Retorica si Teoria argumentarii

Revenirea in forta a subiectivitatii, avand drept corolar ponderea dialogului, negocierii, argumentarii, ne indreptateste sa aderam la situarea discursului (fictional si nonfictional) in centrul preocuparilor lingvistilor, filozofilor, cercetatorilor din Teoria comunicarii si logicienilor etc. si la reabilitarea retoricii in "societatea conviviala", retorica functionand drept orizont de asteptare si matrice a stiintelor umane.

Ca si istoria politica, istoria ideilor inregistreaza epoci de declin si resurectii, destituiri si reabilitari. Cei inzestrati cu clarviziune si-au dat seama ca retorica este dintre toate stiintele antichitatii cea care merita in cel mai inalt grad numele de stiinta[1]. Din anii '970 a inceput sa se manifeste un interes nou si crescut pentru retorica (un adevarat "engouement"), lucru care nu ar fi fost posibil fara legatura si cu aparitia diferitelor editii ale unor lucrari remarcabile: Henri Morier, Dictionar de poetica si retorica, Grupul μ, Retorica generala, Grupul μ, Retorica poeziei. Asemeni simbolicului si narativului, retoricul incepe sa fie pretutindeni. Stiinta literaturii, aflata in maxima expansiune, vede in retorica un element de rigoare de care avea nevoie pentru a se legitima; deocamdata, stiinta-pilot a momentului, lingvistica, nu il putea oferi. Se asista la nasterea celor mai diverse retorici: a imaginii, a visului, a titlului, a romanului, a povestirii, a discursului etc. Se analizeaza mecanismele de retorizare, se incearca definirea retoricitatii, iar figura devine o "unitate retorica".

Evident va fi vorba de argumentare si retorica largo sensu depasind cadrul literar al lui elucutio (ca teorie a figurilor sau microretorica) pentru a include argumentativitatea inscrisa in limba a conectorilor si marcilor axiologice (asadar, utilizarea corecta si pertinenta a limbajului), strategiile argumentative (de respingere a cauzei, de negatie polemica, de interogatie retorica etc.) si tipurile textuale (argumentativul in raport cu narativul, descriptivul si prescriptivul).

Nu este deloc intamplator faptul ca marea majoritate a departamentelor de drept, stiinte politice, comunicare, filozofie, filologie includ in programele lor retorica si teoria argumentarii sau ca formarea intensiva a adultilor (prin sistemul educarii permanente) nu neglijeaza modulul argumentare, a carui necesitate este acut resimtita de pedagogi, publicisti, oameni politici, juristi, experti, de fapt de profesionistii oricarui domeniu care vor sa-si optimizeze capacitatea de comunicare.

Retorica rediviva va fi subsumata reflectiei comune a filozofilor, lingvistilor, analistilor comunicarii preocupati de recuperarea (in etapa poststructurala) a locutorului si interlocutorului ca parteneri activi in construirea semnificatiei discursului.

Fenomene extrem de importante precum dezbaterea politica (parlamentara sau electorala inter alia), discursul mediatic sau negocierea nu pot fi concepute in afara cadrului metodologic si a tehnicilor furnizate de teoria argumentarii, susceptibila sa conceptualizeze tipurile de argumente si inlantuirea lor in materialitatea discursului, categoriile de erori sau capcane discursive, taxonomia textelor si a contextelor.

Intreaga infrastructura a interactiunii cotidiene este RETORICA: de la interviul de angajare si pana la sedinta consiliului de administratie,de la reuniunile departamentale in invatamantul superior pana la luarea deciziilor (financiare, profesionale) in familie. Miza exercitiului democratic si a comunicarii sociale este argumentarea, negocierea si nu coercitia, altfel spus forta dreptului si nu dreptul fortei.

Argumentarea face parte din viata cotidiana: secventele tele-vizuale sau emisiunile radio expun argumentele unui editorialist sau om politic; mesajele publicitare stimuleaza evident consumul in societatea abundentei, iar mesajele politice induc o anumita optiune partinica, electorala etc. Argumentarea este familiara in planul experientei: poate mai mult ca spectatori si mai putin ca actori; este una din disciplinele fundamentale pentru decizie in materie individuala si sociala, pe care scoala nu o preda insa in suficienta masura. Paradoxul retoricii consta tocmai in prezenta sa constanta in practicile culturale, dar si in quasi-absenta din reprezentarile intelectuale. Aderand la opinia lui Roland Barthes, pentru care retorica este la originea stiintelor umane, iar codul retoric a furnizat limbajul sau culturii, ne propunem sa discutam diversele forme de manifestare ale acestui demers, practic de exercitare a unei influente functionand ca asimptota a interactiunii umane.

Argumentarea este inextricabil legata de actiunea umana, de implicarea emitatorului (autoritatea, simpatia pe care o degaja), de interpelarea receptorului numita de U. Eco "captura" ("Tu es là, donc tu es avec nous" - "Le Monde"). La limita, se poate spune ca argumentarea reprezinta puterea absoluta a limbajului: de la sentinta judecatorului ce condamna la inchisoare pe viata si pana la sinuciderea lui Pierre Beregovoy.

Sesizarea mecanismelor functionarii discursului (din punctul de vedere al structurii, al argumentelor, al stilului) faciliteaza o lectura critica, atenta a multitudinii de texte (politice, mediatice, publicitare) ce ne asediaza zilnic, construind anticorpii manipularii. Iar pericolul manipularii este diminuat in cazul in care retorica locutorului (fie el om politic sau pedagog) intalneste o alta retorica (a interlocutorilor) care are competenta sa intervina in "agnostica generalizata" a jocurilor de limbaj.

