PARTICULARITATILE ORGANIZARII DE STAT IN TARILE ROMANE

PARTICULARITATILE ORGANIZARII DE STAT IN TARILE ROMANE

1. Organizarea de stat

Ca tip istoric de stat, tarile romane au fost state feudale pana la inceputul secolului al XV-lea, perioada in care aceste state s-au dezvoltat independent, dar amenintarea pericolului turcesc, precum si a altor imperii, a dus la organizarea in comun a luptei impotriva dominatiei straine.

Acest destin comun a pus amprenta sa pe istoria celor trei tari, obligate la sacrificii deosebite pentru libertate si unitate.

Atitudinea fata de Imperiul Otoman a fost aceea a unui permanent armistitiu cu obligatii bilaterale, constand din plata unui "haraci" incepand cu 1417, sub domnia lui Mircea cel Batran, fara insa a insemna aceasta o supunere neconditionata fata de Poarta Otomana[1].

Domnitorii au urmarit permanent conjunctura externa favorabila, pentru consacrarea libertatii fata de otomani [2].

Transilvania s-a dezvoltat ca o tara cu deosebita autonomie. In anul 1257, in urma presiunilor lui Stefan, fiul lui Bela al IV-lea cedeaza Transilvania, pe care acesta o conduce 13 ani ca un rege independent. Intre cei doi a izbucnit un razboi care se termina in 1266, ca intre doi suverani cu tari independente. Voievozii ulteriori au accentuat aceasta autonomie prin cresterea rolului lor in numirea demnitarilor, acordarea de privilegii, numirea capilor bisericii, precum si cresterea rolului adunarii generale ale nobilimii. In timpul lui Ioan de Hunedoara, voievodatul a cunoscut o putere deosebita pe plan intern si extern.

In a doua jumatate a secolului al XV-lea, aservirea de catre turci a tarilor romane s-a concretizat prin obligativitatea haraciului, peschesurilor, prestatiilor in munca si monopolul asupra comertului exterior.

Din punct de vedere politic, tarile romane nu devin pasalacuri nici in secolele XVI-XVII, imperiul exercitand o dominatie indirecta, caracterizata prin autonomia Tarii Romanesti si Moldovei, dar sub suzeranitatea turceasca, in aceeasi situatie fiind si Transilvania dupa 1541. O intensificare a dominatiei otomane se constata in secolul al XVII-lea, cand se incearca o aservire accentuata politica si economica, ceea ce determina o crestere a luptei impotriva subjugarii.

Noua forma de aservire a Tarii Romanesti si Moldovei s-a concretizat in instaurarea regimului turco-fanariot (1711 in Moldova si 1716 in Tara Romaneasca). In Transilvania, dominatia austriaca se statorniceste prin Diploma Leopoldina din 1691. Din punct de vedere politic, Transilvania a fost incorporata ca Principat in imperiul austriac; i se atribuie o noua organizare si i se lichideaza autonomia

Din punct de vedere al formei statului, in toate secolele feudalismului dezvoltat Tara Romaneasca si Moldova au fost monarhii centralizate, fara sa se atinga stadiul absolutismului, cu exceptia perioadei fanariote, cand aceasta tendinta absolutista se manifesta.

In timpul trecerii Transilvaniei sub dominatia habsburgica, aici s-au impus formele absolutiste de conducere si guvernare.

In secolul al XVI-lea, regimul statal a fost unul boieresc, in care boierii de neam si-au subordonat domnul, iar secolul al XVII-lea este dominat de regimul nobiliar, regim creat prin innobilarea unei clientele subordonate turcilor, ce duce in final la crearea unui absolutism fanariot.

In ceea ce priveste Transilvania, ea parcurge perioada voievodatului pana in 1541, timp in care voievozii sunt adevarati monarhi feudali, avand o putere centralizata. Urmeaza apoi perioada Principatului autonom de la 1541-l542 pana la 1691, cand forma de stat era "organizarea pe stari" - Dieta Transilvaniei fiind organul starilor privilegiate - ca dupa 1691 sa fie inclusa in Imperiul Austriac.

Desi, toate cele trei tari au fiintat separat, ele au avut sentimentul comunitatii de neam, de limba, de cultura, religie si interese economice. Anumite personalitati, dorind sa se opuna dusmanilor externi, au incercat sa uneasca cele trei tari sub o singura conducere. Asa se cuvine sa amintim unirea lui Mihai Viteazul prin "Hrisovul de la Iasi din 27 mai 1600", planul pentru "regatul Daciei" al lui Gabriel Bethlen la 1626 si incercarea de confederare a tarilor romane din timpurile domnitorilor Matei Basarab, Vasile Lupu si Gheorghe Rakozi I, care urmau sa transforme aceasta alianta in lupta antiotomana.

1. 1. Domnia si prerogativele sale

Statele romanesti s-au format in jurul unor familii de voievozi foarte puternici, care au unit, in jurul voievodatelor lor, toate formatiunile politice, luandu-si titlul de "voievod intemeietor", apoi "mare voievod" si "domn"[3].

Domnia a folosit in dezvoltarea sa unele trasaturi si elemente bizantine, cum sunt: titulatura domnului, puterea, conceptia teoretica, virtutile imperiale, asocierea la domnie.

Titlul de domn deriva de la "dominus", ce reprezinta stapanul domeniului feudal ce invedereaza stapanirea absoluta a tarii si totalitatea puterilor.

Domnul exercita o putere care se pretindea ca vine de la Dumnezeu, ceea ce impunea respect si veneratie. Ungerea cu mir de catre patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul tarii, incoronarea in cadrul bisericii, insotita de rugaciuni, aveau o incarcatura mistica deosebita. Incoronarea domnului s-a realizat pana in secolul al XVI-lea, cand coroana a fost inlocuita cu 'cuca', dar ceremonialul s-a pastrat.

Domnul presta un juramant pe cruce si evanghelie, indeplinind si unele prerogative de drept bisericesc si indatoriri de ctitor de asezaminte religioase.

Puterea domnului era necontrolabila, dar nu absoluta, despotica, ci ingradita de regulile obiceiului pamantului si de pravile, iar din secolul al XVI-lea de suzeranitate otomana.

Puterea domnului era personala, indivizibila si netransmisibila. Voievozii intemeietori au creat dinastii (Basarabii si Bogdanestii), optand pentru principiul ereditatii, succesiunea la tron fiind realizata pe principiul mixt al electivitatii si ereditatii. Domnii erau alesi pe viata de catre boieri si de "tara", formata din adunarea tuturor starilor sociale, dintre fiii, chiar si nelegitimi, ai domnului[4]. In Tarile Romane, principiul primogeniturii nu a fost recunoscut. Integritatea fizica era o conditie necesara pentru accesul la domnie. Femeile nu aveau acces la tron.

Principiul ereditar a fost schimbat in secolul al XVI-lea, cand regula alegerii pe viata a fost inlocuita de turci si cand domnii trebuiau sa fie 'intariti' de Poarta o data la trei ani, iar din secolul al XVII-lea in fiecare an. Din secolul al XVII-lea, principiul electivitatii domnului este considerat cel de baza, el mentinandu-se pana in secolul al XVIII-lea, ultimul domnitor ales fiind Constantin Mavrocordat in 1730, dupa care regula este aceea ca domnul sa fie numit de turci.

Pentru ca vointa domnitorului sa fie certa si dupa moartea sa, s-a procedat la asocierea la domnie a fiului sau fratelui domnului, astfel ocolindu-se competitia.

Printre prerogativele domnului se pot aminti cele politice, militare, legislative, judecatoresti, executive, financiare si bisericesti.

Domnul era comandantul suprem al armatei, urmand traditia voievodala. Ostenii si comandantii depuneau juramant inaintea domnului la incoronarea sa, precum si inaintea luptelor. Domnul numea pe comandantii armatelor, ai cetatilor si mobiliza oastea tarii in caz de primejdie.

