Etapele realizarii Uniunii Europene

Etapele realizarii Uniunii Europene

Este unanim recunoscut ca la baza infaptuirii Uniunii Europene se afla Planul Marshall care a creat conditiile unui sistem de cooperare economica care a permis primele proiecte de integrare europeana.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, cele doua superputeri, Uniunea Sovietica si SUA, si-au disputat puternic zonele de influenta, in special in Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase sa sustina linia de rezistenta formata de Grecia si Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anuntat Secretariatul de stat din Washington ca, datorita gravelor dificultati cu care se confrunta economia britanica, nu mai avea forta economica si militara pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterana.

In acelasi timp, in Europa prindeau si castigau teren miscarile socialiste si comuniste pro-sovietice, ajungand chiar la desemnarea unor ministri comunisti in guvernele Italiei si Frantei. In acest context, Truman, presedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA si a solicitat autorizatia pentru alocarea a 400 milioane dolari in ajutorul Greciei si Turciei. Congresul SUA l-a aprobat si a stabilit obiectivul de a "manifesta o atitudine ferma a Washingtonului fata de Moscova".

La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului tinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretentiile de superputere ale URSS care urmarea fie numai o adeziune sau chiar o incorporare fortata a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revolutia mondiala.

Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentala viza si relansarea propriei economii aflata in recesiune, relansare posibila prin cererea mare de marfuri dar si stoparea avansurilor socialiste si comuniste din Italia si Franta care, impreuna cu nationalizarea laburista din Marea Britanie, ar fi periclitat mentinerea economiei de piata in aceasta parte a lumii.

La 12 iunie 1947, la initiativa Marii Britanii si Frantei a avut loc la Paris o conferinta care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economica (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiu privind necesitatile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat in Conferinta din 22 septembrie 1947 si a fost transmis in SUA.

La 3 aprilie 1948, presedintele SUA a semnat Legea asistentei externe (Foreign Assistance Act) prin care este sustinut Programul de Recuperare Europeana. In acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A fost creata Administratia de Cooperare Economica (CECA), ca agentie federala pentru organizarea ajutorului, aceasta functionand pana la 30 septembrie 1951.

La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris conventia constitutiva a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE), ca agentie europeana a Planului Marshall, avand ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia si Turcia, R.F. Germania si Spania. SUA si Canada au fost admise ca membri asociati, iar Iugoslavia a primit statut de observator[1]. Ajutorul dat de SUA Europei, intre 1949-1961 a fost de peste 30 miliarde dolari.

OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, SUA actionand si in directia unei cooperari intraeuropene.

Startul constructiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, intr-un discurs a propus crearea unei "inalte autoritati" supranationale, care sa dirijeze productia si desfacerea otelului si carbunelui in Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche si fusese lansata de Konrad Adenauer, cancelarul demo-crestin care a reconstruit Germania. Acesta, in 1949 a propus o "asociere de drept international pe baza de cooperare" in care "Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele" [2].

La 18 aprilie 1951, la Paris, Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), intrat in vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza "plasarea productiei franco-germane de carbune si otel sub o Inalta autoritate comuna, intr-un organism deschis participarii celorlalte tari ale Europei" (Robert Schuman, Declaratia de la 9 mai 1950).

Dorinta de colaborare viza si alte domenii, intre altele si cel al apararii. S-a incercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor membre CECO avand ca punct de plecare Planul Pleven.

La 26 mai 1952, aceleasi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana de Aparare (CEA), sub forma unei organizatii supranationale cuprinzand un Comisariat, un Consiliu de Ministri, o Curte de Justitie si o Adunare Parlamentara. O autoritate militara comuna la nivel european avea in subordine trupele europene [3]. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodata in aplicare urmare a faptului ca, in 1954, Adunarea Nationala Franceza nu l-a ratificat.

In 1953 Adunarea Parlamentara a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politica. Comunitatea Europeana astfel infiintata avea competenta generala in domeniile politicii economice, al securitatii si politicii externe, urmand ca in doi ani sa absoarba CECO si Comunitatea Europeana de Aparare[4].

Conferinta la nivel inalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis ca viitorul cooperarii europene sa se bazeze pe integrarea economica si, in special, pe realizarea unei piete comune intre statele membre. In acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul intocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru infiintarea Comunitatii Europene (CEE).