Orice introducere in retorica isi propune urmatoarele obiective:

i)          prezentarea sistemului retoric din antichitate pana in zilele noastre;

ii)         expunerea metodica a mecanismelor retorice (figuri, tipuri de argumente, macrostructuri discursive);

iii)       o filozofie a retoricii care, pornind de la imposibilitatea eludarii argumentarii, incearca sa explice cauzele si mecanismele constantei presiuni retorico-arguementative.

Conceptia privilegiata in aceasta lucrare este pluridisciplinara, precum retorica insasi, care, de la inceputurile sale, a fost instrumentul filozofilor, juristilor, literatilor, dar si al tuturor celor preocupati de comunicare.

Incepand cu anii '960, cercetatorii fenomenelor limbajului si comunicarii au redat retoricii titlul de noblete, in egala masura prestigios si primejdios, ocultand insa conotatiile grandilocvente, emfatice. In opozitie cu retorica antica plasata sub semnul producerii intentionale de efecte discursive, retorica rediviva investigheaza polul receptarii, activitatea de interpretare a mesajelor si nu doar imanenta lor structurala.

Parafrazandu-l pe F. Lyotard, care afirma ca succesul consta in a castiga timp, iar gandirea nu are decat un singur defect, dar incorigibil, acela de a face sa se piarda timpul, speram ca reflectia asupra argumentarii sa ofere totusi legitimare prin succesul interactiunii comunicative, performativitate, prin "activism instrumental".

Retorica clasica si neoretorica

Etimologic cuvantul "retorica" vine de la ρεω din limba greaca veche care inseamna "a curge", adica arta de a rosti o cuvantare bine alcatuita, agreabila sau "mestesugul bunei cuvantari". Unii teoreticieni ai genului au socotit retorica ca fiind identica cu politica; Cicero o numeste "o parte din stiinta ocarmuirii" caci, pentru acest autor, stiinta ocarmuirii este totuna cu intelepciunea; altii, printre care se afla celebrul Isocrate, o considera pura "filozofie"; au existat si autori care au apreciat retorica ca pe o varianta a logicii; pentru Chrisip, de exemplu, retorica este "stiinta de a vorbi corect"; in filozofia greaca apar ganditori care au pus retorica in drepturile ei firesti prin aprecieri fidele specificului acestei stiinte. Definitiile lui Aristotel si, respectiv, ale lui Cleante sunt cele mai potrivite cu esenta retoricii: si pentru unul si pentru celalalt filozof "retorica este stiinta de a vorbi bine", punct de vedere pe care si‑1 insuseste Marcus Fabius Quintilianus [2] si, dupa modelul lui, atatia alti mari oratori ai lumii. La noi in tara, Dimitrie Gusti, unul dintre primii teoreticieni romani ai retoricii, considera, in acest spirit, ca "retorica este arta care invata a zice bine, adica a vorbi astfel ca sa induplecam" [3].

Intr‑adevar, retorica este arta sau stiinta de a vorbi bine, adica de a vorbi frumos si convingator. A convinge sau indupleca inseamna a influenta sau a lucra asupra altora de asa natura, incat ideile, simtamintele si hotararile noastre sa le primeasca, sa si le insuseasca si sa le devina indispensabile, sa ia caracterul unor idei sau hotarari proprii. Arta de a vorbi bine este arta de a face pe cineva sa cedeze si sa se lase convins. Pentru a indeplini acest scop retorica ne recomanda ca, la fiecare subiect abordat, sa folosim un limbaj adecvat, un ton placut, argumente puternice, procedee care‑i sunt proprii si de neinlocuit.

In spiritul retoricii, instrumentul cuvantului, logosul, discursul in sine, este intrebuintat de orator nu atat pentru transmiterea auditoriului a ideilor sale simple, pentru care ar fi suficiente regulile gramaticale. Apar cu regularitate situatii cand retorul se lupta cu ideile altora, urmarind de a‑i determina sa le primeasca pe ale sale si atunci, alaturi de regulile gramaticale, el simte nevoia de a se folosi de alte reguli, mai tari, penetrante si mai sigure. Aceste reguli le ofera retorica. Ele confera elocventa sau elocinta, adica darul sau priceperea de a ne exprima frumos si convingator. De ele trebuie sa se tina seama in adunarile politice, in fata tribunalelor pentru apararea dreptatii sau in institutiile bisericesti pentru insusirea virtutilor crestine. Retorica antica s‑a dezvoltat in trei directii: curentul asiatic (scoala din Pergam, Asia Mica), caracterizat printr‑un stil amplu si inflorit, curentul neoaticist (scoala din Atena), caracterizat prin sobrietate si echilibru, si curentul rodian (scoala din insula Rodos), care folosea temperat ambele stiluri.