Domnul reprezenta statul in raport cu alte state, declara razboi sau pace, incheia tratate de alianta, primea si trimetea soli. Aceste atribute de politica externa au fost exercitate cu avizul Sfatului Domnesc si, uneori, chiar cu avizul membrilor starilor. Aceste atribute se vor reduce pe timpul dominatiei otomane, Poarta interzicand exercitarea unei politici externe proprii, determinand pe domnitor sa incheie tratate secrete.

Domnul exercita dreptul de legiuitor, urmand exemplul imparatilor bizantini, prin aceasta reprezentand "vointa divina"[5]. Prerogativele legislative erau exercitate prin acte normative ce se numesc hrisoave, asezaminte, testamente sau legatura[6]. Exista si un mod de receptare indirecta a dreptului bizantin, prin "pravilele bisericesti" si "pravilele imparatesti", precum si rezolvarea unor raporturi juridice prin "Legea tarii", dreptul nescris.

Domnul era judecatorul suprem chiar inaintea intemeierii statului, voievozii avand drept de judecata asupra supusilor. El avea dreptul sa judece in ultima instanta, sa evoce de la orice instanta judecarea unor pricini, sa retracteze propria hotarare, sa pronunte orice pedeapsa, sa ierte pe vinovat, sa dea "invataturi" judecatorilor in legatura cu modalitatile de judecata. El stabilea hotarele tarii si ale mosiilor.

Judecata se realiza impreuna cu Sfatul (Divanul) Domnesc, dar hotararea o dadea el in materie penala sau civila. Condamnarea la moarte pentru hiclenie, drept exercitat de domn, va fi permanent contestat de boierii care doreau ca astfel de proceduri sa se realizeze doar prin Sfatul (Divanul) Domnesc. Aplicand principiul filantropiei, domnul ierta, uneori de fapte foarte grave, cu diverse prilejuri (sarbatori, nunta sau moartea unui membru al familiei, nasterea unui copil) pe cei vinovati. Domnul impartea dreptatea in numele sau, nu al sultanului si dupa legile tarii, nu ale Portii. Singurele restrangeri erau cele privitoare la pricinile mixte intre musulmani si pamanteni.

In exercitarea prerogativelor executive, domnul avea dreptul de a lua masuri pentru pastrarea ordinei interne feudale. In acest scop, el numea si revoca pe toti dregatorii curtii si ai tarii. Poruncile sale verbale sau scrise erau "carti de porunca", "pitace", "hrisoave" sau "carti de judecata"[7]. Prin dregatori, domnul impunea darile, executarea muncii taranesti, executarea hotararilor, reprimarea razvratitilor, urmarirea raufacatorilor sau a taranilor fugiti din sate.

Atributiunile financiare se concretizau in perceperea darilor fixate la inscaunarea domnului, stabilindu-se si taxa fiecarei colectivitati la plata haraciului. Privilegiile si scutirile de dari si taxe erau avantaje create de domn unor categorii sociale, boieri sau preoti, precum si unor orase si targuri sau negustori.

In legatura cu treburile bisericesti, domnul si-a luat prerogative de patronat in probleme organizatorice, dar nu de dogma. El infiinteaza mitropolii, episcopii si manastiri, numeste si revoca pe capii bisericii, da drept de judecata unor organe bisericesti, reglementeaza activitatea cultelor straine. In exercitarea acestor atributii, domnul cere permanent acordul adunarii boierilor sau starilor.

Cand domnitorul nu putea sa-si exercite prerogativele sale, din cauze cum sunt: vacanta tronului, minoritatea domnitorului sau lipsa sa de responsabilitate sau cand domnul lipsea din tara, se instituia locotenenta domneasca (regenta pentru minoritate). Termenii pentru desemnarea loctiitorilor au fost echivalenti, putand sa exemplificam prin "ocarmuirea domniei", "ispravnic de scaun", "caimacam", "epitrop al tarii", "carmuitor al domniei". Acesti termeni se folosesc si in Moldova si in Tara Romaneasca.

In Tara Romaneasca se cunosc regente in cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, regenta fiind mama sa, Despina si unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tanar, regenta fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regenta fiind mama sa, Ecaterina Solvaresso (l577-1583).

In Moldova, cazuri de regenta au fost mai multe: Alexandrel Voda (1449), care a domnit de trei ori sub regenta mamei sale, Marinca; Stefanita Voda (1517-1527), care a domnit sub regenta lui Luca Arbore; Bogdan Lapusneanu (1568-l572), care a domnit sub regenta mamei sale, Ruxandra s.a.

Regentii, functie indeplinita de obicei de mamele domnitorilor minori, nu intocmeau documente, care permanent erau elaborate in numele domnului si semnate cu numele acestuia. Regenta, ca si domnia, a functionat dupa reguli de drept consuetudinar. Din a doua jumatate al secolului al XVI-lea, sunt numeroase cazuri de locotenenta, ca urmare a mazilirii frecvente a domnitorilor de catre turci.

Loctiitorii domnesti aveau dreptul sa exercite toate prerogativele domnului, cu exceptia celor personale (ex: danii), limitate fiind in timp sau de anumite instructiuni domnesti. Sarcinile principale ale loctiitorilor domnesti erau cele privind apararea tronului de uzurpatori, preluarea si sigilarea vistieriei domnului mazilit, strangerea darilor si trimiterea haraciului puterii suzerane.

1. 2. Voievodul. Principele. Guvernatorul

Conducerea politica a Transilvaniei s-a realizat prin intermediul institutiei voievodale, atat timp cat provincia s-a gasit sub stapanirea Ungariei. Numit de regele Ungariei, voievodul exercita o parte din prerogativele suveranitatii regale, incercand permanent sa-si largeasca aceste prerogative si sa devina independent [8].

Incepand din secolul al XIII-lea, voievozii au incercat sa transforme aceasta institutie intr-una cu caracter ereditar, tendinta ce exista pana in secolul al XV-lea. Cazul voievozilor Borsa si Laczkfi, care au reusit sa intemeieze adevarate dinastii, ridica institutia voievodatului la nivelul puterii suveranitatii supreme. De altfel, aceasta forma de organizare, voievodatul, este specifica numai Transilvaniei, pe tot cuprinsul regatului maghiar.

Voievodul numea, dintre slujbasii sai cei mai apropiati, pe vicevoievod si pe comiti. El avea dreptul sa convoace Congregatiile generale, pe care le conducea. Voievodul era sef al armatei din Transilvania, era cel mai mare nobil feudal, reprezentantul si administratorul veniturilor regale, din care isi lua a treia parte.

Autoritatea jurisdictionala a voievodului este intinsa asupra comitatelor de Hunedoara, Alba, Tarnava, Cluj, Dobaca, Solnocul Interior, Dej, Turda. Nu erau supuse jurisdictiei voievodale. Tinuturile sasesti si ale secuilor, care manifestau o puternica tendinta autonomista. Existenta unor feude ale domnitorilor Moldovei sau Tarii Romanesti (Amlasul, Fagarasul, Ciceul, Cetatea de Balta), care nu sunt supuse jurisdictiei voievodului Transilvaniei, vor duce la strangerea legaturilor traditionale dintre tarile romane.

Dupa despartirea Transilvaniei de regatul Ungar, in anul 1541, si transformarea acesteia in Principat autonom, 'tara' Transilvaniei este condusa de un principe[9]. Principatul autonom cuprindea, pe langa cele sapte comitate din fostul voievodat, scaunele sasesti si secuiesti, districtele Brasov, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare si Maramures, Banatul si cateva comitate din Ungaria de Sus.

