FORMAREA STATULUI NATIONAL

FORMAREA STATULUI NATIONAL

1. Imprejurarile istorice

Conventia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor romane sa-si statorniceasca institutiile statale politico-juridice, ele cautand chiar sa cucereasca si restul libertatilor ce nu au fost consacrate in acest act constitutional. Adunarile elective instituite prin Conventie aveau sarcina sa-l aleaga pe domnitor. Adunarea electiva din Moldova, constituita la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai intai situatia alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era contestat de alegatori deoarece slujise Portii Otomane cu grad de general de divizie, dupa care, in sedinta din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, in functia suprema de Domn. In aceeasi sedinta, Domnul A. I. Cuza a depus urmatorul Juramant: 'Jur, in numele Prea Sfintei Treimi si in fata Tarii mele, ca voi pazi cu sfintenie drepturile si interesele Patriei, ca voi fi credincios Constitutiei in textul si spiritul ei, ca in toata Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toti si in toate, uitand toata prigonirea si toata ura, iubind deopotriva pe cel ce m-a iubit si pe cel ce m-a urat, neavand dinaintea ochilor mei decat binele si fericirea natiunii romane. Asa sa-mi ajute Dumnezeu si compatriotii mei sa-mi fie de ajutor'[1].

In Muntenia, Adunarea Electiva se constituie intre 8 si 12 ianuarie, iar intrunirea are loc in 20 ianuarie. In data de 24 ianuarie 1859, prin vointa deputatilor, Principatul Muntenia alege in functia de Domn pe domnitorul Moldovei, reusind sa depaseasca cu mult prevederile Conventiei de la Paris.

Domnia lui A. I. Cuza incepe cu dificultati si exceptii ridicate de Comisia centrala, care punea problema validarii alegerii domnitorului conform Legii electorale[2]. De asemenea, pe plan politic Cuza conducea de fapt doua state, cu doua parlamente, cu doua guverne, avand ca institutii comune Comisia centrala de la Focsani, Curtea de casatie si armata. In scopul crearii unui singur stat, prin Proclamatia din 11 decembrie 1861, el proroga Adunarile Moldovei si Munteniei, alese potrivit Legii electorale stabilite de Conventia de la Paris pana la 24 ianuarie 1862, cand trebuiau sa se reuneasca, ca un adevarat Parlament, in capitala tarii, la Bucuresti. Dubla alegere a lui A. I. Cuza nu a fost recunoscuta imediat de puterile garante. Franta, Sardinia si Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a manifestat o atitudine inconsecventa, Austria si Turcia erau opuse procesului unificator.

Domnitorul A. I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de catre Poarta, decat dupa ce, la Conferinta din august 1859, Turcia si Austria au recunoscut dubla alegere. Trecand peste prevederile Conventiei de la Paris, A. I. Cuza a procedat la unificarea treptata a organelor centrale ale statului. In cele doua guverne a numit persoane originare din cele doua state, iar ministerele moldovene au fost transformate in Directorate subordonate celor bucurestene. In Adunarile elective ale fiecarui principat au fost alesi deputati in mod alternativ, dintr-un principat sau celalalt.

In privinta armatei, domnitorul a stabilit ca modul de instruire si regulamentele militare sa fie identice, armamentul de acelasi tip, iar ministrul si statul major sa fie unice pentru intreaga ostire. Intarirea armatei a fost necesara pentru cazul interventiei puterilor straine, ca urmare a incalcarii prevederilor Conventiei de la Paris, precum si pentru o eventuala reizbucnire a revolutiei in Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii acesteia cu tara mama.

In ceea ce priveste unificarea administrativa, s-au intreprins masuri pentru crearea unei retele extinse de telegraf, de transport si a unei retele sanitare. S-a simplificat procedura de transmitere a ordinelor si directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenta fiind trimisa direct celor interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.

In vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la inlaturarea egumenilor greci si s-a realizat secularizarea averilor manastiresti. La Poarta Otomana s-a trecut la un singur organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatica rezolvand problemele tuturor romanilor din Moldova si Muntenia.

Turcia, ca putere suzerana, a acceptat cu multa greutate aceste masuri, dar la Conferinta de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu toate masurile, dar conditionandu-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui A. I. Cuza.

Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului Romania si a anuntat unirea Guvernelor in anul 1861 si a Adunarilor Elective in anul 1862.

2. Intarirea suveranitatii de stat.

Pentru realizarea prerogativelor statului si asigurarea suveranitatii acestuia, s-a trecut la asigurarea autonomiei legislative, judecatoresti si administrative a statului[3]. Conventia de la Paris stabilea necesitatea revizuirii intregii legislatii, pentru a o pune de acord cu cerintele relatiilor capitaliste din acel timp. Realizarea operei legislative a domnitorului A. I. Cuza a echivalat cu recunoasterea autonomiei legislative. Tot in timpul realizarii reformelor, s-a avut in vedere intarirea sistemului judecatoresc prin renuntarea la sistemul capitulatiilor. Capitulatiile reprezentau posibilitatea ca cetatenii straini sa fie judecati dupa sistemul legislativ din tara de origine, ceea ce constituia o stirbire a suveranitatii de stat. Unele state europene au pretins ca aceste capitulatii, aplicabile in Turcia, sa functioneze si in principate. Pentru eliminarea acestor neajunsuri, A. I. Cuza a desfiintat activitatea judiciara a consulatelor straine si a trecut la punerea in executare a sentintelor date de instantele romanesti. Tot pentru intarirea suveranitatii de stat, s-a trecut la eliberarea pasapoartelor proprii si interzicerea folosirii unor astfel de documente eliberate de Turcia pentru Principate, sau de catre alte state pentru Turcia, cu valabilitate pentru Principate.