Retorica este, deci, arta de a convinge un auditoriu, printr‑o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales si o limba stralucitoare, placuta, agreabila. Ea a aparut in Grecia antica, fiind strans legata de activitatile publice si cunoscand o inflorire deosebita in secolul al V-lea i.e.n., datorita sofistilor. Filozofii greci Platon si indeosebi Aristotel, care i‑a dedicat lucrarea "Retorica", au fundamentat‑o din punct de vedere filozofic, iar Demostene, cel mai de seama reprezentant al retoricii, in secolul al IV-lea i.e.n., i-a dat utilizare practica in activitatea politica. In realitate, ceea ce defineste omul grec antic cu adevarat cultivat nu sunt studiile stiintifice ori medicale, care intereseaza doar un numar restrans de specialisti, ci faptul de a fi primit una sau alta dintre cele doua forme de invatamant superior, pe rand rivale ori conjugate: cultura filozofica, definita de catre Platon, si cultura oratorica, definita de Isokrates. Ultima a dominat incontestabil, fapt ce trebuie subliniat, deoarece, pe plan istoric, Platon a fost infrant, el nereusind sa impuna posteritatii idealul sau pedagogic. Isokrates a fost educatorul antichitatii intr-o cetate democratica ce solicita elocinta si tehnicile sale. In schimb, epoca elenistica aduce in centrul atentiei monarhia absoluta si, odata cu ea, consilierul aulic. Elocinta epideictica ori arta conferentiatului se dezvolta, se imbogateste, se extinde si in alte domenii. Datorita practicii lecturii cu voce tare, nu mai exista granita intre cuvantul scris si cel rostit; elocinta isi impune categoriile in toate formele de activitate spirituala: poezie, istorie, filozofie. Cultura elenistica este in primul rand o cultura oratorica, al carei gen literar tipic este conferinta publica. Retorica nu a incetat vreodata sa fie practicata ca forma superioara de invatamant si acest lucru nu se explica prin caracterul rutinant al invatamantului in care inovatia isi face mai greu loc. Desi uzantele se perpetueaza printr-o tacita reluare, exista o alta justificare: Isokrates si remarcabila sa doctrina au demonstrat ca arta de a vorbi bine inseamna sa inveti sa gandesti bine si chiar sa traiesti bine. Elocinta transmitea intreg patrimoniul cultural ce deosebea omul civilizat de omul barbar. Viitorul avocat era exersat in "pledoarii fictive". Astfel, in timp ce invatamantul sofistilor din secolul al V-lea se straduia sa se apropie cat mai mult posibil de conditiile vietii reale, retorii elenistici propun elevilor nu doar procese fictive, ci in mod voit fanteziste, aplicand legi bizare, pentru a le stimula imaginatia si pentru a le ascuti spiritul dialectic. Iata cateva exemple preluate din binecunoscuta lucrare a lui Henri Marrou: legea condamna la moarte strainul care a infraznit sa se urce pe zidurile de apararea ale cetatii; in timpul unui asediu, un strain a urcat pe ziduri si, prin curajul sau, a contribuit la respingerea atacului; trebuie condamnat conform literei legii? Sau: un filozof a reusit sa il convinga pe un tiran sa se sinucida; el reclama recompensa promisa de legea tiranicidului; are dreptul?[4]

Retorica s‑a bucurat, de o deosebita pretuire in Roma antica. Cei mai cunoscuti retori romani si teoreticieni ai genului au fost Marcus Tullius Cicero (DE ORATORE, BRUTUS) si Marcus Fabius Quintilianus (DE INSTITUTIONE ORATORIA).

In Evul Mediu, retorica a fost cultivata in cadrul celor "sapte arte liberale", ea devenind o stiinta rigida ale carei reguli si precepte erau asimilate mecanic. Epoca moderna a subordonat retorica altor domenii, cum ar fi, de exemplu, vietii parlamentare sau stiintelor juridice.

In antichitatea greceasca sau latina, cuvantul (logosul) sau discursul era organul cel mai puternic prin care societatea se adresa oamenilor chemati la viata publica si politica. De aceea, retorica ocupa un loc atat de insemnat in studiile si activitatea cotidiana. In ceea ce priveste situatia social-politica a popoarelor civilizate de mai tarziu, trebuie sa recunoastem ca ea se sprijina, intre altele, pe doi factori puternici, pe cuvant si pe scriere (publicistica). Aceasta din urma, scrierea a inlocuit cu repeziciune discursul. Miile de exemplare ale scrierilor (carti, ziare, reviste etc.) s‑au raspandit cu viteza nebanuita pe spatii geografice si sociale imense, facand ca acesta sa devina de prisos.