Principele Transilvaniei este ales de Dieta, careia i se recunoaste dreptul de a alege "orice principe ar voi", asa cum este Dieta Clujana din 1543. Primul Principe ales este Ioan Sigismund, in 1541. Dreptul de alegere fiind nestingherit, urma confirmarea de catre Poarta Otomana, ceea ce se concretiza prin trimiterea steagului, sceptrului, armelor, unei palarii de parada si a unui cal cu intreg harnasamentul. In fapt, de multe ori alegerea principelui se facea cu amestecul direct al sultanului. Inscaunarea avea loc la Alba Iulia, capitala tarii si resedinta princiara. Dietele din 1542 si 1545 au stabilit indatoririle principelui, de a asigura privilegii claselor nobiliare, precum si infiintarea unui 'Concilium Intimum', format din cate sapte nobili maghiari, sasi si secui, care sa-l ajute in intreaga activitate.

Principele conducea tara dupa obiceiuri si legi numite 'Compilates constitutionis'. In calitate de sef al statului, principele convoca Dietele, fixandu-le locul si data intrunirii, avand drept de initiativa legislativa. Dupa votarea proiectelor de legi dezbatute in Dieta, aprobarea o dadea principele, acestea devenind obligatorii

Principele era obligat sa nu intrerupa relatiile cu Poarta otomana, sa fie supus si loial acesteia si sa se manifeste ca un aliat permanent.

In materie judecatoreasca, principele era judecatorul suprem in cauzele penale si civile, acorda drept de palos (ius gladii) unor obsti, ceea ce reprezenta posibilitatea pedepsirii cu moartea a vinovatilor, putea gratia, amnistia sau comuta pedepsele. Tot lui ii revenea dreptul de a innobila diferite persoane, de a legitima pe copiii nascuti nelegitim, putea mosteni pe nobilii fara urmasi, avea dreptul de a infiinta targuri, cetati si localitati.

In perioada trecerii Transilvaniei sub stapanire habsburgica, imparatul Leopold al II-lea a dat o noua constitutie (colectie legislativa), numita "Diploma Leopoldina", in anul 1691[10]. Potrivit acesteia, conducerea Transilvaniei o avea imparatul, care este si principe si care numeste un guvernator (Supremus Status Director) ales dintre nobili. Guvernatorul si loctiitorul sau trebuiau sa aiba una dintre religiile recepte, excluzand pe ortodocsi.

Guvernatorul era sfatuit de un Concilium Intimum, era retribuit potrivit cu veniturile vistieriei regale si cu veniturile din taxe.

Puterea legislativa era impartita intre imparat si Statusurile din Dieta. Puterea executiva o avea imparatul, care o exercita prin constitutie, prin intermediul guvernatorului. Puterea judecatoreasca era independenta, imparatul fiind obligat sa respecte organizarea facuta prin Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi, Statutele municipale sasesti si secuiesti.

In timpul stapanirii habsburgice, Banatul era condus de "Administratia imperiala si regala a tarii", care avea in fruntea sa un Presedinte si sase consilieri.

1.3. Adunarile pe stari, Congregatiile nobiliare si Dietele Transilvaniei. Modul lor de functionare

Existenta unui stat organizat nu se poate concepe fara Adunari Generale sau Diete, care sa discute si sa ia masurile impuse de imprejurari deosebite. Aceste Adunari ale Starilor s-au numit in documente "Sobor", "Mare Sobor", "Sfat de Obste", "Adunare Obsteasca", "Sfat cu toata Tara" sau "Adunare a toata Tara"[11]. Aceasta Mare adunare a Tarii este un organism specific oranduirii feudale, alaturi de Domnie si de Sfatul Domnesc.

Adunarea Mare a Tarii este cunoscuta in doua modalitati: cand se aduna "toata tara", dar fara tarani si oraseni, se vorbeste de Marea Adunare, iar cand aceasta cuprinde doar boierii si clerul inalt, i se da denumirea de "Sfat de Obste". Adunarea de tip largit sau restrans oglindeste structurarea societatii pe stari. Aceste adunari au rol de institutie fundamentala a statului, cu accente constitutionale.

Adunarea nu este constituita din reprezentanti alesi de starile respective, ci, de cele mai multe ori, din membri desemnati de catre domn. Cu toate aceste limite, Adunarile Tarii sunt organisme cu cea mai larga baza sociala. In ceea ce priveste originea acestei institutii, aceasta se poate afla in traditia vechilor Adunari obstesti din uniunile de obsti, precum si din Adunarile bisericii in soboare mixte de clerici si mireni.

In Transilvania, manifestarea autonomista a ducilor si voievozilor fata de conducerea de la Alba Iulia sau Buda s-a concretizat in sistemul Congregatiilor si Dietelor provinciale. Nobilii care aveau dreptul sa participe la viata publica se organizau in Congregatii sau "Adunari ale Natiunilor Privilegiate", la care participau si reprezentanti ai populatiilor sasesti si secuiesti. O structura deosebita s-a realizat in 1437, cunoscuta sub numele de "Dieta vel Congregatio generalis trium partium", ce avea la baza intelegerea dintre nobilii unguri, secui si sasi, numita "Unio Trium Nationum"[12].

Dietele erau adunari deliberative pentru probleme de legiferare, justitie si administratie, constituind dovada unei autonomii reale. Ioan Zapolya a convocat sapte diete separat de cele ale Ungariei, precum si un numar de adunari generale.

In perioada principatului autonom au avut loc 299 Diete, care au realizat baza constitutionala a Transilvaniei. Aceste legi trebuiau sistematizate, activitate ce s-a realizat prin lucrarea din anul 1653, "Aprobate Constitutiones Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem annexarum".

Aceste texte cuprind 5 carti: Cartea I - Dreptul ecleziastic; Cartea II-a - Dreptul de stat; Cartea III-a - Dreptul staturilor si ordinelor; Cartea IV-a - Dreptul procedural; Cartea V-a - Edicte.

In etapa cand s-au desfasurat urmatoarele 33 de Diete, codificarea si sintetizarea a continuat, astfel ca va aparea o lucrare noua in anul 1669, cu titlul "Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum". Dupa aparitia Compilatelor, s-au mai tinut lucrari in cadrul a 39 de Diete, iar in perioada Marelui Principat al Transilvaniei au avut loc inca 101 diete (1691-1867)[13].

In Tara Romaneasca si in Moldova, rolul Adunarilor pe stari era precumpanitoare privind alegerea domnitorului de catre o baza sociala mai larga, dar formata din privilegiati, cu excluderea taranilor. Astfel de Adunari sunt cunoscute in Tara Romaneasca in anii 1418, l512, l583, iar in Moldova mult mai numeroase, si anume in anii 1457, 1504, 1517, 1527, 1546,1552,1561, l600.

In ceea ce priveste atributiunile judiciare ale Adunarilor, sunt cunoscute hotarari luate cu prilejul reglementarii unui conflict de frontiera dintre cele doua tari, cu o larga participare a boierilor mari si mici, impreuna cu dregatorii domnesti si egumenii manastirilor.

Un alt caz este cunoscut in 6 ianuarie 1633, cand domnitorul Matei Basarab judeca intr-un Sobor larg, din care fac parte mitropolitul, egumenii manastirilor, episcopii, boierii mari si "toata tara", cazul unei boieroaice, Maria, invinovatita de desfrau de catre sotul ei. Un alt caz cunoscut este acela din 1636, cand acelasi domnitor ia o hotarare, impreuna cu boierii, preotii si "toti orasani mari si mici", in legatura cu stabilirea unui hotar. In 2 noiembrie 1636, un caz judecat tot in Adunarea tuturor starilor, la care participa mitropolitul, boierii si biserica, priveste pe capuchehaia Dumitru Dudescu, ce deturnase fondurile din haraciul trimis la Constantinopol.

La 18 ianuarie 1651, obiectul judecatii in Adunarea tuturor starilor era o delapidare comisa de marele vistiernic Stroe, unde se consemneaza o hotarare luata de "domnul si noi toti si toata tara".