In 1957, la Roma,  au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Europeana (CEE) si Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.

Tratatul CECO a creat patru institutii: o Inalta Autoritate, o Adunare responsabila cu controlul politic, un Consiliu al Ministrilor, constituiti din reprezentanti ai statelor membre, si o Curte de Justitie. Acestea aveau competente in domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.

Si Tratatul de la Roma prevede constituirea unor institutii - o Comisie (Inalta Autoritate), executivul independent al Comunitatii, Consiliul de Ministri, ca organ interguvernamental si autoritate legislativa, Curtea de Justitie - autoritate judiciara si o adunare parlamentara cu rol consultativ.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunitati (cele 3 Consilii de Ministri ale CEE si CEEA) si Inalta Autoritate (CECO) inlocuindu-le cu un Consiliu de Ministri si o Comisie[5].

Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, incepand cu anul 1975, sefii de state sau de guverne se reunesc de trei ori pe an, in cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decat Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunitatii.

In 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, iar, mai apoi, in 1981, a Greciei si, in 1986, a Portugaliei.

La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat conditiile pentru alegeri directe, in Parlamentul European, si s-a semnat Actul privind alegerea reprezentantilor Adunarii prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc in iunie 1979.

In 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piata Interna a dat publicitatii Carta Alba, document care a pus bazele unui program legislativ in vederea realizarii pietei interne, obiectiv propus sa se realizeze pana la 31 decembrie 1992.

In anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Alba, s-a facut prima mare reforma a Tratatelor Comunitatilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea asa-numitei piete interne, definita ca "o zona fara frontiere interne in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului" si intrata in vigoare la 1 ianuarie 1993.

La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat in decembrie 1991 si intrat in vigoare in noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta si-a definit ca obiective:

1. trecerea de la piata unica la o uniune economica si monetara, comportand si trecerea la o moneda unica;

2. afirmarea identitatii pe scena internationala printr-o politica externa si de securitate comuna, inclusiv o politica de aparare comuna;

3. intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne (JAI), garantandu-se siguranta si securitatea popoarelor in conditiile unei libere circulatii a persoanelor[6];

5. mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare.

Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni:

- primul pilon, are caracter supranational si este constituit din ansamblul dispozitiilor privind comunitatile europene, care nu se mai limiteaza la competentele strict economice ale Comunitatii Economice Europene , ci a devenit una generalizata, incluzand educatia, pregatirea profesionala, tineret, cultura, sanatate publica, protectia consumatorilor, infrastructura pentru transport, telecomunicatii si energie, precum si politici industriale;

- al doilea pilon il constituie politica externa si de securitate comuna (PESC). Consiliul European defineste "orientarile generale ale PESC pe baza carora Consiliul de Afaceri Externe hotaraste, in unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei actiuni comune. Uniunea este reprezentata de Presedintie;

- al treilea pilon il constituie Justitia si Afacerile Interne (JAI). Dreptul de initiativa apartine statelor membre si Comisiei. Consiliul Ministrilor poate sa adopte, in unanimitate, pozitii comune, decizii cadru in scopul armonizarii legilor si regulamentelor in statele membre, decizii obligatorii in orice alt domeniu apartinand de acest pilon, precum si conventii pe care le recomanda statelor membre spre adoptare. Exista un Comitet de Coordonare, compus din inalti functionari care formuleaza avize destinate Consiliului si care pregateste lucrarile acestuia[7].

In 1995 a avut loc o noua extindere - Austria, Finlanda si Suedia. Aceasta extindere s-a desfasurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetica a aranjamentelor institutionale. Pregatirea extinderii prin includerea tarilor din centrul si estul Europei a fost incredintata unei noi Conferinte Interguvernamentale (CIG), prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino in martie 1996, sub presedintia italiana. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat in octombrie 1997, si a intrat in vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei parti: 1. Modificari aduse tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale si finale. Au fost reformulate obiectivele Uniunii.