Deosebirea dintre cuvant si scriere priveste, desigur, numai forma lor, pentru ca fondul ramane neschimbat. Si oratorul si scriitorul trebuie sa aiba in atentie lucruri comune: subiectul tratat si publicul caruia i se adreseaza. Totusi, in antichitate, problema a imbracat aspecte diferite si mai interesante. Pentru noi, modernii, cunoscuta este parerea poetului Horatiu exprimata in celebrul vers "Exegi monumentum aere perennius"[5] ce pare sa certifice cartea ca un fel de pasaport al vesniciei. Intr-adevar, in credinta carturareasca moderna, scrisul este pastratorul faptelor remarcabile. Insa dintr-o asemenea perspectiva, parerea lui Platon ca scrisul nu are tocmai acest rol de leac impotriva uitarii pare surprinzatoare. Opinia este detaliata intr-un binecunoscut dialog "Phaidros" in care prezinta legenda regelui Egiptului, Thamous. Adresandu-se zeului Theut, divinitate a scribilor, magilor si taumaturgilor, el spune: "Caci scrisul va aduce cu sine uitarea in sufletul celor care il vor deprindedat fiind ca oamenii, punandu-si credinta in scris nu-si vor mai aduce aminte dinlauntru si prin puterea lor, ci din afara, cu ajutorul unor intipariri straine."[6] Filozoful avea in vedere distinctia subtila dintre doi termeni grecesti ce desemnau calitativ diferit reamintirea, finete lingvistica imposibil de transpus in limbile moderne; astfel, existau doua derivate ale cuvantului mneme: hypomnesis si ananemsis. Diferenta rezida in prefixoide: ana se traduce aproximativ prin "in sus", "inspre", iar hypo prin "sub", "dedesubt". Asadar, pentru greci, locuitori ai unei tari muntoase si maritime, "in sus" inseamna "inspre interiorul tarmului"; prefixarea cu particula ana imprima verbelor o conotatie de oboseala, osteneala, efort. Reamintirea se face cu efort individual, fara suport exterior si presupune truda. Este suisul impotriva uitarii inchipuite ca raul zeitei Lethe[7] care ne poarta necontenit la vale viata; prin anamnesis revenim. Dimpotriva, hypo sugereaza sprijinul din exterior, acordat de un element strain. Hypomnesis este asadar o aducere aminte ajutata suportul fiind oferit de obicei de carte. Misterul acestei atitudini distante fata de scris intr-o Atena cu o societate alfabetizata inainte de secolul al V-lea i.e.n. este adanc. Anticii greci foloseau scrierea si in procesul aproape cu implicatii juridice al ostracizarii: votul prin care o persoana era indepartata temporar din viata publica era scris pe o scoica. Paradoxul devine si mai interesant daca reamintim parerea lui Marshall McLuhan din celebra lucrare "Galaxia Gutenberg": grecii au creat primul alfabet in adevaratul inteles al cuvantului, adica un alfabet pur fonetic ce reda si consoanele si vocalele, oferind o analiza completa a secventei sonore. Pentru inventatorii insisi ai principiului fonetic, beneficiile vor soso insa tarziu, ei neputand fructifica atuurile sistemului de notare si conservand un "rest" important de oralitate, fenomen cunoscut sub numele de auralitate: textele sunt produse cu ajutorul scrisului, dar publicate prin viu grai, in urma unei lecturi publice[8]. Grecia a fost dominata cateva veacuri de oralitate, responsabila de mari creatii literare (in speta, opera lui Homer), iar cultura orala a fost specifica aristocratiei, in vreme ce negustorii si mestesugarii primeau cultura alfabetizata, apreciata ca inferioara, deoarece tanarul nu refacea traseul cunoasterii prin forte proprii. Largirea contextului dincolo de mediul elenic probeaza o data in plus conotatia depreciativa a termenului carte: desemnat prin biblos/biblion el se refera mai degraba la aspectul material, precizand provenienta sulului de papirus (orasul fenician Byblos). Numele locului a fost transferat produsului (relatie metonimica). Concluzia apare, totusi, vaga si hazardata si, de aceea, cercetam si un alt sens mai profund al cuvantului: biblos, din sintagma biblos genéseos Iesoû Christoû/cartea neamului lui Iisus Cristos. Expresia apare emblematic la inceputul Evangheliei lui Matei si al Noului Testament. Sensul este limitat si precis: cartea neamului are semnificatia stricta de "lista genealogica", lista ce, de altfel, este imediat prezentata: "Abraham l-a zamislit pe Isaac, Isaac l-a zamislit pe Iacob, Iacob"Se desprinde concluzia ca exista o relatie motivata intre termenul "carte" si principiul listei. Pentru civilizatiile orientale inregistrarea prin enumerare a realitatii era vitala.

Dimpotriva, profilul epistemologic al gandirii stiintifice contemporane este dominat de ceea ce Gaston Bachelard numeste "filozofia lui nu", filozofie care nu este dorinta de negatie, ci propensiune spre notiuni dinamice si dialectizate (general si imediat, rational si experimental, a priori si a posteriori), actiune polemica neincetata. Adevarul este rod al discutiei, al controversei si nu al acordului.

Deschisa si plurala, gandirea moderna sondeaza (in mai mare masura decat in paradigmele anterioare) necunoscutul, cautand in real nu ceea ce confirma, ci ceea ce contrazice cunostintele anterioare, prefera intrebarile raspunsurilor, accentueaza solidaritatea conceptuala, complementaritatea teoriilor: "Nu exista decat o modalitate de progres in stiinta: negarea stiintei deja constituite" [9].

O asemenea ruptura este reprezentata si de viguroasa reabilitare a retoricii la mijlocul secolului XX: macroretorica (prin lucrarile lui C. Perelman si L. Olbrechts-Tyteca, vizand reinterpretarea teoriei aristote­lice a argumentarii intr‑o lume guvernata de imperativul comunicarii, inclusiv in cadrul activitatii stiintifice) si microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul μ in Retorica generala.

Interesul deosebit pe care filozofii il acorda problemelor limbajului, promovarea lingvisticii ca "stiinta-pilot", avantul logicilor neformale au pregatit reabilitarea retoricii si reintrarea ei in problematica filozofica. Retorica rediviva trebuie, prin urmare, corelata cu pragmatismul in filozofie si stiinta (de la W. James la Tadeusz Kotarbinski), cu filozofia analitica a limbajului (J. Austin, J. Searle) si cu pragmatica "de gradul trei" (a interactiunilor comunicative).

Noua retorica nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicarii persuasive: argumentarea devine o componenta esentiala a activitatii discursive in general, a celei politice, publicitare in particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformarii retoricii intr‑un fel de matrice a stiintelor umane.

Practica discursiva vizand persuadarea unui anumit auditoriu, adeziunea sa la un ansamblu de propozitii corelate constituite in viziune despre lume si mobilizarea pentru un scop, retoria nu este caracterizata doar de functia persuasiva, primordiala totusi. In plus, discursul argumentativ are si o functie hermeneutica - de modelare a situatiei si interpretare a retoricii adversarului. Acest travaliu de interpretare este spontan realizat de oricine (a se vedea capacitatea copiilor de a intelege glume, de a da replici pertinente, de a imagina fictiuni). In lumea deciziilor politice si economice nu ne intalnim doar cu certitudini ce permit previziuni sigure, ci si cu probabilitati. In aceasta lume "umana", ambigua, fluctuanta, retorica inventeaza solutii - de aici functia sa euristica. In sfarsit, prin algoritmul producerii discursului, retorica are si o puternica functie pedagogica, explicativa.