In ceea ce priveste modul de formare, Adunarile de stari se pot defini in functie de mai multe criterii, astfel:

- dupa obiectul hotararilor, Adunarile pot avea caracter intern si extern. Cele cu caracter intern hotarau cu privire la alegerea domnitorului, organizarea bisericeasca, probleme militare, fiscale sau juridice. Cele cu caracter extern hotarau cu privire la incheierea tratatelor de alianta, raporturile de vasalitate si omagiu, conventii si comert, plata tributului, declararea starii de pace si razboi;

dupa compozitia lor, Starile pot fi 'generale', atunci cand erau prezenti reprezentanti din toate categoriile sociale, si de "obste", cand erau prezente o stare sau doua (boieri sau clerici);

- in raport de teritoriu, aceste Adunari pot fi 'generale, regionale sau provinciale';

- dupa modul de convocare, Adunarile se deosebesc in cele realizate din initiativa domnului, sau cele sub presiunea gruparilor interesate (1631,1668);

- dupa natura activitatilor desfasurate, sunt Adunari elective, juridice, fiscale, de politica externa.

Convocarea membrilor starilor pentru a participa la dezbateri se face formal de catre domn, apoi se realizeaza si prin crainici, care aveau obligatia sa anunte orasele pentru desemnarea reprezentantilor.

Dezbaterile se concretizeaza in acordarea sfatului pentru domnitor si "ajutorului", care se consfinteste intr-un hrisov domnesc.

In Transilvania, elementele ce alcatuiau dietele erau: scaunul guvernamental cu consilierii si prelatii, tabla regeasca, inaltii functionari ai comitatelor, provinciilor si scaunelor secuiesti, provinciilor sasesti, precum si a oraselor libere. In primele perioade, Dieta numara 127 membri, pe langa care existau "oficiali regali", care erau magnatii, nobilii si un grup de inalti functionari convocati prin Scrisoare regala. In secolul al XVII-lea, Dietele aveau circa 200 membri. Ele erau fixate la termene si locuri stabilite de principe, dar si cu ocazia unor sarbatori, obligatia fiind ca principele sa convoace dieta cel putin o data pe an.

Dietele s-au tinut aproape in toate orasele, dar in majoritatea cazurilor la Alba Iulia - 94, la Cluj - 46, la Sibiu - 38, la Turda - 35 s.a.

De obicei, obiectul Dietei il constituia dezbaterea legilor, abrogarea sau modificarea lor, indreptarea unor reguli si privilegii nobiliare, stabilirea cuantumului darilor, alegerea functionarilor superiori, obtinerea cetateniei, probleme de hotar, probleme fiscale sau anularea unor fapte ilegale.

Dieta hotara, de asemenea, cu privire la muncile gratuite, prescriptia si amnistia, cazurile de lesmajestate, reformele religioase, precum si in procesele pentru terenuri.

Ceremonialul dezbaterilor si desfasurarii sedintei propriu-zise era stabilit de consilierii suveranului. Limba folosita in documentele dietei era latina, uneori germana medievala, cum este de exemplu in 1556, cand Dieta a avut loc la Sebesul sasesc.

1. 4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulica

a). SFATUL DOMNESC

Sfatul domnesc este un organ consultativ al domnului, format din marii boieri si varfurile clerului, care apare ca organ al puterii centrale in statele feudale independente. Desi el are o origine mai veche, primele mentiuni despre sfatul domnesc apar in anul 1400, in expresia "Sfatul boierilor mari si credinciosi"[14]. In Moldova, acest organism este denumit 'Svat", iar in Muntenia "Sfatul tarii". Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, odata cu accentuarea dominatiei otomane, acesta ia denumirea de "Divan"[15], denumire introdusa in Tara Romaneasca in 1580, iar in Moldova in 1603, de catre domnitorul Mihnea Turcitul.

Intelesul termenului, incepand cu secolul al XVIII-lea, este acela de Sfat Domnesc, Sfat Largit, la fel cu sala unde se desfasura sedinta, lucrarile acesteia sau lucrarile judecatii. Membrii sfatului erau numiti de regula boieri, dar si dregatori, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, iar in documentele latine erau pomeniti cu termenii de "consiliarii, supremi consiliari barones sau senatores".

In compozitia sfatului intrau de regula boierii de neam fara dregatorii, intre secolele XVI-XV, apoi au aparut treptat si s-au consolidat functiile dregatorilor pana in a doua jumatate a secolului al XV-lea, dupa care, din secolul urmator, in Sfatul Domnesc vom gasi doar boieri cu functii de dregatori. Numarul membrilor sfatului era intre 10-15 in Tara Romaneasca si de 15-3o in Moldova, dar la acest Sfat mai participa si alti boieri, in calitate de martori ai invoielilor realizate.

Intre secolele XVI-XVIII, numarul membrilor era de 12, din care patru erau ierarhii bisericii. Aceasta cifra s-a mentinut in aproape intreg evul mediu.

In general, in Sfatul Domnesc intrau boierii de rangul cel mai inalt, numiti "Marele": ban, vornic, logofat, spatar, vistier, comis, paharnic, stolnic, postelnic, clucer, sulger si pitar. In Moldova, pe timpul lui Stefan cel Mare, intrau in Sfatul Domnesc si parcalabii cetatilor.

In secolele XVI-XVII, mai intrau in sfat si marele vornic al Tarii de Jos si marele vornic al Tarii de Sus, hatmanul, pe langa cei amintiti mai sus. In Tara Romaneasca in secolul al XVII-lea intrau in divan si dregatori de rangul al doilea, cum sunt: aga, pitarul, setrarul, portarul si armasul. In secolul al XVIII-lea, Divanul cuprindea: membrii sfatului, boierii mari (stolnicul, comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, sulgerul, jitnicerul, pitarul, setrarul, armasul, logofatul II, usarul, aga, postelnicul II, logofatul III, capitanul de dorobanti, vamesul si caminarul), alti boieri de starea a II-a, in numar de 13, precum si unii boieri din starea a III-a (postelnicul, paharnicul, vistiernicul, comisul, sulgerul, jitnicerul, camarasul de jitnita, patru vornici de poarta, marele camaras si vataful de aprozi). In total, divanul cuprindea 53 de dregatori mari si mici.

In doctrina politica propagata prin "Invataturile" domnitorului Neagoe Basarab sau cronicile scrise de Azarie, Grigore Ureche, Mitropolitul Matei si Miron Costin se induce ideea ca domnitorul nu poate conduce singur, el trebuind sa fie ajutat de un Sfat, care sa aiba rolul de consiliere si, de asemenea, sa fie exponentul clasei feudale, careia sa-i apere drepturile.

Sfatul a avut atributiuni politice, judiciare, financiare, bisericesti si militare.

In atributiunile politice intrau cele legate de informarea domnului cu privire la starea de spirit din randul boierilor si a tarii. Cu privire la intocmirea tratatelor, rolul Sfatului era acela de a insoti pe domnitor in ceremoniile de vasalitate sau de a garanta prin semnatura unele tratate de alianta. In relatiile cu turcii, domnitorul Petru Aron, spre exemplificare, a consultat Sfatul cu privire la plata haraciului, iar Mihai Viteazul cu privire la incetarea platii acestuia si declararea razboiului.

In ceea ce priveste atributiunile judiciare, domnul consulta Sfatul in legatura cu tehnica juridica si continutul normelor din Legea tarii sau din Pravile, precum si cu privire la impartirea dreptatii in interesul clasei feudale. Sfatul nu era un organ de judecata, el fiind doar un for consultativ pentru domnitor, care avea permanent raspunderea pentru hotararile si sanctiunile pe care le dadea. Intr-un document din 1662, se arata ca "luand domnia mea. impreuna cu toti cinstitii boierii Divanului domniei mele, asa am hotarat domnia mea si cu Sfatul domniei mele".

