CONSTITUIREA NATIUNILOR UNITE

CONSTITUIREA NATIUNILOR UNITE

Fondata in 1945 de guvernele unei lumi macinate de razboaie, ONU era menita sa sa mentina pacea si securitatea internatonala, sa dezvolte relatii amicale intre toate natiunile si sa realizeze cooperarea la nivel international in toate domeniile. Cele doua razboaie mondiale aruncasera omenirea intr-o prapastie a deznadejdii si facusera intr-o jumatate de secol peste 100 de milioane de victime. Parintii Natiunilor Unite si ai Cartei doreau sa implineasca dorinta profunda a omenirii de pace si convingerea ca, dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, statele infratite vor putea realiza o ordine mondiala pacifista de durata. Capacitatile distructive ale armelor moderne si scara la care se poarta razboaiele au facut ca necesitatea unor aranjamente prin care sa se poata asigura pacea mondiala sa devina o tema mult mai stringenta decat in anii precedenti.

In august 1941, presedintele american Franklin D. Roosevelt si premierul britanic Winston Churchill s-au intalnit in Insulele Bermude pentru a-si stabili obiectivele postbelice. Cu toate ca, in urma atacarii, de catre Germania, a Uniunii Sovietice - in iunie 1941 - Moscova si Londra incheiasera un acord de aliere, la aceasta intrunire nu a participat si conducerea sovietica. Rezultatele discutiilor au fost fixate intr-o declaratie comuna - 'Carta Atlantica'. Cele doua state au recunoscut, printre altele, si dreptul la autodeterminare a popoarelor, precum si libertatea comertului mondial si cooperarea economica, renuntarea la uzul de violenta si crearea unui sistem de securitate comun. Ei au subliniat la sfarsit ca 'pana la crearea unui alt sistem de durata de securitate internationala' este necesara dezarmarea statelor atacatoare, fapt ce parea sa anunte deja infiintarea unei noi organizatii internationale. Atat Roosevelt cat si Churchill s-au aratat initial putin interesati sa implice si alte state in problema principala de asigurare a pacii internationale. Acest lucru s-a schimbat doar dupa atacul japonez asupra Pearl Harbour si intrarea in razboi a SUA. Oamenii politici au inteles ca o pace de durata nu putea fi realizata decat prin implicarea unei coalitii de state pe baza larga si mai ales prin implicarea Uniunii Sovietice.

La 1 ianuarie 1942, sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii si Chinei, 26 de state aliate au semnat 'Declaratia Natiunilor Unite', prin care se obligau sa continue, cu toate mijloacele, lupta impotriva Axei - si mai ales impotriva Reich-ului German, Italiei si Japoniei - pana la victoria totala. Totodata, ele au aderat si la principiile Cartei Atlantice americano-britanice cu privire la ordinea postbelica si, prin acestea, la constituirea unui 'sistem de securitate internationala de durata'. Pana la sfarsitul razboiului, alte 21 de state au semnat aceasta Declaratie. La initiativa americanilor, planurile pentru constituirea unei organizatii internationale au inceput sa se contureze rapid. Astfel, SUA au prezentat inca din 1943 un prim proiect de statut. In octombrie 1943, ministri de externe ai SUA, URSS, ai Marii Britanii si ai Chinei au cazut de acord la Conferinta de la Moscova sa creeze cat mai curand posibil o organizatie internationala pentru pace si securitate. Puteau deveni membri ai acestei organizatii (in spiritul universalitatii) toate statele suverane si pasnice (fapt care excludea la inceput 'statele dusmane' din al Doilea Razboi Mondial). Cele patru puteri si-au rezervat insa inca de la forma de concept o putere de decizie importanta: acestea doreau sa participe la mentinerea pacii ca 'politisti mondiali', cu trupe proprii, in vreme ce toate celelalte state - supravegheate de o Comisie neutra - urmau a se dezarma. La Conferinta de la Teheran din noiembrie 1943, acest concept a fost reiterat. Expertii din randul celor patru mari puteri au preluat inca o data procesul de elaborare a principiilor si structurii viitoarei organizatii mondiale,  avand grija sa repare deficitele Uniunii Popoarelor. 

La Conferinta de la Yalta din februarie 1945, Roosevelt, Churchill si Stalin au cazut in fine de acord asupra ultimilor puncte disputate. Aici era vorba mai ales despre modalitatile de votare in cel mai important for al viitoarei organizatii, Consiliul de Securitate. La cererea URSS, membrii permanenti ai Consiliului de Securitate - URSS, SUA, Marea Britanie, Franta si China - urma sa detina drept de veto in toate chestiunile importante, fapt care a constituit multa vreme o piedica serioasa pentru activitatile organizatiei. Fara acest compromis nu s-ar fi putut ajunge insa nicaieri.
Inca dinaintea sfarsitului razboiului, cele patru puteri au invitat toate statele care semnasera pana la acea vreme Declaratia Natiunilor Unite, la Opera din San Francisco, pentru a-si prezenta proiectul de statut. La aceasta Conferinta, care s-a intins intre lunile aprilie si iunie 1945, cele 50 de state participante au introdus peste 1.000 de modificari. Si chiar daca 'conceptul de politisti mondiali' din varianta initiala nu a putut fi realizat, statele mici si mijlocii nu au reusit sa desfiinteze statutul privilegiat al marilor puteri.
Participantii la Conferinta au adoptat asadar Carta, in unanimitate, la 26 iunie 1945. Polonia, care nu putuse participa mai inainte la lucrari, a semnat si ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator. Astfel s-a nascut Organizatia Natiunilor Unite (United Nations Organization - UNO), iar dupa ce numarul necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat in vigoare la data de 24 octombrie 1945.'