Retorica renaste cand ideologiile se prabusesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se relativizeaza, devenind problematic. In aceasta privinta, epoca noastra se poate compara cu cea a democratiei ateniene si a Renasterii italiene, doua mari momente ale retoricii. In primul caz, asistam la inlaturarea explicatiilor mitice si a ordinii sociale aristocratice, iar, in cel de‑al doilea, la ocultarea vechiului model scolastic si pregatirea erei burgheze. Epoca noastra, "pour le meilleur et pour le pire", traieste ora retoricii. E suficient sa deschidem televizorul, sa privim mesajele publicitare, sa‑i ascultam pe oamenii politici. Discursul si imaginea trebuie sa:

i. intereseze  - DOCERE

ii. seduca        - DELECTARE

iii. convinga     - MOVERE

Ansamblul stiintelor umane si nu doar filozofia sunt marcate de conditia retorica, fie ca e vorba de analiza estetica sau poetica a fenomenului literar, fie ca e vorba de hermeneutica. In stiintele politice si psihologie, ea este sursa jocurilor de influenta, a mobilizarii pasiunilor si cautarii consensului. "Fie ca vrem, fie ca nu vrem, retorica s‑a insinuat in cotidian cu multiplele sale forme si constructe, modificandu-ne modul de gandire" [10].

In gandirea actuala a reorganizarii, resemantizarii, reinterpretarii cunostintelor, argumentarea devine un fel de asimptota a activitatii discursive, care interrelationeaza aspecte constructive si reflexive, informative si persuasive.

Istoria europeana a retoricii poate fi schematic rezumata ca recul al argumentarii si promovare a expresiei, altfel spus, ca atrofiere a lui inventio si hipertrofiere a lui elocutio in sensul definit de Gérard Genette in Figures III, "La rhétorique restreinte" [11]. Privata fragmentar de dimensiunea argumentativa, sociala, retorica s‑a delogicizat si estetizat, fiind absorbita partial de poetica (repertoriu al figurilor). Noua retorica generalizata, "mod de existenta" (Kenneth Burke) si "explicitare a conexiunilor" (Wayne Booth), implica utilizarea limbajului in vederea modificarii universului epistemic si a dispozitiilor actionale ale interlocutorilor.

Spre deosebire de momentul initial al retoricii, cand opozitia convingere/persuasiune era net in favoarea primului termen, la ora actuala argumentarea nu mai este considerata doar seductie a auditoriului, conversatie psihologica a logicului, ci spatiul privilegiat al reconstructiei limbajului ca actiune.

Daca grecii, din teama de asianizare (cf. Nietzsche), de anarhie si de violenta, au cautat un organon care sa extinda jurisdictia ratiunii dincolo de hotarele silogismului, cu atat mai mult societatea moderna a conflictelor, confruntarilor, are nevoie de sistemul retoric ca modalitate de negociere a diferendelor. Retorica[12] este  mai mult decat un set de reguli; prin amploarea observatiilor, precizia definitiilor si rigoarea clasificarilor, ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului.

Dat fiind ca asistam la extinderea interactionala a cercetarii lingvistice introducerea, alaturi de parametrii strict lingvistici, a unor factori socio-psihologici ("background knowledge" la J. Searle, "comuniunea de interese" la C. Perelman), incorporarea de reguli tinand de o antropologie generala a comunicarii (principiul cooperarii la P. Grice, al rationalitatii la A. Kasher, al pertinentei la Wilson & Sperber), includerea dimensiunii rolurilor, statutului partenerilor, ni se pare legitim sa integram aceste elemente intr‑o modelare la toate nivelele a interactiunii discursive.

Daca pentru Perelman & Olbrechts-Tyteca argumentatia reprezinta ansamblul de tehnici discursive vizand producerea sau cresterea adeziunii spiritelor la tezele ce le sunt prezentate, ni se pare pertinent sa adaugam perspectivei sintagmice macrostructurale ideea de strategie ca intersectie de programe interdependente, apta sa coreleze locutorul si interlocutorul, fenomenele de adeziune/respingere, continuare/intrerupere a comunicarii.

De fapt, aceasta focalizare ideologica concorda cu orientarea generala a stiintelor omului preocupate de intercomprehensiune, de problematica receptarii (estetica receptarii, pedagogia receptarii, "discourse comprehension") si cu postulatul (explicit sau implicit) ca orice discurs, fara a fi in mod necesar dialogat, este totdeauna dialogic.

Asadar, in locul discursivitatii lineare, telegrafice (de la stanga la dreapta) a anilor '960 se observa o logica polifonica in cadrul careia "A vorbi inseamna a anticipa calculul interpretativ al celuilalt" (conform pertinentei formulari a lui François Flahault), pentru ca interactiunea reprezinta realitatea fundamentala a limbajului [13].

Concepem retorica in interiorul unui model actional ternar: teoria actiunii; teoria comunicarii; teoria producerii/receptarii textuale, tributara nu numai filozofiei analitice a limbajului, dar si filozofiei wittgensteiniene a jocurilor de limbaj ca activitate intentionala guvernata de un ansamblu de reguli. Teatralitatea argumentarii (adecvare interpersonala, mizanscena a cuceririi cunoasterii) intalneste teatralitatea jocurilor de limbaj ca strategie a sansei si creatiei.

Trebuie subliniata de la inceput functia praxiologica a limbajului in general; consideram ca dimensiunea actionala caracterizeaza toate instantele situatiei de comunicare: actiunea asupra referentului (decupaj, selectie, ierarhizare specifica), asupra interlocutorului (influenta directa in cazul actelor factitive de tip "a ordona" sau influenta epistemica indirecta in cazul actelor non factitive de tipul "a aserta, a afirma"), asupra codului (introducere de semnificanti si semnificati noi), asupra locutorului.

In perspectiva logico-lingvistica si actionala retorica trateaza dispozitivele discursive complexe interactionale (subintinse de o logica a schimbarii - modificarea universului de credinte si cunostinte, precum si a dipozitiilor actionale ale interlocutorului in cazul unui act reusit dialogic (ce mobilizeaza destinatarul - "alteritate constitutiva" a interactiunii discursive), coerent (sau bine format sintactic, semantic si situational), inferential (construind un parcurs interpretativ orientat) si pertinent.