In afara reformularii obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilitatii, in sensul acceptarii unei "cooperari mai stranse" a unui grup de state hotarate sa atinga un nivel mai ridicat de integrare fara ca progresul in aceasta directie sa mai fie conditionat de asteptarea celorlalte state membre. In ce priveste reforma institutiilor a fost extinsa participarea directa a Parlamentului European in domeniul legislativ prin procedura codeciziei intr-un numar tot mai mare de noi domenii[8]

Dupa adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare si alte state printre care si Romania (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.

O noua modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor care instituie Comunitatile europene si unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare in ianuarie 2003 si care a avut ca scop crearea unui sistem functional pentru un numar mai mare de membri si gestionarea unei extinderi fara precedent.

Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confrunta constructia comunitara, prin Declaratia de la Laecken din 2001 a fost instituita Conventia europeana care a avut ca scop redactarea unui text constitutional care sa raspunda in mod real nevoilor comunitatii europene.

La 28 februarie 2002, in hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles, Conventia Europeana, conceputa ca un forum mai larg de dezbatere, a reunit reprezentantii tarilor membre, dar si ai celor candidate, 28 la numar, incluzand si Turcia, ai Comisiei europene si Parlamentului European. Lucrarile au durat pana la 10 iulie 2003. Au fost 26 reuniuni plenare si numeroase intalniri ale celor 11 grupuri de lucru. Presedintia Conventiei a fost exercitata de seful statului francez, Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepresedinti, fosti prim-ministri. Belgianul Jean Luc Dehaene si italianul Giulliano Amato. A fost proiectul noului Tratat constitutional.

Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea unei conferinte interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat fundamental al UE.

La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale si Relatii Externe, alcatuit din ministri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. Romania, Bulgaria si Turcia au participat cu statut de observator. Datorita divergentelor aparute intre participanti proiectul nu a putut fi adoptat.

Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie 2003, a luat nota ca nu a fost posibil pentru CIG sa gaseasca un acord global privind Tratatul constitutional si s-a cerut presedintiei, detinuta de Irlanda, ca, pe baza consultarilor, sa se faca o evaluare a perspectivelor de progres si sa pregateasca un raport pentru Consiliul European din martie 2004.

Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toti participantii, a fost posibila incheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constitutional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea completa a Tratatului este "Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa". In lucrare vom folosi pentru acesta si termenul de Constitutia de la Roma.

Schimbarile de esenta aduse de Tratatul constitutional vor fi analizate la fiecare capitol in parte. Anticipam, precizand sintetic, aceste schimbari:

- introducerea sistemului de vot cu dubla majoritate in Consiliul UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentand 65% din populatia Uniunii. O decizie care se ia cu majoritate calificata poate fi blocata doar daca i se opun minimum 4 state, iar daca pragul de blocaj este aproape sa fie atins, statele membre vor face eforturi pentru gasirea unei solutii de consens;

- a fost inclusa in Tratat si Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, fiind astfel deschisa calea aderarii ulterioare a UE la Conventia Europeana a Drepturilor Omului;

- UE a primit explicit personalitate juridica. Facem mentiunea ca personalitate juridica au avut Comunitatile;

- a fost creata functia de presedinte al Consiliului European, ales prin vot de sefii de stat sau de guvern ai statelor membre;

- s-a renuntat la sistemul "pilonilor UE" introdus in 1993 prin Tratatul de la Maastricht;

- s-a prevazut posibilitatea dezvoltarii unei aparari europene si s-a introdus o clauza de solidaritate a statelor UE in fata unui atac extern asupra uneia dintre ele;

- Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, fata de 736 in prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputati pentru un stat membru (fata de 4 in prezent), iar cel maxim de 96 (fata de 99, astazi);

- a fost recunoscuta dimensiunea sociala a Uniunii, intre obiectivele acesteia fiind si dezvoltarea unei economii sociale de piata si progresul social;

- in domeniul justitiei si afacerilor interne s-a prevazut un Parchet european cu competenta in lupta contra fraudelor comunitare, precum si impotriva criminalitatii grave, cu dimensiune transfrontaliera. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare in domeniul interne.

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa va intra in vigoare dupa aprobarea sa de catre toate statele membre. S-a prevazut o data, ca ipoteza de lucru, pentru finalizarea aprobarii de catre statele membre - 1 noiembrie 2006.

La acest moment UE este intr-un impas datorita respingerii Tratatului constitutional de catre Franta si Olanda. Nu sunt prevazute cai de depasire a acestui impas.