PERSPECTIVA STATULUI-NATIUNE

perspectiva statului-natiune

Trei procese importante caracterizeaza societatea contemporana, sub aspectul temei tratate: avansarea descentralizarii si regionalizarii in interiorul statelor, progresul integrarii europene si globalizarea.

Ideea unitatii europene, cu o lunga si bogata traditie dobandeste un contur ferm dupa 1958, cand in Europa incepe constructia unui fel de stat supranational - Uniunea Europeana (termen intrat in circulatie prin Tratatul de la Maastricht - 1 noiembrie 1993), posedand propriul sau organ legislativ - Parlamentul, propria sa putere executiva si propria sa Curte de Justitie, ale carei decizii trebuiesc aplicate de fiecare dintre statele membre. Aceasta a generat aprinse discutii legate de chestiunea independentei nationale si a dat nastere unui curent anti-european care a antrenat in vartejul sau diverse organizatii politice, atat de stanga, cat si de dreapta (in special in ultimii ani), precum si unui gen de discurs - eurosceptic, centrat pe ideea diluarii statelor membre si a inconsistentei constructiei democratice europene. Argumentele favorabile arhitecturii unei Europe solidare: factor favorizant al pacii, contrapondere la puterea S.U.A. si a Japoniei, formularea unor politici comune sau organizarea unor intreprinderi comune, permitand productii mai mari cu costuri mai mici, incurajarea dezvoltarii regiunilor defavorizate, extinderea pietelor cu efecte pozitive asupra locurilor de munca si a nivelului veniturilor, implicit asupra nivelului de trai, le-au fost opuse multiple contraargumente, de ordin economic, politic si social. Intre acestea - pierderea suveranitatii nationale si reculul identitatii nationale, risc de ineficienta si deriva tehnocratica, politica economica si monetara decisa partial in afara tarii, concurenta crescuta a firmelor straine, antrenand dificultati pentru activitatile de productie traditionale, somaj, o mai facila penetrare a strainilor pe teritoriile nationale si, in consecinta, agravarea inegalitatilor si a tensiunilor.[1]

Inca din anii de dupa razboi au existat doua viziuni diferite - una sustinand o Europa a statelor nationale, puternic aparata de Charles de Gaulle si de Margaret Thatcher, cealalta - a unei federatii europene, sprijinita de state ca Benelux, Germania si Italia. Dezbaterile continua si astazi, la ele participand atat personalitati marcante ale vietii politice ca J. Fischer, G. Schroder, L. Jospin, J. Chirac, J. Delors s.a., cat si economisti, politologi, juristi, o buna parte a lor optand pentru o Europa unita a natiunilor, in care statele isi pot pastra si afirma identi­tatea nationala. In conceptia romaneasca, Europa viitorului apare ca un rezultat al procesului unirii Occidentului cu Orientul, sub raportul spatiului si al valorilor, a carui viabilitate este conditionata de consacrarea dreptului la diversitate si solidaritate. Ea poate face posibila prezervarea si afirmarea identitatii nationale, prin aplicarea principiului "unitate in diversitate".[2] Statul national organizat pe baze etnice va face loc treptat unui stat civic, fundamentat pe imbinarea laicitatii, garantarii drepturilor individuale si multiculturalismului.[3]

In anii '80, Hans Schmitt (The National Boundary in Politics and Economics) atragea atentia asupra profundelor schimbari structurale care marcasera statul, punand in discutie problema limitelor autoritatii si a scopurilor sale. Declinul autoritatii statale, reflectat de o crescanda difuziune spre alte institutii si asociatii, precum si spre organismele regionale, a fost semnalat si de alti autori. Probabil ca nimeni nu crede cu adevarat ca statele pot dispare intr-un viitor apropiat. Dar, a devenit destul de evident ca granitele teritoriale nu mai coincid cu extinderea sau cu limitele autoritatii politice exercitate asupra economiei si a societatii. Impresia generala este aceea a unui fenomen de restrangere, domenii altadata exclusive ale autoritatii statale fiind acum impartite cu alte locuri sau pozitii de autoritate.[4]

Ideea unei economii "globale", dominata de corporatiile transnationale si de finantele "fara frontiere" s-a infiltrat in literatura, proiectand viziunea unei ere in care guvernele devin tot mai irelevente si mai putin capabile de a asigura bunastarea economica a cetatenilor. Diverse teze, avand ca numitor comun ideea statului contemporan subrezit si erodat afirma "prabusirea statului bunastarii", "moartea politicii industriale", "sfarsitul diversitatii nationale", "decesul statului-natiune" s.a.[5] Intr-o era a interdependentelor in crestere, statul national, ca loc al diversitatii institutionale si agent al schimbarii economice nu mai are nici un rol.