Neoretorica (Perelman & Olbrechts-Tyteca) se serveste de o argumentare preponderent la nivelul produsului (schemele argumentative calchiate pe modele logice: tautologia: A = A - "Une femme c'est une femme", tranzitivitatea: A = B, B = C, A = C - "Les amis de nos amis sont nos amis" etc.). Aceste scheme se intemeiaza la nivelul continutului pe anumite sisteme de valori, ierarhii si toposuri, iar la nivelul expresiei pe modalitati dominante (injonctivul, asertivul de tip maxima, slogan) si pe figuri preferentiale de natura sintactica (simetria, repetitia, anafora) si semantica (ironia, metafora, metonimia).

Neoretorica in logica naturala (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) [14] este definita ca instituire a unei schematizari, inevitabil legata de sistemul simbolic al unei limbi naturale si de situatia de comunicare. Ancorarea in context se realizeaza prin intermediul modelului situatiei, a acestei forme-sens numite schematizare, efect al unei alegeri discursive: selectie (a actantilor), restrictie, determinare, modalizare si al unor operatii logice: inferenta, deductie, inductie, analogie.

Reluand distinctia lui Roland Barthes privind cei doi poli ai retoricii: paradigmaticul si sintagmaticul sau figurile si ordinea distructiva, trebuie sa subliniem faptul ca, in varianta teoriilor moderne ale limbii si discursului, ambele componente sunt implicate: elocutio (teoria figurilor), pe de o parte, si inventio, alaturi de dispositio, pe de alta parte, (alegerea argumentelor, respectiv ordonarea lor).

Ni se pare ca si in cazul argumentarii modelul triadic peircian isi dovedeste puterea explicativa: exista o componenta sintactica a schemelor argumentative si a operatiilor, o componenta semantica (schematizarea construita de locutor pentru interlocutor si bazata inter alia pe o gramatica a intertextului de tip citat, maxima, slogan) carora li se adauga o pragmatica a interactiunii comunicative (depasire a pragmaticii enuntiative si ilocutorii), dat fiind ca discursul este, in primul rand, conflict de cunostinte, interpretari si dialog real sau fictiv.

Modificarea universului epistemic si actional implicata de orice act de limbaj reusit ar putea fi descrisa in termenii teoriei actiunii formulate de Henrik von Wright[15] care distinge intre:

i)        act de initiere (a promite);

ii) act de distrugere (a aboli, a anula);

iii)     act de conservare (a mentine, a sustine);

iv)     act de suprimare (a interzice).

In aceasta perspectiva pot fi analizate si tipurile de discurs: discursul polemic, discursul juridic, discursul politic ca act de conservare sau initiere si tipurile de argumentare.

Reformularea maximelor lui Grice [16] alatura intentiilor si maximelor locutorului maximele complementare ale interlocutorului [17].

Dat fiind ca discursul este adesea conflict si presiune ideologica si/sau actionala ) "Pretentia de a descrie realitatea nu este decat travestirea unei pretentii fundamentale si anume aceea de a exercita o presiune asupra opiniilor celorlalti" [18] - argumentarea este lexicalizata de acte angajante de tipul "a contrazice", "a contesta", "a ridica o obiectie", "a sustine", "a mentine" si de un ansamblu de strategii de insistenta, insinuare, ignoranta simulata etc. care constituie macro-acte de limbaj ("a contrazice", "a presupune").

Recent situat ca interdisciplinar in campul stiintelor comunicarii, actul retoric face parte din familia activitatilor umane avand drept finalitate convingerea( alaturi de manipulare, propaganda, seductie si demonstratie). Retorica nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. Sistemele democratice acorda tuturor cetatenilor dreptul de a lua cuvantul prin instituirea libertatii de expresie ca drept constitutional de baza. De aceea, in secolul XX, dupa caderea regimurilor totalitare, istoria retoricii s-a confundat cu istoria politica.

Traditional asociata lui "ars bene dicendi", retorica trimite de fapt la o multitudine de semnificatii contextuale:

i)            persuasiune si convingere, altfel spus crearea asentimentului;

ii)          seductie sau manipulare;

iii)         instituirea verosimilului, a opiniei, sugerand inferente sau chiar calculandu‑le in locul interlocutorului;

iv)         sugerarea implicitului prin explicit;

v)          instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal;

vi)         utilizarea unui limbaj figurat si stilizat (limbajul literar);

vii)        decelarea intentiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul "urmelor" enuntarii in enunt [19].

Din punctul de vedere al oratorului, ceea ce conteaza in primul rand este varietatea formelor "retorice" de persuadare auditoriului: manipulare, seducere, propaganda. Propaganda reprezinta o violenta mentala ("viol al multimii" in formularea memorabila a lui Serge Tckakontine), manipularea psihologica subliminala functioneaza ca "persuasiune clandestina" (Vance Packard), iar seductia se bazeaza pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele "bains de foule" ale oamenilor politici).

Din punctul de vedere al auditoriului, ceea ce conteaza cel mai mult sunt descifrarea intentiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientarii argumentative induse.

In sfarsit, mesajul in sine se bazeaza pe sensul lingvistic si conditiile pragmatice ale utilizarii sale, pe genurile discursive utilizate (in varianta tipologica: discurs cotidian  vs  literar  vs  mediatic si varianta structurala: discurs narativ vs discurs prescriptiv etc.).

De fapt, relatia intre sine (ethos) si ceilalti (pathos) via logos reprezinta esenta principalelor modele lingvistice din antichitate pana in zilele noastre.

