|
|
|
Exista o reala dificultate in stabilirea statutului stiintei politice si a genealogiei sale. Si aceasta din mai multe motive:
a) istoria stiintei politice si a celor ce au practicat studiul politicii se impleteste pana la indistinctie, iremediabil si extrem de profitabil din punct de vedere intelectual cu evolutia gandirii politice in genere, cu filosofia politica, cu istoria doctrinelor politice, cu teoria statului si dreptului, cu sociologia si psihologia politica etc.;
b) evolutia stiintei politice are loc odata cu definirea si redefinirea obiectului sau de studiu, cu adjudecarea de noi metode si tehnici, in vederea atingerii unor standarde incontestabile de stiintificitate;
c) stiinta politica are radacini istorice adanci dar si origini de data exacta, are o ambitie descriptiva dar si una normativa, prescriptiva.
Ganditorii lumii anitce - Platon si Aristotel indeosebi - au pus dintru inceput politica in centrul reflectiilor lor, deschizand o prestigioasa si acaparanta traditie. Lui Aristotel i se datoreaza sintagma "zoon politikon" (omul ca "animal politic"). Pentru acestia politica era arta de a guverna cetatea, in spiritul legilor si interesului general - vazut ca bine public. Politica s-a situat astfel inevitabil intr-o relatie privilegiata cu morala.
In epoca Renasterii, Machiavelli autorul celebrei lucrari Principele (1513) a elaborat primul tratat de politica in care sunt expuse cele mai adecvate modalitati de cucerire si exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat. Hobbes in al sau Leviathan surprinde omnipotenta statului care asemenea monstrului biblic ajunge sa-si impuna forta colosala asupra tuturor supusilor sai.
Montesquieu si iluministii francezi au evidentiat necesitatea suprematiei legii si respectul ordinii naturale ca fundamente ale oranduirii politice - idei pretioase ce vor sta la baza conceptiei moderne despre politica si democratie.
Stiinta politica este insa printre ultimele stiinte sociale aparute in secolul al XIX. Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville, Emile Boutmy; primul - intemeietorul stiintei pozitive, cel de-al doilea - autorul lucrarii Democratia in America iar ultimul, ctitor al scolii franceze de stiinte politice (1872). Aparitia stiintei politice se datoreaza unor conditii favorizante: crearea unei administratii moderne a carei rationalizare in plan actional reclama cunostinte noi; o specializare si o profesionalizare accentuata; laicizarea si democratizarea politicii; aparitia de institutii publice si facultati de profil in invatamant; emanciparea politica si culturala a unor categorii de populatie in spiritul valorilor civice ale revolutiilor burgheze.
Inca din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu-zis al stiintei politice l-a contribuit puterea. Cucerirea si utilizarea puterii, concentrarea, distributia ei, originea si legitimitatea exercitarii sale, insasi definirea ei au ramasa mereu in atentia analizei politice de la Aristotel la Machiavelli, de la Max Weber la politologii contemporani.
Totusi, ca obiect fundamental al stiintei politice, mai ales in ultimele doua secole, statul s-a substituit fenomenului puterii. Daca in primele reflectii ale clasicilor gandirii politice, de la Machiavelli la Hobbes problema cruciala este aceea a crearii unei ordini politice, cu ajutorul insa al controlului puterii, in cadrul unor frontiere delimitate, ulterior accentul cade pe necesitatea crearii unui stat pluralist (Locke), democratic (Tocqueville si federalistii americani), puternic (Hegel) capabil sa asigure o intelegere intre clasele sociale (H. Kelsen), gata sa decida in situatii de urgenta (C. Schmitt). Se contureaza doua traditii:
a) cea anglo-saxona - ce acorda atentie proceselor sociale mai curand decat structurilor statului (common law);
b) continental-europeana - privilegiind analiza structurilor statului, a institutiilor (se detaseaza dreptul constitutional).
O alta linie de gandire ce pleaca de la Machiavelli, trece prin Tocqueville si fertilizeaza cercetarile contemporane din SUA si Europa occidentala unifica studiul istoriei cu observarea fenomenului politic (vezi studiile consacrate democratiei).
Scoala politica italiana - reprezentata de Pareto, Mosca, Michels - a focalizat interesul studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se cheama "clasa politica" si tendintele oligarhice in partidele de masa, oferind prin sinteza operata cu teoria behaviorista si analiza comportamentului politic directii fecunde de cercetare, cu rezultate de incontestabila valoare euristica.
