara o baza ideologica (regimurile unor republici latino-americane care au functionat pana in anii '80, regimul lui Napoleon I). Dictaturile ideologice (regimurile fasciste din Spania si Portugalia) au o baza ideologica, resping principiile si idealurile democratiei. Regimul puterii individualizate se caracterizeaza printr-o personalizare extrema a puterii si prin credinta irationala in conducator (Germania hitlerista, Italia fascista). Regimurile democratice sunt impartite in regimurile democratiei conduse si regimurile democratiei care conduce. Primul tip este reprezentat de democratiile liberale clasice ale secolului al XIX-lea, cel de-al doilea - de cele ale secolului XX.

Raymond Aron propune o clasificare a regimurilor politice legata de numarul si functionarea partidelor politice. El identifica: 1) regimuri monopartidiste sau totalitare prin caracterul lor; 2) regimuri politice multipartidiste sau constitutional-pluraliste, democratice prin caracterul lor. In categoria regimurilor totalitare sunt incluse regimurile fasciste si cele comuniste.

Teoriile psihologice apreciaza ca la baza tiraniilor se afla ambitiile nemasurate ale unui singur om, setea de putere, orgoliul sau, insotite de o mare abilitate politica.

Teoriile psihanaliste explica dictaturile prin frustrare, prin existenta unor complexe (statura mica a conducatorului, adolescenta dificila etc.)

Marxistii au apreciat regimurile politice ca reflex ale sistemelor de productie, definit in esenta prin regimul de proprietate. Ei au distins: despotismul oriental, tirania sau democratia in statul sclavagist, monarhiile centralizate sau absolute in statul feudal, democratia occidentala sau fascismul in statul burghez, regimul sovietic sau democratiile populare in statele socialiste.