De aici pertinenta definire a retoricii in recenta sinteza a lui Michel Meyer: "retorica este intalnirea dintre oameni si limbaj in prezentarea diferentelor si identitatilor lor. Ei afirma identitatea prin limbaj pentru a se regasi, a se respinge, a gasi un moment de comunicare sau, dimpotriva, a constata ca ii desparte un "zid" [20].

Ca discurs identitar (de afirmare a identitatii individuale si a celei comunitare), discursul retoric inseamna de fapt "negocierea distantei intre subiectii actului discursiv"[21]; acuzatorul intr‑un discurs juridic va urmari augmentarea acestei distante (intre un criminal-monstru si juratii "cumsecade"), in timp ce aparatorul, prin invocarea circumstantelor atenuante, va urmari evidentierea unor puncte de contact intre jurati si inculpat.

In istoria raportului dintre aceste trei componente au existat momente de hegemonie a logosului (viziunea logicizanta, carteziana a limbajului), de dominare a pathosului (in retorica manipulatoare - propaganda) sau de supralicitare a ethosului (rolul determinant al subiectului, problema moralei sale). Platon ii situa pe poeti si pe sofisti in aceeasi tabara, pentru efortul lor de a face sa para adevarate sau macar verosimile, discursurile neadevarate. De fapt, ar trebui opusa argumentarea, care ridica probleme ce separa interlocutorii, de retorica, ce prezinta chestiunile ca fiind rezolvate; prima este rationala, ultima manipulatoare. Roland Barthes utilizeaza conceptul de retorica neagra pentru aceasta strategie falsificatoare, manipulatoare a discursului si retorica alba, in cazul analizei critice, lucide a procedeelor discursive [22].

Adevarata problema care se pune in societatea comunicarii este aceea de a sti (si contracara) de ce oamenii se lasa manipulati uneori in mod perfect deliberat (consumatorul care stie ca produsul nu are calitatile cu care il doteaza publicitatea, electorul care stie ca nu bunastarea lui este principala dorinta a politicianului); altfel spus finalitatea ultima a "oricarei retorici albe" va fi dezvaluirea stratagemelor pentru a educa rezistenta la acceptarea mai mult sau mai putin constienta a manipularii.

In momentul in care unele forme ale mass-mediei si tehnocratia dezvolta monologul in detrimentul dialogului, noua retorica incearca sa restabileasca dialogul, controversa, dezbaterea, altfel spus echilibrul intre disciplina si libertate, intre adeziune si spirit critic, intre stabilitate si progres, pregatind "comunicarea plenara" [23], conversatia cooperativa [24].

Pentru a reface echilibrul si a intemeia retorica ca stiinta, trebuie abandonate o serie de prejudecati precum ruptura afectivitate /argumentare sau suprapunerea afectivitate/irationalitate. De fapt, aceasta schimbare de paradigma a fost deja amorsata prin noul rol al subiectivitatii in stiinta, ca si prin ponderea metaforicului in toate tipurile de discurs, inclusiv cel cotidian si stiintific.

In perspectiva rationalitatii profunde a schimbului discursiv, rationalitate ce nu exclude dimensiunea figurala, argumentarea imbogateste insasi semnificatia libertatii umane: "Numai existenta unei argumentari care sa nu fie nici constrangatoare, nici arbitrara acorda un sens libertatii umane, conditie de exercitare a unei alegeri rezonabile" [25].

Fondatorul tehnicii retorice, Gorgias, afirma ca discursul este un tiran puternic. Discursul, acest element, infim din punct de vedere material si total invizibil, avand plenitudinea creatiilor divine, poate atenua spaima, linisti durerea, spori compasiunea - iata in nuce ipoteza lui Austin din lucrarea "How to do things with words".

Permanent intre Scylla si Charibda, intre totul sofistilor[26] (retorica putand dovedi orice: albul si negrul, pentru si contra) si nimicul lui Platon, intre omniprezenta si absenta, absenta care la Cicero si Quintilian nu inseamna sinceritate, ci pur si simplu incapacitate de a se exprima si a convinge, retorica a parcurs totusi jaloane semnificative in teoria discursului. Daca in antichitate aspectul practic prevala, in zilele noastre asistam la edificarea unei filozofii a retoricii (in problematologia lui Michel Meyer, neoretorica lui Perelman etc.), ceea ce continua in fapt programul lui Cicero pentru care retorica insemna:

i)        o forma - oratio;

ii) un subiect - questio;

iii)     o energie - vis oratoris

Quintilian, in De institutione oratoria, prezinta expresia indirecta drept una din cele doua modalitati fundamentale ale limbajului: preferam sa lasam sa se inteleaga anumite lucruri si sa nu le spunem direct (iata deja sentence meaning si speaker's meaning ale lui Grice, retorica indirectiei la Searle sau cea a oblicitatii la Kerbrat - Orecchioni) [27].

Retorica - ars bene dicendi - actioneaza asupra interlocutorului, limbajul fiind esentialmente actiune de instruire, delectare si impresionare a acestuia: docere / delectare / movere.

Cititor asiduu al predecesorilor sai, Quintilian, ultimul mare retor al epocii greco-latine, se distinge de necorectitudinea sofistilor pentru a se apropia de moralismul platonic, dar la polul celalalt: retorica este necesarmente morala pentru ca nu poti vorbi bine decat daca esti un om cinstit. Inversand preceptul socratic "nu exista retorica fara virtute", Quintilian pare sa afirme "nu exista virtute fara retorica", instaurand in acest fel o estetizare a moralei.

Marile orientari retorice din antichitate au fost diferit asumate de‑a lungul istoriei: atitudinea sofista de preeminenta a aparentei a fost preluata de Machiavelli[28], atitudinea socratica, de Sfantul Augustin, atitudinea estetica, de secolul al XVII-lea.