Domnitorul era organul suprem de judecata, el judeca singur, atat procese civile sau penale, chiar si unele procese importante de tradare sau delapidare, deci avea nevoie in mod necesar de practica utila a boierilor din Sfatul domnesc, care cunosteau legile si mai participasera la astfel de procese. In anumite cazuri, domnitorul judeca impreuna cu Sfatul, desi aceasta practica este o exceptie. Intalnim astfel de cazuri, spre exemplificare, la 15 iulie 1631, cand domnitorul Leon Tomsa trimite un 'Hrisov' prin care opreste pe domn sa condamne la moarte pe boieri fara judecata Divanului, precum si documentul din 18 august 1668, elaborat din initiativa boierilor, prin care se arata ca "domnitorul trebuie sa judece impreuna cu boierii divanului, precum este Legea si Obiceiul tarii".

In secolul al XVIII-lea, Divanul participa direct la judecata cauzelor, prin imputernicirea unor membri ai acestuia din partea domnitorului, cu privire la cercetare si la propunerea de solutie printr-un "Zapis de marturie sau Zapis de judecata". In acest act se prevedea si sanctiunea pentru fapta respectiva, dar aceasta devenea executorie doar cand era confirmata de domnitor. Divanul mai era chemat sa judece impreuna cu domnul in cazurile de maxima importanta, cum sunt cele privind stapanirea mosiilor, cauze ce privesc direct pe boieri, straini sau problemele de tradare.

Frecvent, Sfatul domnesc sau Divanul era chemat sa judece anumite cauze privind anularea unor danii, vanzari, testamente, dreptul de protimis, reconstituirea de acte furate, pierdute sau distruse. Sfatul domnesc avea si atributiuni notariale, boierii interesati putand incheia 'zapise' sau 'carti de marturie', intarite apoi prin semnatura domnitorului pentru o mai mare putere de autentificare.

Cu privire la atributiunile financiare ale Sfatului domnesc, acesta trebuia sa identifice mijloacele cele mai potrivite pentru efectuarea platii haraciului, fixarea unor taxe noi, avand in acest sens o putere consultativa. Sfatul domnesc nu se putea opune fixarii unor noi biruri si dari, chiar daca uneori era convocata si Adunarea starilor. Astfel, domnitorul Vasile Lupu, in 1636, declara ca a hotarat "cu tot Sfatul nostru, cu vladicii, cu boierii si cu mazilii" cu privire la marimea haraciului. In secolul al XVIII-lea, Sfatul domnesc supravegheaza si gestiunea vistieriei, dupa catastifele marelui vistier, care prezenta trimestrial situatia trezoreriei.

Cu toate acestea, domnitorul nu dadea socoteala cu privire la cheltuirea banilor vistieriei si putea cere reintregirea sumelor prin zapis de diferenta.

Sfatul domnesc era consultat de domn si in problemele bisericesti. El participa la infiintarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii. Astfel, la mutarea Mitropoliei de la Curtea de Arges in Targoviste, sau a Mitropoliei Sucevei in Iasi, domnitorii s-au consultat cu toti boierii mari si mici. Alegerea ierarhilor bisericesti, mitropoliti sau episcopi, se facea de un 'Sobor' convocat de domn si compus din episcopi, Sfatul domnesc si egumenii principalelor manastiri. La fel si 'caterisirea', sau scoaterea din scaunul episcopal, se facea tot cu avizul Sfatului domnesc. In acest mod s-a procedat de catre domnitorul Matei Basarab cand l-a caterisit pe mitropolitul Stefan pentru uneltire, sau cazul caterisirii lui Antim Ivireanu de catre Nicolae Mavrocordat in 1716, pentru uneltire impotriva Portii otomane si a domniei sale.

Inchinarea unor manastiri catre locurile sfinte sau scoaterea din aceasta situatie era tot un apanaj al Adunarii pe stari, conduse de domn. Chiar si organizarea vietii calugaresti era asigurata prin "Asezaminte domnesti", cum este cel din 20 septembrie 1626, al domnitorului Miron Barnovschi, cu care ocazie s-a cerut si parerea Sfatului Domnesc.

Cu privire la problemele militare ale statului, Sfatul domnesc este completat cu unii membri viteji, care au dovedit calitati militare deosebite si care au fost cooptati in calitate de parcalabi. Marele vornic, marele spatar si hatmanul deliberau impreuna cu domnitorul asupra planurilor strategice, in timp de razboi. Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Movila au folosit Sfatul domnesc largit pentru deliberarea in legatura cu unele decizii de razboi importante. Domnitorul Vasile Lupu, inainte de lupta de la Ojogeni, consultandu-se cu Sfatul, 'au ales cu Sfatul sa nu treaca Prahova si au pierdut lupta".

Cu privire la modul de lucru al Sfatului Domnesc, locul si timpul in care se tineau sedintele, se poate arata ca acestea au fost, pana in secolul al XVIII-lea, dependente in mod direct de deplasarea domnitorului prin tara sau la razboaie. Traditia romaneasca facea ca domnitorul sa se deplaseze prin tara pentru rezolvarea diferitelor probleme, documentele mentionand ca Sfatul domnesc avea loc in localitatile de stationare a domnului sau in tabara militara, in cazul unor campanii de razboi.

Sfatul se putea tine si in capitala, la resedinta domnului, in salile destinate acestui scop sau in salile 'Spatariei'. Sfatul se tinea zilnic in secolul al XVII-lea, apoi cu o frecventa mai mica, dar boierii si mitropolitii erau obligati sa vina zilnic la Curte. Sedintele aveau o solemnitate deosebita, erau de cele mai multe ori secrete, dar existau si sedinte cu o participare mai larga, sau sedinte publice. La lucrarile Sfatului puteau sa participe si persoane care aveau un rol auxiliar. Documentele ce se incheiau erau scrise de gramatici, dieci sau logofeti si erau pastrate intr-o cancelarie. Cu timpul, cancelaria domneasca si-a amplificat rolul si activitatea, fiind necesari mai multi logofeti, intr-un adevarat serviciu, organizat ierarhic, care redactau documentele domnesti si pastrau Marele sigiliu.

b) CONGREGATIILE GENERALE. CONSILIUL PRINCIPELUI. GUBERNIUL. CANCELARIA AULICA

Voievodul Transilvaniei era ajutat in indeplinirea atributiunilor sale de mai multi subalterni, cunoscuti sub numele de "familiares", ei fiind legati de persoana voievodului prin raporturi de vasalitate.

In situatii mai importante, erau convocati toti subordonatii si vasalii in Congregatii Generale, Adunari ale Comitatelor, ce urmau sa solutioneze problemele statului[16]. De obicei, in componenta Congregatiilor intrau nobilii celor sapte comitate, sasii, secuii si varfurile ecleziastice, fiind exclusi taranii liberi sau iobagi. Romanii nu participau la aceste Congregatii, nefiind recunoscuti ca 'natiune'. In conformitate cu prevederile Dietelor din 1542 si 1545, principele conducea toate treburile statului cu ajutorul unui "Consilium" format din 21 persoane, cate sapte din fiecare natiune privilegiata. Dieta de la Turda, din 29 martie 1542, statorniceste ca "se vor trimite de catre domnii nobili unul din fiecare comitat pana la numarul de sapte. pentru a tine sfat impreuna pentru binele, folosul si pazirea tarii. Domnii secui sa aleaga din cele sapte scaune, sapte barbati buni si chibzuiti".

