ONU DUPA RAZBOIUL RECE

ONU DUPA RAZBOIUL RECE

Evenimentele epocale din anii 1989/90 'au adus Natiunile Unite, dupa decenii de paralizie, din nou in centrul politicii internationale. Consiliul de Securitate a dobandit o capacitate de decizie si actiune necunoscuta pana atunci' (Gareis/Varwick). Initiativa a fost luata de Uniunea Sovietica, asa cum vom vedea in textul lui Helmut Volger de mai jos:
'Pana la sfarsitul anilor optzeci, posibilitatile Natiunilor Unite - si mai ales cele in domeniul mentinerii pacii si a solutionarii conflictelor - fusesera relativ limitate, pentru ca organul decizional al ONU, Consiliul de Securitate, fusese practic in imposibilitate de a lucra din pricina deficitului de colaborare dintre super-puterile SUA si URSS. Chiar daca dupa criza din Cuba, cele doua mari puteri reusisera sa coopereze intr-o mica masura, aceasta cooperare a fost mereu intrerupta de tot felul de alte probleme. De exemplu, Consiliul de Securitate nu a fost in stare sa medieze in mod eficient in conflictul din Afganistan sau in Razboiul din Golf intre Irak si Iran, pentru ca in cele doua conflicte erau implicate ambele mari puteri: in conflictul din Afganistan, URSS-ul era agresorul iar SUA, tara care livra arme gruparilor de rezistenta afgane, iar in razboiul dintre Iran si Irak, cele doua state erau in egala masura furnizori de armament. De abia modificarea radicala a cursului politicii ONU fata de URSS in contextul aparitiei noului concept de politica externa a lui Gorbaciov, la care s-a raspuns dupa o initiala ezitare, a facut posibila si o schimbare fundamentala a activitatilor Natiunilor Unite. Cea mai puternica expresie a noului curs politic al URSS s-a regasit intr-un discurs tinut de Gorbaciov la 7 decembrie 1988 in fata Adunarii Generale a ONU. El s-a pronuntat in favoarea unei consolidari a ONU, subliniind noile provocari si posibilitati.'

Dupa ezitarile initiale ale SUA conduse de Reagan, cooperarea a devenit intensa - mai ales dupa ce George Bush a devenit presedinte: 'Numarul veto-urilor a devenit nul, iar cel al rezolutiilor si al masurilor adoptate in consens au cunoscut o crestere exploziva' (Gareis/Varwick). Primul Razboi din Golf dintre Iran si Irak a luat sfarsit, la fel si conflictul din Afganistan.
In ambele zone de conflict au fost trimise misiuni de mentinere a pacii, misiuni care intre timp devenisera extrem de numeroase: Castile Albastre s-au transformat dintr-o aparitie marginala in politica internationala intr-un instrument central al acesteia. In 1988 ele au primit Premiul Nobel pentru Pace. In plus au mai fost mediate cu succes si conflictele din Angola, Namibia, Cambogia si vestul Saharei. Asa cum se intamplase si in etapa de constituire a Natiunilor Unite, optimismul parea sa nu mai aiba limite. George Bush vorbea despre o 'new world order', in care Natiunilor Unite le revenea un rol insemnat.
Extinderea treptata a competentelor Consiliului de Securitate asupra unor procese, care cu doar putini ani inainte ar fi cazut sub incidenta prevederilor Cartei care interziceau implicarea ONU, a fost urmarea si in acelasi timp si premisa pentru crearea unei noi generatii de misiuni de mentinere a pacii (). Intre anii 1988 si 1992 au fost constituite 14 noi misiuni, mai multe decat in toate cele patru decenii de existenta a Organizatiei (). Doar in anul 1993 au existat sase interventii de mentinere a pacii si, in ciuda unui moratoriu de la mijlocul anilor 90, numarul misiunilor ONU de mentinere a pacii a crescut pana in 2001 la 54.  Daca Natiunile Unite s-au confruntat in mod repetat cu esecul, pe parcursul anilor saptezeci si optzeci - mai ales din pricina reticentei tarilor industrializate fata de programele umanitare costisitoare si fata de cererea de restructurare a sistemului economic mondial - in incercarea de a rezolva intrucatva problemele economice, sociale, ecologice si umanitare din cadrul multor state membre, in anii 90 ONU a incercat sa gaseasca, prin intermediul unor conferinte intensive concepte de solutionare pentru problemele globale ce deveneau tot mai acute.
Aceste conferinte au repurtat atat succese cat si esecuri. Unul dintre cele mai importante succese a fost considerat a fi fost participarea sporita a ONG-urilor, prezenta puternica a politicienilor de varf din statele membre si ecoul larg pe care l-au avut aceste conferinte in mass-media. Au fost inregistrate si unele succese partiale, in ceea ce privea acordurile de drept international, de regula lucrurile au ramas insa la stadiul de declaratii de intentii si programe de actiune; la Conferinta de la Rio privind mediul au fost adoptate doua conventii-cadru cu privire la protectia speciilor si a climei, care necesita insa, pentru a deveni eficiente, unele precizari de continut care vor fi stabilite cu ocazia unor alte conferinte. Misiunile esuate din Somalia si din fosta Iugoslavie simbolizeaza inceputul crizei 'peacekeeping-ului' ONU. Experientele inregistrate de 'peacekeeping-ul' din 'a treia generatie', pe al carei parcurs mandatele Castilor Albastre au fost extinse, incluzand forta si actiunile militare, au avut rezultate ambivalente. Imaginile raspandite in intreaga lume care infatisau soldati americani ucisi in Somalia sau trupe ONU luate ostatice in Bosnia-Hertegovina au facut ca multe state sa refuze sa-si trimita soldatii in misiunile dificile.
Ocuparea zonei de protectie ONU Srebrenica de catre sarbii bosniaci in iulie 1995 (actiune in care cel putin 7.000 de bosniaci, care se bazasera in zadar pe protectia Natiunilor Unite, au fost ucisi) a devenit sinonim cu esecul ONU in situatii conflictuale

