|
|
|
Exista mai multe nuantari ale termenului de politic, politica, dar, inca din primele premise etimologice ale Polis-ului grecesc, insemna cetate, stat si derivarea acestuia Politeia - constitutie, regim politic, injghebare politica, ori latinescul res publica - lucrul domeniului public.
Contemporan politica (dictionarul Littre) se traduce prin stiinta guvernarii statului, arta guvernarii unui stat sau (dictionarul lui P. Robert) este arta si practica guvernarii societatilor umane, maniera guvernarii unui stat, a conducerii afacerilor nationale ale unui stat, iar, dupa unii exegeti (pe pilda, Lavroff) notiunea de politica , desi este efectiv ambigua, releva in aceeasi masura o stiinta si o arta, fiind, totodata, si actiune (Lavroff, D.-G., 1975).
Analiza notiunii de politica in mod real presupune, astfel, abordarea concreta a demersului politic, sub aspect epistemologic, etic, estetic si axiologic, o abordare a modului de constituire a societatilor civile in functie de gradul de organizare, de participare si de institutionalizare a partidelor politice.
Epistemologic politica (in modul ei formal ori concret) nu este, inca, inchisa ori circumscrisa domeniului teoriei, filosofiei stiintei, lipsindu-i, nu aparatul conceptual cu delimitarile specifice, nu obiectul propriu de cercetare, ci, latura maturitatii caracteristice oricarei stiinte - metode specifice (nu numai generale de cercetare) si procesul elaborarii de teorii general-valabile, valide care prin consistenta si completitudine sa conduca la intemeierea unor (utopice sau nu) societati deschise, societati civile. In caracteristica lui, studiul riguros aplicativ al politicii este fundamentat pe doua domenii complementare: analiza sociologica si demersul psihologiei sociale.
Asumtii:
q Politica nu este o stiinta.
q Daca politica ar fi o stiinta, in sensul propriu si nu figurativ al cuvantului, toate celelalte discipline nu si-ar avea sensul.
q Daca celelalte stiinte nu ar mai exista, autoritatea politica ar conduce la intemeierea a trei lucruri: uniformizarea comportamentala a indivizilor sociali; societati adinamice, statice si stabilitate absoluta a partidelor politice (imobilitate politica).
Etic, politicul presupune o ruptura, un situs fata de primul domeniu, contrazicand, in numele unei finalitati imediat-concrete, a unui proces decizional obligatoriu, in timp real, folosind procedee, de cele mai multe ori arbitrare (nu sunt previzibile, de cele mai multe ori, urmarile actiunilor politice) partea imperativa, hermeneutica si valorizanta a eticii, in sens larg. Corelarile care sunt posibile intre etica si politica sunt temporare (deontologia politicii). Contradictiile care apar sunt justificate prin opozitia: constiinta individuala - constiinta sociala.
Asumtii:
Etica apartine constiintei sociale si este intemeiata de catre individ.
Politica apartine constiintei individuale si este implinita de catre constiinta sociala.
Politica apartine constiintei sociale doar in momentul in care s-ar putea caracteriza ca fiind dezinteresata (arta).
Mobilitatea unei constiinte individuale (intentional-interesata) este mult mai mare decat mobilitatea mentalitatilor unor constiinte sociale. Un singur om - hommo politicus este, in aceeasi masura, tiran sau permisiv.
Nu se poate vorbi despre politic fara sa se analizeze omul care actioneaza.
Politica formala (ideal) apartine in intregime eticii (indiferent daca justifica sau nu un tip de comportament).
Politica reala apartine in intregime omului politic (si nu unei discipline socio-umane).
Paradigme:
a In ce masura comportamentul comun majoritatii membrilor unei aceleiasi societati (Durkheim) justifica, sau nu, alegerea optima a reprezentantilor societatii civile (Hegel).
a Care sunt valorile specifice constiintei lui ego, care sa fie unanim acceptate, pentru a nu intra in contrarietate cu cele ale lui alterego. Care sunt criteriile de stabilire a acestor valori?
a Mobilitatea sociala este, de cele mai multe ori, sau nu intr-o proportionalitate directa cu mobilitatea politica. (Exemplificand: in cazul schimbarilor democratice votul public este (extinzand cazul Romaniei) sau nu negativ).
Estetic politica este interogata in functie de finalitatile urmarite, acceptate de catre societate, si atinse, in acelasi timp. Daca scopurile sunt pozitive pot da nastere unor stari afective superioare (de genul iubirii de. , frumosului, ori, chiar sublimului politic) iar daca sunt negative, in functie si de gradul de cristalizare sau decristalizare a constructiei/deconstructiei sociale, pot sa fie judecate si prin relationare cu parti constitutiv-metaforice (vezi si Ricoeur, P., 199??)
Asumtie:
Daca putem vorbi despre o estetica a numarului (de aur) in cazul matematicii, suntem in masura sa vorbim si despre o estetica a actului politic.
Axiologic politica presupune o realizare de sine a constiintei sociale, nationale ori universale.
Intr-o cultura nesemnificativa (cazul Romaniei) influentele globalizatii (de la limbaj la actiune politica) sunt evidente si reusesc sa defineasca, in modul cel mai simplu cu putinta, un anumit tip de comportament plagiator. Lipsa originalitatii, cosmopolitismul ori pseudointelectualismul justifica aparenta si imitativitatea personalizanta. Intr-o cultura semnificativa, valentele nationale primesc valori care sunt autoreferentiale si care se realizeaza pe sine. In acest caz, discursul politic nu mai este caracterizat ca fiind ceva de genul anecdoticului, deoarece nu presupune decantare de tensiuni nervoase, pulsiuni mai mult sau mai putin mecanice ori naivitati infantile, ci, prilejuiesc subiecte de meditatie, contemplare si realizare de sine. Comunismul (tranzitia poarta cu sine ecoul neocomunismului) este, in genere privit, ca un sistem care "a creat individualisti-fara-posibilitati, izolati, amorali, cinici, abili in jocul de cuvinte si oportunisti, dar niciodata capabili de o initiativa reala". (Gellner, E., 1998).
Concluzionand, retorica argumentarii justifica rationamentul unor partide politice bine organizate care sunt propuse de societatea insasi pentru a se realiza o cat mai mica instabilitate a participarii plitice si invers - instabilitatea politica a participarii evidenta in cazurile in care "partidele sunt organizate mai tarziu in procesul de modernizare" (idem).
