|
|
|
Una dintre problemele cruciale care au separat mult timp socialistii de comunisti a fost problema modurilor de acces la putere si a exercitarii sale. Daca pentru socialisti cucerirea puterii se face pe calea legalitatii si a alegerilor, pentru comunisti, cel putin pana la al doilea razboi mondial, competitia electorala si accesul la parlament releva, mai ales, vointa subminarii institutiilor burgheze. Idealul suprem ramanea revolutia dupa modelul rus. Razboiul si rezistenta au permis partidelor comuniste francez si italian sa se integreze in noile institutii. PCF si PCI au jucat un rol activ la guvernare pana la criza din 1947 si declansarea razboiului rece, cand PCF (primul partid al Frantei) si PCI (al doilea partid din Italia) vor fi indepartate de la guvernarea centrala. Abia in 1981 comunistii francezi obtin cateva locuri intr-un guvern dominat de socialisti. Criza care a afectat PCI nu a fost atat de profunda ca aceea care a marcat partidele comuniste din Grecia, Franta, Spania. Strategia "compromisului istoric" a desavarsit integrarea PCI in sistem, astfel incat, desi exclus de la putere, el a continuat sa fie prezent in viata politica italiana. La paritate cu democratia crestina, la inceputul anilor'80, PCI a reusit sa cucereasca si sa mentina un loc de prim partid de stanga (cu aproape 25% din voturi), a progresat sub conducerea lui Bettino Craxi (15% in 1989) dar, in urmatorii ani a cunoscut mari dificultati. Incepand cu Congresul de la Florenta din 1989, PCI a trecut printr-un proces de transformari institutionale si ideologice, abandonand referirile la comunism. Sub noua sa denumire din 1990 - Partidul Democratic al Stangii (PDS), el se va integra in Internationala Socialista. In urma unei secesiuni provocata de stanga partidului se creeaza in 1991 Rifondazione Comunista iar in 1998 din noua formatiune se desprinde Partito dei Comunisti Italiani.
Desi si-a modificat forma de organizare, Partidul Comunist Francez a ramas fidel modelului comunist. El a incercat sa evite infrangerile sub conducerea lui George Marchais, s-a stabilizat, intr-o oarecare masura, sub aceea a lui Robert Hue, dar la alegerile din 2002 a fost sanctionat de electoratul francez. Ultimul partid comunist european important care s-a indepartat de marxism-leninism - Partidul Catalan (PSUC) a fuzionat cu socialistii autonomi din Frontul Popular si, la initiativa lui Rafael Ribó, coalitia electorala Initiativa per Catalunya, grupand PSUC, dizidenti socialisti si autonomisti de stanga, a constituit un partid politic cu acelasi nume, aliat stangii unite spaniole. In 1978, D.-L. Seiler aprecia ca Partidul Comunist si aliatii lui joaca in Finlanda rolul partidului socialist de stanga. In februarie 1997 P.C.F., activ din 1918, s-a reinscris in registrul partidelor politice. Programele sale condamna capitalismul global, neoliberalismul, politica imperialista de mare putere si fac apologia socialismului si comunismului. Alternativele viitorului omenirii, se afirma, sunt barbarismul si socialismul.
Originalitatea miscarilor socialiste s-a exprimat, inca de la origini, in fenomenul gruparii in cadrul unei Internationale Muncitoresti, constituita la Londra, in 1864, sub denumirea Asociatia Internationala a Lucratorilor. Nesfarsitele conflicte cu proudhonienii, mazinistii si bakunienii il determina pe Marx sa transfere in 1872 sediul Internationalei I de la Londra la New York. Slabirea Internationalei I duce la constituirea, in 1889, a Internationalei a II-a, al carei faliment este total in momentul declansarii primului razboi mondial. Internationala a III-a (1919) a scindat definitiv miscarea socialista in social-democrati si comunisti. In anii '70, legaturile dintre partidele comuniste occidentale si Moscova slabesc. Represiunile de la Berlin si Budapesta, raportul Hrusciov, invazia din Cehoslovacia si Afganistan, represiunile din Polonia s.a. au facut ca alinierea partidelor fratesti sa nu mai aiba loc in mod mecanic. Tentativa comunistilor spanioli, italieni si francezi de creare a unui eurocomunism, indicand o strategie autonoma a alarmat Moscova. Sfarsitul anilor '80 a fost marcat de un bilant catastrofal. Internationalismul comunist nu mai are astazi nici un sens, China, Cuba si Coreea de Nord fiind prea putin numeroase si prea eterogene pentru a fonda un nou centru international.
In afara familiilor mentionate, exista unele partide mai greu clasificabile: partidele regionaliste/nationaliste si partidele americane.
Desi partidele regionaliste difera de cele ecologiste in privinta organizarii si a influentei politice si electorale, ele au in comun faptul ca interesele lor sunt aproape exclusiv orientate spre o singura problema, intrand astfel in categoria single issue parties, toate celelalte fiind percepute si tratate prin prisma ei. Fenomenul regionalismului european, legat de supravietuirea unor minoritati in sanul anumitor state-natiuni, a cuprins aproape toate tarile Europei Occidentale, in special Spania, Belgia, U.K., Franta, Italia. In unele tari, partidele regionaliste sunt insignifiante, dar dovedesc un comportament electoral particularist (Alsacia, Bretagne); in altele, au o buna organizare regionala si pot contribui la erodarea statului-natiune (Belgia). Intre aceste doua pozitii, sunt posibile multiple situatii intermediare: pozitie dominanta (Alto Adige, Vallče d Aoste, Tara Bascilor) sau de concurenta (Scotia, Corsica).
La inceputul anilor '70, sistemul de partide din Irlanda de Nord s-a despartit de cel din Marea Britanie. Aici exista Ulster Unionist Party, reprezentand partea unionista si protestanta, moderat, aparut din randurile Partidului Conservator, Democratic Unionist Party, cu o directie radicala, Social Democratic and Labour Party - din partea nationalista si catolica (unionistii moderati), cu radacinile in miscarea pentru drepturi civile din anii '60 si Sinn Fein - aripa radicala a nationalismului. In Scotia si Tara Galilor, in afara Partidului Conservator, Laburist si Liberal-Democrat exista si partide nationaliste ca Scottish National Party, care a inlocuit conservatorii in cea de-a doua pozitie si Plaid Cymru, influent numai in regiunile provinciale in care se vorbeste limba galeza, situat pe pozitia a patra.
In ceea ce priveste partidele americane, intre cele doua formatiuni dominante - Republican si Democrat nu exista decat o slaba distanta ideologica, explicabila, intre altele, prin compozitia populatiei, evolutia istorica, adeziunea la valorile americane, la virtutile capitalismului si misiunea universala a SUA.