concrete. In Rwanda, in ciuda prezentei misiunii ONU de mentinere a pacii, au fost ucisi peste 800.000 de oameni inainte ca statele sa cada de acord asupra unei interventii militare. Din cauza acestor esecuri, ONU a capatat in opinia publica o imagine proasta, aparand ca un element inofensiv si incapabil. A devenit astfel clar ca misiunile de mentinere a pacii de tip nou aveau nevoie de un concept cu totul inovator. Pe scurt, Gareis si Varwick au concluzionat dupa cu urmeaza:  "Chiar daca bilantul misiunilor ONU de mentinere a pacii nu este in nici un caz exclusiv negativ, Organizatia ajunsese pe parcursul anilor 90 in ceea ce priveste domeniul propriu de competenta intr-o situatie de criza profunda."

In ciuda stradaniilor intensificate de reformare si a unor concepte inovatoare aceasta criza a facut pana la urma ca centrul de greutate sa se concentreze in cazul misiunilor de mentinere a pacii initiate de Natiunile Unite si de Consiliul de Securitate al acestei Organizatii asupra unor acorduri regionale si intre grupe de state. Aceasta tendinta a devenit foarte clara in razboiul din Kosovo si s-a amplificat in 'Razboiul impotriva terorismului' dus de SUA. Astfel insa nu doar Organizatia se afla in pericol, ci si ideea de baza a raspunderii colective a tuturor statelor in ceea ce priveste pacea, asa cum o subliniaza si urmatorul bilant realizat de Gareis si Varwick:
'Pretentia Natiunilor Unite de a construi un sistem global de mentinere a pacii, cu competente cuprinzatoare si pretentii legitime de urmare internationala a normelor si regulilor sale ancorate in Carta au fost puse sub semnul intrebarii. S-au facut auzite reprosuri , conform carora natiunile industrializate ar instrumentaliza Natiunile Unite in mod selectiv pentru a-si impune propriile interese. Natiunile Unite sunt astfel amenintate sa fie marginalizate in domeniul sarcinilor centrale pentru a caror realizare au fost create in 1945.Ingrijorarea exprimata nu vizeaza insa numai potentialul sfarsit al unei organizatii internationale. Mai mult, aici este vorba despre intrebarea fundamentala daca problemele pacii mondiale si ale securitatii internationale vor mai ramane si pe viitor in raspunderea unui sistem colectiv de mentinere a pacii sau daca acestea vor fi trecute la nivelul statelor, respectiv a sistemelor de aliante regionale. Daca aceasta varianta a ar ramane la latitudinea exclusiva a statelor, s-ar ajunge - mai devreme sau mai tarziu - la o intoarcere de la ordinea de drept internationala care s-a dezvoltat de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si asupra a carei necesitate exista totusi, in ciuda oricarei fragilitati, un consens larg intre state.'