Consiliul era alcatuit din: magister curiae - prefectul curtii; gladiter - spatarul; seful garzii personale a principelui si comandantul ostilor Transilvaniei; summus cancelarius et secretarius - logofatul, seful cancelariei voievodale; thesaurarius - vistiernicul; camerarius aut cubicularius - postelnicul, secretarul principelui, mai marele camerelor de locuit; magister mensarum - stolnicul, mai marele bucatariilor; iudex palatinus curiae - vornicul, mai marele justitiei; magister pincenarum - paharnicul; magister agasomum - comisul, seful grajdurilor statului. Mai existau functii, cum ar fi intendentul - seful aprovizionarii, un capitan de aprozi, ce se ocupa de educatia militara a fiilor nobililor, precum si un sef al postelor, in a carui grija se gaseau primirea si distribuirea scrisorilor si mesajelor.

Aprobatele si Compilatele, ca acte oficiale ale principatului, stabileau regulile privind functionarea Consiliului principelui. Astfel, numarul membrilor era de 12, acestia fiind obligati sa depuna un juramant solemn fata de principe, iar datoria lor principala era aceea de a-i consilia pe acestia in conformitate cu legile existente si cu practica aplicarii lor. Principele era dator sa tina seama de sfaturile Consiliului, pentru a prezerva drepturile nobililor. Odata cu instaurarea stapanirii austriece, Diploma Leopoldina prevedea ca pe langa guvernator va functiona un Consiliu Intim, alcatuit din 12 persoane, ca si Consiliul principelui. Dupa anul 1693, acest Consiliu se transforma in Gubernium, un organ mai larg, in frunte cu guvernatorul. Acest organism este alcatuit din comandantul suprem al trupelor, seful cancelariei, trezorierul, presedintele Dietei (statuum praesidens) si 12 consilieri intimi.

Gubernium este organul executiv central, el administrand tara in numele imparatului, are resedinta permanenta la Sibiu si dezbate problemele statului sub conducerea guvernatorului. De cele mai multe ori, Gubernium analizeaza problemele politice, economice si religioase in numele principelui mostenitor, in masura in care exista un interes al clasei nobiliare. Pentru mai buna supraveghere a Transilvaniei, in anul 1694 habsburgii infiinteaza la Viena o Cancelarie Aulica - Kaiserliche Hofkanzelei. In fruntea acestei Cancelarii a fost numit de catre imparat un cancelar, care avea in subordine referenti si consilieri aulici, secretari, registratori de taxe, expeditor, protocolist, mai multi notari si alti functionari. Cu timpul, rolul acestei Cancelarii creste, iar pe timpul imparatesei Maria Tereza devine cel mai important organ de conducere al Transilvaniei, putand sa dea ordine Guberniului fara a cere incuviintarea imparatului.

1. 5. Dregatoriile centrale. Generalitati

La inceputul intemeierii statelor feudale, aparatul central de stat era format dintr-un numar redus de dregatori, care serveau la curtea domnitorului, precum si un numar de dregatori mai mici ca importanta, raspanditi pe plan local. La inceput, atributiunile unui dregator nu erau rigid stabilite, domnul putand delega indeplinirea unor sarcini care intrau in atributiunile altui dregator. Unii cumulau mai multe atributiuni in consideratia persoanei, in raport de gradul de incredere al domnitorului in acestia, varsta si vechimea, precum si afinitatile dintre domnitor si dregator[17]. Cu timpul, dregatorii importanti au cedat unele atributii subalternilor, ei ramanand cu o atributie principala.

Pana la reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregatorii erau rasplatiti pentru serviciile aduse prin 'mila domneasca' ce consta in donatii, scutiri de dari, daruri, concedarea unor venituri ale domniei stranse chiar de cei in cauza. Dupa reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregatorii vor primi leafa fixa, limitandu-se marile abuzuri ale acestora.

Dregatoriile centrale serveau si domnului si tarii, dupa cum se indeplineau atributiunile incredintate. Domnitorul avea posibilitatea sa-i numeasca si sa-i revoce dupa bunul sau plac in caz de vacanta a functiei sau la dorinta sa. Clasificarea functiilor dregatoresti se facea dupa criteriul insemnatatii pozitiei persoanei in raport de domnitor, in dregatori mari si mici, dupa modul de participare la Sfatul restrans al domnitorului, in boieri de sfat sau de divan, precum si dupa caracterul predominat civil sau militar al dregatoriei.

Astfel, exista dregatori civili, cum sunt: banul, vornicul, logofatul, vistiernicul, postelnicul si portarul; dregatori militari, cum sunt: spatarul, hatmanul, parcalabul, aga, armasul, serdarul, setrarul, precum si dregatori de curte, cum sunt: paharnicul, stolnicul, comisul, medelnicerul, clucerul, sulgerul, jitnicierul, pitarul, camarasul, caminarul si vamesul.

1.     6. Marii dregatori [18]

1. 6. 1. Dregatorii civili [19]

MARELE VORNIC

In Tara Romaneasca este mentionat ca existand dintr-un document din 4 septembrie 1389, iar in Moldova dintr-un document din 1387. Vornicul avea atributiuni judecatoresti. In principal, el judeca furturi, incalcari de hotare, raniri, stricaciuni ale turmelor. Vinile mari, ce erau pedepsite cu moartea, erau trimise inspre judecata domnului. In Moldova, incepand cu secolul XVI-lea, exista un vornic in Tara de Jos si unul in Tara de Sus, primul cu resedinta la Barlad, celalalt la Dorohoi.

MARELE LOGOFAT

Aceasta functie apare in documentele anilor 1390-1400 si are ca atributiune principala pastrarea sigiliului statului, redactarea documentelor domnesti, precum si indeplinirea sarcinilor de referent. In Moldova, atributiunile marelui logofat erau mai largi, acesta putand judeca unele pricini de pamant si hotar. Putea, de asemenea, aplica amenzi pentru mutarea insemnelor de hotar sau uz de documente false. Printre atributiunile sale se inscriau si cele de notariat, unde era ajutat de logofatul II si III.

MARELE VISTIER

Aceasta functie este consemnata intr-un document din Tara Romaneasca din 8 ianuarie 1392, iar in Moldova din 11 februarie 1400. Ca atributiuni principale, marele vistier se ocupa de: strangerea darilor si veniturilor, tezaurizarea banilor si contabilizarea cheltuielilor, procura si pastra obiectele de lux (coroana, sceptrul, bijuteriile), precum si vesmintele de protocol ale domnului si familiei sale, tinea registrele cu datoriile fiecarei localitati si judeca pricinile ce aveau ca obiect problemele financiare. In Moldova, atributiunile sale au fost mentionate in "Asezamantul" din 1741 al domnitorului Constantin Mavrocordat. Si marele vistier avea subalterni pentru indeplinirea sarcinilor curente, cum au fost vistiernicii II si III si logofetii de vistierie, birarii, globnicii si vistierniceii. Dupa infiintarea camarii domnesti, atributiunile privind pastrarea banilor personali si obiectelor de lux ale domnitorului si familiei sale trec in atributiunile marelui camaras.

MARELE POSTELNIC

In Tara Romaneasca, aceasta functie apare mentionata pentru prima oara in 18 iulie 1437, iar in Moldova intr-un document din 8 martie 1407. Atributiunile marelui postelnic se exercitau in legatura cu camera de culcare a domnitorului, precum si cu accesul la domn si introducerea in audiente particulare a trimisilor statelor straine. Cu timpul, acesta indeplinea si rolul de talmaci - traducator in/si din limbi straine, precum si acela de maresal al curtii domnesti. Rolul sau a crescut mereu, astfel ca a devenit al patrulea demnitar ca importanta in Sfatul Domnesc, avand o multime de subalterni si slujitori. In secolul al XVII-lea, avea drept de judecata asupra membrilor curtii, aprozi, curieri si chiar supusi turci.

