|
|
|
TRASATURI ALE REGIMURILOR POLITICE NEDEMOCRATICE
1. Regimurile autoritare
In mod traditional, regimurile politice sunt grupate in doua mari categorii: regimuri democratice si regimuri nedemocratice.
Analizand regimurile politice nedemocratice, politologul italian Gianfranco Pasquino precizeaza ca atat regimurile autoritare cat si cele totalitare "constituie modalitati specifice de reglare a raporturilor de putere intre stat si societate, puse in aplicare in locuri caracterizate printr-o mai mare sau mai mica stabilitate, in functie de originile si de instaurea lor si de provocarile la care sunt supuse aceste regimuri."[1] In anumite cazuri, astfel de regimuri sunt post-democratice, statele in care se manifesta cunoscand, intr-un anumit moment al existentei lor, democratia, directa sau indirecta, iar cauzele lor par sa fie unele de ordin cultural si soci-economic.
Regimurile autoritare accepta un pluralism limitat, nu recurg intotdeauna la o ideologie obligatorie pentru toti cetatenii si, cu exceptia unor momente ale evolutiei lor, nu manifesta vointa de mobilizare intensiva a populatiei. Ele restrang libertatea, dar nu o desfiinteaza total. In anumite limite, se accepta existenta societatii civile. Uneori, regimurile autoritare folosesc sistematic violenta, alteori recurg la o represiune minima. Alegerile sunt formale dar, de multe ori, recrutarea conducatorilor se face prin cooptare. Exemple: regimurile militare din America Latina, Asia de Sud-Est, guvernarile teocratice din lumea islamica, regimurile cu partid unic din tarile eliberate de colonialism.
Adrian Gorun si Dan R. Mateu realizeaza o clasificare istorico-analitica a regimurilor autoritare:
a) Autoritarismul patrimonial: autoritatea este una familiala; se intalneste in tari subdezvoltate, in care puterea are un caracter exclusiv familial, cu puternice nuante medievale.
b) Oligarhiile clientelare: procesul electoral este in mod clar trucat; oligarhiile economice au o influenta considerabila; sunt prezente in zona de instabilitate a Americii de Sud.
c) Dictaturile populiste si bonapartismul: exaltarea primatului vointei populare, prin recursul frecvent la elogiile charismatice ale unitatii natiunii; frecvente in Orientul mijlociu unde populismul este dublat de patriotism, apelul la suveranitate si istorie.
d) Birocratiile autoritare: delegarea puterii dinspre stat spre alte forme de organizare intermediare, ca urmare a intensificarii nemultumirilor sociale sau a pericolului preluarii puterii de catre grupuri sau formatiuni dizidente in cadrul partidului unic.
Regimurile autoritare impun restrictii severe cetatenilor, institutiilor sau organizatiilor cu caracter neguvernamental.
2 Regimurile dictatoriale
Termenul dictatura indica un regim politic politienesc, antipopular si antidemocratic. El provine din latinescul "dictatura", derivat din "dictare", cu intelesul de a afirma, a porunci. Un prim sens al sau ar fi dominatia nelimitata a unei persoane sau unui grup. Un al doilea indica institutia si, respectiv, perioada de dominatie a dictatorului - persoana care exercita conducerea unipersonala a statului, avand puteri dicretionare.
Ca trasaturi ale unui regim politic dictatorial, se pot distinge: 1) caracterul absolut al autoritatii supreme; 2) absenta unor norme de succesiune; 3) lipsa unor legi sau cutume care sa stabileasca responsabilitatea celor care exercita dictatura; 4) concentrarea puterii in numele unei singure persoane.
In functie de evolutia concreta a situatiei istorice, mijloacele folosite de regimurile dictatoriale pot merge de la cele legale pana la cele ilegale, de la manipulare pasnica, pana la violenta deschisa. Regimurile dictatoriale imbraca mai multe forme: dictatura personala, dictatura militara sau dictatura totalitara - fascista si comunista.
Dictatura personala se caracterizeaza prin concentrarea puterii politice legislative, executive, judecatoresti in mainile unei singure persoane sau ale unui grup de persoane care o exercita prin decrete-legi, instituirea unei cenzuri generalizate, limitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, reprimarea fortelor democratice.
Dictatura militara este un regim de dominatie, in care intreaga putere este preluata de militari. Sunt interzise patidelele si organizatiile politice, sunt suspendate drepturile si libertatile cetatenesti. Viata economica si sociala este militarizata, valorile militare le inlocuiesc pe cele democratice.
Dictatura totalitara, de tip fascist si de tip comunist
Cuvantul "totalitar" isi are radacinile in Italia. Mussolini il foloseste primul in discursul din 22 iunie 1925 in care, atacand resturile opozitiei din Camera se refera la "nostra feroce volunta totalitaria". Dar, inventatorului termenului este Giovanni Gentile (filosof ofiacial al fascismului) care vorbea despre fascism ca despre o conceptie totala asupra vietii. Mussolini l-a utilizat pentru a descrie sistemul pe care pretindea ca l-a creat - "la stato totalitario". In Germania, folosirea termenului "total" sau "totalitär" de catre national-socialisti a fost de scurta durata. Ele este intrebuintat, mai intai, cu sensul militar al mobilizarii totale de catre Ernst Juenger (Mobilizarea totala, 1930). In 1931, avocatul Carl Schmitt, unul dintre principalii ideologi ai national-socialismului punea in discutie in cadrul eseului "Die Diktatur" ideea national-socialista a statului totalitar. Hitler a folosit destul de rar acest termen si numai cu prefixul "asa-numitul", (probabil pentru a evita vreo datorie ideologica fata de Mussolini), preferand termenul "totalitär".
In Occident, termenul patrunde mai intai in Marea Britanie, in 1928, iar in 1929 ziarul american The Times il aplica atit Germaniei cat si Rusiei sovietice.
Unii autori fac distinctia intre stanga si dreapta totalitarismului, varianta comunista, derivata in principal de la Rousseau si Marx fiind plasata la stanga, varianta fascista - de la Hegel si Nietzsche fiind situata la dreapta. Altii insista asupra trasaturilor comune ale totalitarismului.
Dictatura fascista se concretizeaza intr-un regim politic militaro-politienesc, antidemocratic si antipopular, instaurat de cercurile cele mai reactionare. Sunt suspendate drepturile si libertatile democratice, partidele si organizatiile politice sunt scoase in afara legii, viata economica si sociala sunt militarizate, fortele democratice sunt reprimate, se recurge la asasinate si genocid.
Dictatura de tip comunist se caracterizeaza prin:
diminuarea sau inlaturarea diferitelor partide si organizatii politice;
instituirea sistemului partidului unic al dictaturii proletariatului;
subordonarea mijloacelor de comunicare in masa partidului conducator;
negarea valorilor democratice si instaurarea dictaturii proletariatului;
anularea separarii puterilor in stat;
absenta garantiilor legale privind drepturile si libertatile cetatenesti;
cultul dictatorului;
folosirea mijloacelor de comanda in economie, cultura;
reprimarea fortelor democratice.
In opinia lui Raymond Aron, exista 5 trasaturi care ar putea caracteriza intreg sistemul totalitar:
1) Activitatea politica monopolizata de un singur partid
2) Partidul unic animat de o ideologie careia ii confera autoritate absoluta, ea devenind adevarul oficial al statului
3) Monopolul fortei, al violentei si al persuasiunii
4) Economia si activitatile profesionale, exclusiv "de stat" devin parte a ideologiei si a discursului nationalist
5) Politizarea excesiva campului social si ideologizarea campurilor cu dubla instanta.[2]