Marile schimbari de o reala importanta din economia lumii demonstreaza ca tendintele globalizarii nu sunt imaginare dar, multe dintre afirmatiile extreme ale "ultraglobalistilor" sunt neconvingatoare. Partea negativa a acestui tip de gandire ar fi, dupa parerea lui A. Gamble, tratarea pietei globale ca pe un proces natural, in intregime separat de politica si de luarea politica a deciziilor. Globalizarea este insa o parte a viziunii politice a lumii si nu semnalul unui sfarsit al politicii.[6]

Analize revendicand ingrijorare si luciditate constata ca integrarea progresiva a economiei mondiale prin productia internationala a avut ca efecte deplasarea echilibrului de putere dintre state spre pietele internationale, transferul unor puteri ale acestora spre corporatiile transnationale nonteritoriale, afectand limitele cooperarii, competitia dintre state, provocand deplasari de putere si de bogatie.[7]

La prima vedere, interventia autoritatii statului si a agentilor lui in viata cetateanului pare sa fi sporit, insa guvernele statelor existente sufera, de fapt, o pierdere progresiva a autoritatii lor. In acest context, cresterea numarului societatilor care doresc a avea un stat propriu, apare paradoxala. Si unele grupuri sociale, protejate si sustinute altadata de stat (cele reprezentate de sindicate, proprietarii de pamant si actionarii, pensionarii, cele apartinand unor profesiuni considerate in Europa ca stalpi ai societatii nationale - biserica sau armata) sunt afectate astazi de fortele globale ale schimbarii. Daca unii ganditori realisti in domeniul relatiilor internationale considera ca indivizii, in pofida interdependentelor si a globalizarii, continua sa se identifice cu societatea din interiorul granitelor teritoriale ale statului respectiv, caruia ii recunosc autoritatea legitima, altii pun sub semnul intrebarii gradul de loialitate al cetateanului.[8] Folosirea violentei in scopul obtinerii de profituri este si ea o sursa a eroziunii monopolului statului, in domeniul utilizarii fortei.

Schimbarile structurale din economia si din societatea mondiala determina in mod cert o anumita deplasare a puterii de la statele nationale la organizatiile internationale, mai numeroase si mai vizibile decat altadata. O parte a autoritatii asupra unor probleme gliseaza de la institutiile politice nationale spre organizatiile internationale sau interguvernamentale, guvernele nationale gasindu-se uneori in situatia de a manipula procesele democratice interne pentru acceptarea regulilor impuse.

In general, sustinerea "globalizarii" implica si sustinerea ideii lipsei de relevanta a statului-natiune, ca actor sau ca loc al acumularii economice, existenta unei economii globale fiind sinonima cu "transnationalismul". De aceea, autori ca Linda Weiss, Paul Hirst si Graham Thompson considera necesara evidentierea distinctiei globalizare-internationalizare. In primul caz, politicile nationale apar inutile, rezultatele economice fiind determinate in intregime de "fortele pietei mondiale" si de catre "deciziile interne ale companiilor trans-nationale"; in cel de-al doilea, "politicile nationale raman viabile".[9]

Trei ipoteze principale au fost evidentiate de literatura de specialitate: 1) globalizarea puternica, presupunand eroziunea statului (K. Ohmae, R. Reich, M. Horsman, A. Marshall); 2) globalizare puternica in contextul mentinerii puterii statului (opinie prezentata in The Economist, 7 oct. 1995); 3) globalizare slaba (internationalizare puternica) si restrangerea orizontului statului (P. Hirst, G. Thompson). Acestora, Linda Weiss le adauga o a patra ipoteza: globalizare slaba (inteleasa ca internationalizare puternica), implicand accentuarea adaptabilitatii puterii statului si a diferentierii. Globalizarea ca internationalizare si puterea de stat se pot intari reciproc.[10]

Nu se poate afirma cu deplina convingere ca statul sau natiunea sunt pe cale de disparitie, ci doar ca, in zilele noastre, se produce o metamorfoza cauzata de schimbarile structurale din economia si din societatea mondiala. Dupa cum observau Matthew Horsman si Andrew Marschall[11] nu exista inca structuri de substituire capabile de a indeplini toate functiile asociate in mod traditional statului-natiune. Indivizii nu sunt inca pregatiti sa renunte cu desavarsire la un "nationalism centrat pe stat", rezultatul previzibil fiind cel al unor "loialitati multiple". Mai mult, pe masura inaintarii in secolul urmator, capacitatea statelor-natiuni de a se adapta la internationalizare va continua sa creasca. Statul-natiune va avea si de acum inainte o importanta deosebita, contribuind la progresul si nu la franarea economiei mondiale. Ca atare, se poate sustine ideea unei adaptari a statelor puternice, mai curand creatoare ale internationalizarii decat victime ale ei. Statele "catalitice" vor consolida retelele nationale si regionale ale comertului si investitiilor, intr-un sistem al "interdependentelor coordonate".[12]

Intrebari de verificare a cunostintelor:

1.     Care este continutul notiunii "stat"?

2.     Analizati principalele trasaturi ale statului.

3.     Ce functii realizeaza statul democratic?

4.     Ce tipuri de state puteti identifica, aplicand criteriul structurii statului si criteriul formei de guvernamant?

5.     Care este viitorul statului-natiune in contextul progresului integrarii europene si cel al globalizarii?