MARELE PORTAR

Aceasta functie apare in secolul al XV-lea si are ca obiect primirea turcilor la Curtea Domneasca. Cu timpul, atributiunile s-au extins in domeniul judecatoresc, marele portar judecand pricini cu privire la hotarnicii. El era acela care avea ca sarcina consemnarea juramantul in cazul unui proces cu juratori. In Moldova, o functie similara era marele usar, care primea delegatii turcesti la curtea domneasca, fiind si translatorul acestora. In timpul lui Dimitrie Cantemir, marele usar era socotit al doisprezecelea mare dregator in Divan.

VATAFUL DE APROZI

Astfel de functii sunt atestate din secolul al XV-lea, fiind vorba despre slujitori domnesti personali, cu intelesul de paji. Acestia aveau atributiuni de curier si agenti judecatoresti.

1.6. 2. Dregatorii militari

MARELE SPATAR

Dregatoria aceasta apare in documentele Tarii Romanesti in 10 iunie 1415, avand o conotatie solemna, prin aceea ca spatarul era purtatorul sabiei domnitorului. Incepand din secolul al XVII-lea, marele spatar este comandantul armatei, rangul sau este foarte inalt, al treilea in randul dregatorilor, iar atributiunile sale sunt complexe, incluzand judecata subalternilor dupa dreptul ostasesc bizantin si dreptul disciplinar stabilit in Legea Tarii. In Moldova, este al saselea rang dregatoresc, are mai multi subordonati numiti spatarei, precum si jurisdictia in starostia Cernautilor.

HATMANUL

Este o dregatorie specific moldoveneasca, ce dateaza din anul 1541, cand Petru Rares numeste pe boierul Vartic, portar al Sucevei, cu titlul de hatman. El comanda intreaga ostire, avand drept de judecata asupra tuturor subordonatilor, in afara celor cercetati pentru tradare, care urmau sa fie judecati de domnitor. In Tara Romaneasca, aceasta functie apare la mijlocul secolului al XVIII-lea.

PARCALABUL

Despre functia de parcalab exista mentiuni inca din 1411 in Moldova si din 1368 in Tara Romaneasca, desi aici nu are o insemnatate deosebita. In Moldova, parcalabii, in calitate de comandanti ai cetatilor, participau la Sfatul domnesc, inca din timpul lui Alexandru cel Bun, precum si pe tot timpul domniei lui Stefan cel Mare. In fiecare cetate erau numiti doi parcalabi care asigurau ordinea feudala, aveau cate o inchisoare, precum si dreptul de a judeca pricinile civile si penale, putand chiar sa pronunte pedepse cu moartea. Incepand din secolul al XVIII-lea, ei devin sefi de tinuturi si nu mai fac parte din Sfatul Domnesc, functia devenind de importanta locala.

MARELE ARMAS

In Tara Romaneasca, prima mentiune despre aceasta functie este din 1478, iar in Moldova din 1489. Atributiunea principala a marelui armas era aceea de a prinde, cerceta si intemnita pe cei vinovati de crime, precum si de a executa hotararile privind pedeapsa capitala. In acest scop, avea in subordine o inchisoare cu personalul necesar, precum si armasii II si III, la fel ca si alti subalterni, organizati in structura militara. Pe timpul razboiului, el comanda artileria, veghea sa nu fie dezertori si primea in grija si supraveghere pe robii domnesti.

MARELE AGA

In Tara Romaneasca, aceasta functie este specifica si apare mentionata in documente din anul 1567. Sub domnia lui Mihai Viteazul, aga devine mare dregator, conducand ostile de dorobanti, iar din secolul al XVII-lea are conducerea seimenilor si calarasilor. Marele aga asigura ordinea interna, apara capitala si capitalele de judete. Pe langa aceste atributii, avea drept de judecata in unele procese civile. In Moldova, apare mentionat din anul 1592, in calitate de comandant al ostilor pedestre.

MARELE SERDAR

Este cunoscut in Tara Romaneasca in documentele cancelariei domnesti inca din anul 1646. Marele serdar are ca subalterni pe boierii mazili, respectiv pe fostii dregatori scosi din functii. Este membru in Sfatul domnesc si are drept de judecata asupra subordonatilor sai. In Moldova, functia sa este mai complexa, cuprinzand sarcini de aparare a granitelor rasaritene, fiind comandantul ostilor de calarasi "de margine".

1. 6. 3. Dregatorii de Curte

Dregatorii de curte aveau rolul de a-l sluji pe domnitor, fiind de cele mai multe ori in suita sa si in imediata apropiere.

Marele paharnic era cel ce degusta bautura domnului, sa se convinga ca nu este otravita, in acele vremuri de lupte pentru putere. El era, in acelasi timp, si responsabil cu aprovizionarea pivnitelor domnesti si administratorul viilor.

Marele stolnic avea grija mesei domnesti, avand atributiuni de aprovizionare a Curtii cu alimente, colecta dijmele in produse si peste cuvenite domnitorului.

Marele comis avea responsabilitatea grajdurilor de cai, procura furajele necesare, se ocupa de ceremonii pentru prezentarea cailor domnesti si facea tranzactii de vanzare si cumparare de herghelii pentru armatele domnului.

Marele medelnicer avea atributiuni privind aprovizionarea cu apa a curtii domnesti, marele clucer aproviziona curtea cu alimente si grau, marele sluger era responsabil cu aprovizionarea cu carne, marele jitnicer era seful depozitelor de cereale, marele pitar raspundea de painea curtii si de carele si calestile domnului.

O functie mai deosebita era aceea de mare camaras, care apare intre dregatorii curtii incepand din 1638 in Tara Romaneasca si din 1646 in Moldova. Marele camaras a preluat atributiunile vistiernicului cu privire la averea personala a domnului, banii si bijuteriile domnesti, colectarea veniturilor din vami, ocne si deseatine. El era responsabil si cu controlul instrumentelor de masura.

Marele caminar este o functie atestata la mijlocul secolului al XVII-lea in Tara Romaneasca si dupa anul 1610 in Moldova. El era responsabil cu colectarea dijmelor de ceara, in vederea iluminarii curtii domnesti, darilor pe carciumi, pravalii si cazanelor de tuica.

1. 6. 4. Dregatoriile Transilvanene [20]

In epoca Voievodatului, voievodul dispunea de un aparat de stat format din nobili subordonati in ierarhie feudala si care in documentele vremii se gasesc cu denumirea de "familiares". Acest termen desemneaza raportul dintre seful statului si subordonati, ca si dintre acestia si nobilii subordonati lor in raport de vasalitate.

Primul subordonat pe cale ierarhica al voievodului era vicevoievodul, care conducea problemele tarii, seful statului fiind cel mai adesea ocupat cu problemele conducerii ostirii.

Dintre dregatorii cei mai importanti sunt cunoscuti: notarul, judele curtii voievodale, protonotarul tarii, care lucrau la curtea voievodului si la actele cancelariei.

In epoca Principatului, seful statului conducea tara cu un Consiliu format din 12 membri. In cadrul Consiliului existau mai multe functii, cum sunt prefectul curtii, spatarul, logofatul, vistiernicul, postelnicul, stolnicul, vornicul, paharnicul, comisul, intendentul, capitanul aprozilor, precum si seful postelor. Obligatiile si raspunderile lor se aseamana cu cele ale omologilor din Muntenia si Moldova, fiind reglementate prin "Aprobatae et Compilatae".

Acesti dregatori depuneau un juramant fata de principe, de tara si de legile ei, avand indatorirea sacra de al consilia pe principe cu sfaturile cele mai competente, in vederea luarii unor decizii favorabile statului si clasei nobiliare. Daca aceste sfaturi se dovedeau ilegale, dregatorii erau pedepsiti cu pedeapsa infidelitatii, care atragea indepartarea din functie sau chiar pedeapsa capitala. Principele era obligat sa respecte sfaturile dregatorilor sai si sa nu   rezolve problemele statului fara acordul comun al membrilor Consiliului.