Pentru exercitarea atributelor de suveranitate, statul roman a inceput sa incheie, in virtutea drepturilor proprii, tratate si conventii, fara a recurge la Ministerul de externe al Turciei. Astfel, s-au incheiat conventii privind comunicatiile postale, telegraful, precum si extradarea infractorilor.

Exercitarea suveranitatii statului s-a facut simtita si in ceea ce priveste secularizarea averilor manastiresti, in anul 1863, cand statul, netinand seama de decizia conferintei marilor puteri, a readus in patrimoniul statului un sfert din terenurile arabile ale tarii. Desi exproprierea urma sa fie facuta cu despagubire, ce trebuia platita calugarilor straini si Patriarhiei de la Constantinopole, problema despagubirilor nu a fost acceptata de statul roman.

3. Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, prima Constitutie a statului roman

Folosindu-se de calea legislativa, poporul roman a reusit sa depaseasca prevederile Conventiei de la Paris si sa infaptuiasca Unirea celor doua principate, ca prima etapa in faurirea statului national roman.

Adunarea electiva a Tarii Romanesti a votat, in 22 martie 1860, 'Legea pentru instructiunea armatei Principatelor Unite'. Au urmat alte legi importante, cum sunt cele cu privire la organizarea Curtii de Casatie, votata tot in martie, succesiv in Moldova si in Tara Romaneasca, Legea cu privire la saline, Legea cu privire la drumuri si cai ferate, cea privind anularea concesiunii ocnelor si vamilor care au trecut in administrarea statului, Legea cu privire la organizarea Curtii de conturi, apoi cea referitoare la organizarea ministerelor si a serviciului financiar (in anul 1861), Legea de organizare a contabilitatii statului si Legea de infiintare a Consiliului de districte.

Actul intern de consacrare a politicii de unire a fost 'Proclamatia catre tara din 11/23 decembrie 1861' a domnitorului, prin care au fost convocate, pentru data de 24 ian./5febr. 1862, cele doua Adunari elective intr-o singura Adunare legislativa.

Prin acte administrative au fost intreprinse actiuni de creare a unor institutii burgheze. Astfel, a fost desfiintata frontiera de la Milcov, s-a reorganizat Ministerul Finantelor, Directia Generala a Postelor de la Bucuresti, au fost unificate serviciile sanitare, sistemul penitenciar, a fost infiintat Corpul inginerilor civili. Prin lege s-au secularizat averile manastiresti, s-a reglementat activitatea si atributiunile Consiliului de Stat, s-a reorganizat administratia centrala si locala, armata, biserica, activitatea judecatoreasca si invatamantul.

Consiliul de Stat, organism nou infiintat prin Legea din 8/20 ianuarie 1864, era condus de domnitor, era organ consultativ al Guvernului si avea sarcina principala de a pregati proiectele de legi si de regulamente, precum si sarcina de a studia problematica trimisa de domnitor. In acelasi timp, el rezolva unele probleme de contencios administrativ, functionand ca un tribunal cu astfel de atributii. Pana la aprobarea proiectelor de legi in Adunarea legislativa, Decretele emise de domnitor, la propunerea Consiliului de Stat, aveau putere de lege. Pe aceasta baza au fost aprobate Legea rurala, Codul civil, precum si Codul de procedura civila.

Proiectul Legii electorale si proiectul Legii rurale, de reforma agrara, au fost respinse cu deosebita inversunare de Adunarea electiva, fapt ce a determinat pe domnitor sa dizolve aceasta Adunare in 2/14 mai 1864 si sa supuna poporului, prin plebiscit, Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7/19 august 1864, insotit de legea electorala, iar mai tarziu de un Decret de aprobare a reformei agrare[4].

Statutul din anul 1864 a consacrat consolidarea statului national roman, principiile si normele burgheze, separatia puterilor in stat, impreuna cu cresterea rolului puterii executive.

Puterea legiuitoare era exercitata de domn, Adunarea electiva si Senat (constituit ca un Corp ponderator), deci cu o functionalitate de sistem bicameral. In acest sistem, initiativa legislativa o avea domnul, proiectele de legi fiind elaborate de Consiliul de Stat. Domnitorul putea, de asemenea, sa refuze promulgarea proiectelor deja votate de adunarile legiuitoare.

Adunarea Electiva era compusa din deputati alesi conform legii electorale, care aveau dreptul de a vota proiectele de legi si de buget. Senatul era compus din 64 membri, din care 32 erau numiti dintre persoanele cu un venit de peste 800 galbeni. Ceilalti 32 de deputati erau alesi de Consiliile generale ale judetelor, dintr-o lista cu propuneri de cate trei candidati pentru fiecare judet, intocmita de catre domnitor. In mod practic, in Senat intrau doar cei numiti intr-un fel sau altul de domnitor. Senatul dezbatea proiectele de Legi trecute prin votul Adunarii elective, cu exceptia bugetului, avand rolul de corp moderator.

Puterea executiva era exercitata de domnitor si Guvern, ale caror atributii au fost extinse. Masurile cu caracter normativ, luate de ministri intre sesiunile Adunarii elective, erau supuse de catre acestia votului la prima sesiune a acesteia.

Legea reformei agrare a fost mai generoasa decat prevederile Conventiei de la Paris, adresandu-se mai multor cetateni, care au fost improprietariti cu pamant.

Prin stabilirea unui cens de avere destul de ridicat, dreptul de vot era exercitat numai de cetatenii cu stare materiala mai buna de la orase si sate, iar dreptul de a fi ales era rezervat doar mosierilor si paturii inalte a burgheziei.

Insemnatatea Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris trebuie apreciata pentru efectele ce le-a produs in reformele constitutionale ce au desavarsit unirea, recunoscuta pe plan international[5].