O tentativa de a fixa mai bine obiectul stiintei politice care nu ar fi nici puterea, nici statul apartine lui David Easton. Acesta propune o analiza sistemica a politicii vazuta ca "atribuire imperativa de valori pentru o societate". Analiza sistemica are la baza un model de inputs-uri (cereri si sustineri din partea societatii) traduse in outputs-uri (raspunsuri si decizii ce pot avea efect asupra noilor cereri).
Analiza sistemului a furnizat studiilor politice un criteriu de stiintificitate, caruia i s-a asociat analiza comportamentalista care-si asuma sarcina de a observa si tipologiza comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri, miscari, organizatii) apeland la tehnici specifice, simulari si cuantificari sofisticate. Multi dintre reprezentantii curentului behaviorist ajung insa sa acorde un interes exagerat tehnicilor in detrimentul teoriilor. Se afirma astfel o tendinta periculoasa catre hiperfactualism, culegere supraabundenta de date irelevante, imprumuturi de paradigme ce risca sa anuleze autonomia abia castigata a stiintei politice.
B. Abordarea sociologica a politicului
Stiinta politica datoreaza sociologiei exigentele epistemologice ce trebuie sa ghideze analiza realitatii politice. Lectia lui E. Durkheim potrivit careia "faptele sociale in sine" trebuie considerate ca "lucruri", ca entitati obiective a favorizat efortul de scientizare a cunoasterii politice, recursul la metoda facand posibila disjungerea intre realitatea fenomenelor politice si reprezentarile umane despre acestea.
Faptul politic nu este un element singular ci o rezultanta a unei serii de interactiuni, de relatii cu mediul inglobat, rezultand un joc complex de constrangeri si intentii, de feed-back-uri, de cauze si efecte trecand unele intr-altele.
Sociologia politica recurge la metode si tehnici empirice consacrate (observarea, ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza secundara a datelor) care ofera informatii pretioase asupra opiniilor si comportamentelor individuale si colective.
Modalitatile de conceptualizare in stiinta politica sunt:
a) tipologia - o metoda de clasificare ce integreaza o multitudine de criterii considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor, tipologia partidelor politice);
b) tipul-ideal, - construit pe baza observarii empirice a fenomenelor reale, accentuandu-se acele trasaturi care configureaza o imagine, un concept cat mai aproape de starea pura, definitorie a acestora (ideal-tipul weberian);
c) modelul - un ansamblu de propozitii din care se poate deduce suma consecintelor legate in mod direct de fenomenul studiat. Are o dimensiune dinamica spre deosebire de tipologii care sunt statice si vizeaza relevarea proceselor constitutive ale fenomenelor sociale si politice.
C. Modelele explicative ale stiintei politice
a) modelul empirist - pune accent pe fapte, pe realizarile nemijlocite si se bazeaza pe acumulari de date cuantificate (sondaje, anchete statistice); numit si modelul behaviorist, presupune apelul la un pragmatism stiintific, obiectivist, caracterizat printr-o matematizare excesiva (vezi studiile lui P. Lazarsfield, E. Katz, B. Berelson, H. D. Laswell, A. Campbell); risca sa ofere doar o imagine partiala a realitatii politice;
b) modelul functionalist - postuleaza o unitate functionala a societatii aplicabila politicului. Aceleasi functii caracterizeaza toate sistemele politice, cu unele variatii neimportante. Reprosurile aduse acestui model vizeaza un anume finalism care vede in orice fapt social un raspuns la o nevoie functionala;
c) modelul individualist sau abordarea "individualismului metodologic" (R. Boudon) se bazeaza pe contestarea teoriilor hollistice ce pedaleaza pe analiza totalitatilor si nu a indivizilor (clasa sociala, clanul, natiunea). Revendica o noua perspectiva prin care se restituie comportamentelor politice calitatea data acestora de o doza de hazard si de anumite optiuni, indivizii nefiind simple particule sau masinarii integrate intr-un sistem supradeterminant;
d) modelul dezvoltarii - vizeaza trecerea de la o structura traditionala la una moderna; retine dimensiunea dinamica, de transformare a sistemelor politice (D. Apter, E. Shills). Dificultatea pe care o presupune consta in determinarea parametrilor ce permit evaluarea gradului de modernitate politica. Defectul modelului: exclusivismul compararii sistemelor politice doar cu democratiile occidentale, considerate un prototip al evolutiei dezirabile.