Sub dominatia habsburgica, "Diploma Leopoldina" din 1691 devine "constitutia" Transilvaniei, actul fundamental dupa care se conduce activitatea statului. In aceasta perioada, conducerea statului o are guvernatorul, care, impreuna cu loctiitorul sau, viceguvernatorul, este numit de imparat; ei sunt sprijiniti de un Gubernium, din care faceau parte generalul comandant al armatelor din Transilvania, cancelarul suprem, ministrul de finante, Dieta si 12 consilieri intimi. Ei erau retribuiti din vistieria statului, erau mari magnati, aveau religia catolica sau una dintre religiile recepte, iar generalul armatelor era austriac. Pe langa Gubernium functiona si un Comisariat, care avea indatorirea de a incasa darile, de a supraveghea cenzura cartilor, de a controla activitatea edilitara si alte tipuri de constructii, precum si activitatea medicilor.

1. 7. Bania Craiovei

Marea Banie a Tarii de peste Olt constituia o importanta dregatorie, ce cumula atributiuni administrative si judecatoresti[21]. Desi nu se conducea dupa legi sau obiceiuri separate, totusi Bania reprezenta o dregatorie complexa, similara domniei.

Marele Ban apare ca un reprezentant al domniei, uneori ca loctiitor al domnului, un dregator imediat dupa domn in ierarhia feudala, sau chiar al doilea domn al tarii. Documentele din 1641 si 1654 il denumesc pe Ban ca judecator al intregii Tari a Severinului, Banatul Olteniei numindu-se si Tara de Jos.

Banul avea un loctiitor cu functie de ispravnic, precum si o adevarata Curte, o cancelarie pentru intocmirea numeroaselor acte notariale si a actelor de judecata sau a cartilor de juramant, precum si de marturie. B. P. Hasdeu il definea pe 'Ban' prin aceea ca, incepand de prin anii 1300, el era ca un print suveran din 'Mica Valahie', care intre anii 1300 si 1600 avea rang de domn, ca un vicedomnitor al aceleasi tari, iar intre 16oo si 17oo ca primul boier din Valahia.

Competenta judecatoreasca a Banului se intindea in cinci judete de peste Olt, iar judecata sa avea aceeasi competenta si putere ca a domnitorului, cu exceptia judecatii pentru tradare sau pentru vinile pedepsite cu moartea. Banul putea emite anumite 'carti' de privilegiere, de autorizare pentru infiintarea unor asezari, targuri si sate. Pentru inchiderea vinovatilor, el dispunea de o inchisoare la Craiova.

Competenta judecatoreasca si puterea administrativa a acestuia scade odata cu ocupatia austriaca, cand Curtea de la Viena este interesata sa introduca propriile metode de administrare, dar nu schimba intru totul vechile institutii. Astfel, imparatul devine principe al "Valahiei cisalutane", iar pozitia Baniei si boierimii scade semnificativ dupa anul 1726. Actele cancelariei sunt redactate in numele imparatului, iar Oltenia este supusa comandantului suprem de la Sibiu, ce purta titlul de "Principatus Valachiae Supremus Director". Au existat cinci astfel de directori, care in indeplinirea atributiunilor lor foloseau un Consiliu subordonat format din boieri, in fruntea carora era numit un Presedinte austriac. De asemenea, s-a infiintat un tribunal al 'auditoriului', care mai tarziu va sta la baza masurilor luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pentru infiintarea judecatoriilor si departamentelor.

2. Organizarea local-administrativa

Tarile romanesti au cunoscut pe linia organizarii local-administrative o conduita proprie, in raport de modul de organizare politica a tarii [22]. Astfel, in Tara Romaneasca "Judetul" era o unitate local-administrativa ce s-a dezvoltat din uniunile de obsti teritoriale. In Moldova, "Tinuturile" au fost unitati administrative care au depins la inceput de o cetate, apoi de curtea domnului. Conducatorii judetelor sau tinuturilor care depindeau de o cetate erau numiti parcalabi, iar cei care tineau de conducerea domneasca erau denumiti sudeti.

In secolul al XVII-lea, ca urmare a sporirii numarului judetelor, apare o noua functie, si anume de 'Capitan de judet', iar tinuturile sunt organizate sub conducerea unor mari vatafi sau parcalabi. Cu timpul, vatafii vor fi inlocuiti cu 'Capitanii de tinut'.

Satele aveau in continuare o organizare proprie, fie ca erau cu o populatie libera sau aveau in componenta tarani dependenti. Continua sa conduca in satele libere cnejii, vatamanii, juzii satesti, iar in satele dependente conducerea administrativa o are boierul, biserica sau domnul, in raport de persoana careia ii apartine satul. Unele teritorii formate din sate dependente, invecinate si care apartineau domniei s-au numit "Ocoale" si erau conduse si subordonate unui dregator al curtii.

In Transilvania, au fost cunoscute unitati de organizare locala denumite districte romanesti, comitate nobiliare, scaune secuiesti, scaune sasesti, orase si sate.

Districtele romanesti erau organizatii administrative ale teritoriilor Banatului, Fagarasului, Hunedoarei, Maramuresului, Vaii Rodnei, Vaii Chioarului, Beiusului si altele. Aceste unitati administrative aveau o autonomie proprie, concretizata in existenta unor conduceri proprii, organe de judecata si privilegii distincte, precum si un sistem de legi si cutume in aplicarea dreptului romanesc - Legea Tarii.

Comitatele erau organizate ca unitati administrative conduse de voievod sau principe, care incredinta indeplinirea atributiunilor unui comite, care era ajutat de un vicecomite si de catre doi juzi nobiliari. Incepand din secolul XIV-lea, exista si sase asesori nobiliari, care ii ajuta in activitatea administrativa pe comite, iar din secolul al XVI-lea apare si functia de notar al comitatului.

Scaunele secuiesti sunt organe administrativ-judecatoresti, in numar de sapte, fiind conduse de catre doua capetenii: capitanul si judele scaunal. Din secolul al XV-lea, apare o noua functie si anume judele regal, care avea datoria de a supraveghea justitia. Toate scaunele aveau in frunte un comite, care era numit si revocat de regele Ungariei din randul nobililor maghiari, in scopul subordonarii populatiei secuiesti regalitatii.

Scaunele sasesti apar ca urmare a organizarii din anul 1224 si apoi intre 1302 - 1349, cand se realizeaza o conducere si o organizare similara scaunelor secuiesti. Cele opt scaune sasesti aveau o conducere unitara la Sibiu, formata din "Congregatia scaunelor sasesti", care avea in frunte un comite al Sibiului. Normele de conducere ale scaunelor sasesti se regasesc in Diploma Andreiana din anul 1224, sau in Statutele orasenesti ale sasilor, aprobate in anul 1583 de principele Transilvaniei Stefan Bathory.

Existau ca formatiuni administrative distincte si doua districte regale: Brasovul si Bistrita. Aceste districte erau conduse de un jude sau comite, erau proprietatea si posesiunea reginei si din acest motiv aveau privilegii speciale incepand din secolul al XIII-lea. Aceste districte urmeaza sa fie inglobate in sec. al XV-lea in " Universitatus Saxonum".

In Transilvania, orasele sunt bine dezvoltate pe vetrele vechilor cetati, au o organizare proprie, in frunte cu un Sfat sau Consiliu orasenesc, care alege un primar. In Tara Romaneasca si Moldova, orasele sunt organizate in mod similar, fiind conduse de un pargar sau soltuz, impreuna cu un Consiliu format din 12 membri consilieri.

Satele sunt, de asemenea, libere sau dependente si organizate in mod similar ca in Tara Romaneasca, chiar daca apartin vremelnic dominatiei habsburgice sau turce. Formele de organizare si conducere sunt cele amintite, cu deosebirea ca exista o dubla exploatare sociala si nationala, care duce adesea la izbucnirea unor impotriviri violente, precum si la dese rascoale.