Incepand cu acest secol, se asista la restrangerea retoricii ("La Rhétorique restreinte"), de care vorbeste Genette, datorata suprematiei evidentei rationale a cartezianismului, personale a protestantismului si sensibile a empirismului. In viziunea lui Descartes, elocinta si poezia sunt calitati apreciabile ale spiritului, inferioare insa rationamentului: "Cei care au rationamentul cel mai puternic si se exprima in mod clar si inteligibil reusesc sa convinga chiar daca vorbesc in bretona si nu au studiat niciodata retorica".

Respinsa de empiristi in numele adevarului (John Locke afirma in Essay on Human Understanding ca retorica insinueaza idei false in spirit) si de romantici in numele sinceritatii (injonctiunea lui Victor Hugo "Paix à la syntaxe/Guerre à la rhètorique"), retorica cunoaste un reviriment extraordinar abia pe la mijlocul secolului XX: neoretorica, logica naturala, pragmatica lingvistica etc.

In noua perspectiva, inventio si actio sunt revigorate intr-o interpretare globala, arhitecturala a textului: "Daca trebuie sa generalizam, astazi acest lucru se intampla pentru ca retorica a fost prea mult restransa. De la Corax in zilele noastre istoria retoricii este cea a unei restrictii generalizate" [29].

Procesul de literaturizare a retoricii initiat de epoca postciceroniana a cunoscut un reviriment filozofic si discursiv bazat pe interdisciplinaritate.

Retorica traditionala distinge dupa categoria subiectului tratat trei situatii comunicationale, trei genuri retorice [30]. Primul scenariu a fost de natura juridica, producand un discurs pronuntat in fata unui public constituit in tribunal: acest tribunal va judeca fapta si persoana care a comis-o, iar autorul discursului va apara sau acuza aceasta persoana. Situatia juridica nu se limiteaza doar la tribunal; o putem intalni ori de cate ori receptorul ocupa un post de autoritate in raport cu emitatorul (copilul in fata parintilor sau elevul in fata educatorului).

In cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenta, autorul incearca sa determine publicul sa gandeasca sau sa actioneze ca el, sa-i inculce o anumita opinie sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natura politica sau religioasa. In sfarsit, al treilea scenariu este epidictic - demonstrativ. El confirma valori admise atat de emitator cat si de receptor (aniversar, necrolog sau panegiric).

Acesta din urma oscileaza intre functional si ornamental. Platon si Aristotel il coreleaza eticii (elogiul este un raspuns adresat virtutii, iar blamul este replica impotriva viciului). In general, epidicticul indeplineste o functie civica si sociala, consolidand normele moralitatii publice.

Aceasta triada de situatii discursive a fost definita pe baza unor criterii tematice (just/injust, avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/aparare, elogiu/blam), criterii emotionale (clementa/severitate, teama/speranta, bucurie/ura), criterii temporale primare (dimensiunea temporala dominanta: trecutul in cauzele politice, prezentul in elogierea sau critica unei personalitati).

Celor trei tipuri discursive li se subsumeaza cateva modele functionale: i) discursul in tribunal, critica sociala, drama, satira; ii) discursul politic, textul publicitar, poezia didactica, utopia, predica; iii) elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful.

Pentru teoria moderna a textului, retorica si diviziunea sa in genuri nu are doar o semnificatie istorica. Pragmatica textului poate fructifica acest concept de situatie textuala integrandu-l intr-un model textual functional.

Dimpotriva, retorica antica propunea un model cu cinci etape descriind diversele stadii ale productiei textuale in juxtapunerea lor temporala:

Daca Aristot a divizat retorica in INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO si ACTIO, traditia romana adauga MEMORIA acestor patru componente.

INVENTIO permite sa se raspunda la intrebarea "Despre ce este vorba?", altfel spus sa prezinte o cauza plauzibila si admisibila. In acest prim plan oratorul dispune de topica sau ansamblul locurilor comune utile tuturor subiectelor (topoi konoi, loci communi). Bazandu-se pe un fond comun de rationalitate, toposurile reprezinta acordul tacit intre emitator si receptor.

Cea de-a doua categorie de argumente cuprinde probele extratehnice (marturii, texte de lege si juraminte), si tehnice furnizate prin intermediul discursului. Formele cele mai frecvent utilizate ale argumentului retoric sunt entitema sau silogismul prescurtat, exemplul (istoric sau fictional) si analogia.

DISPOSITIO este arta compozitiei sintagmatice a discursului distribuit in cateva elemente dupa o schema quasi invariabila:

i)    exordiu, avand drept scop captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul se straduieste sa-l faca atent si binevoitor;

ii)   propositio sau macrostructura esentializata a intregului discurs;

iii) narratio (diegesis): expunerea faptelor reale sau prezentate ca atare. Nararea actiunilor poate lua forma povestii legendare (fabula), a istoriei (historia) sau a fictiunii (res ficta);

iv) confirmatio este momentul probei, altfel spus al consolidarii argumentelor proprii insotite de respingerea argumentelor adversarului;

v)   peroratio reprezinta finalul discursului care contine o recapitulatio si o indignatio (apelul final la compasiune si simpatie).

ELOCUTIO este dimensiunea estetica a discursului sau arta stilului (corectitudine gramaticala, efecte de ritm, tropi si figuri). Terminologia sa este imprumutata din gramatica, muzica si arhitectura. Stilul trebuie sa fie nu doar corect din punct de vedere lingvistic, ci sa convina subiectului, genului discursului. In lumina retoricii lui Quintilian, tratatele vor distinge intre tropi, figuri ale cuvantului si figuri ale gandirii, distinctii reluate in secolul XX de Retorica generala a Grupului μ. Din aceeasi perspectiva stilistica, genurile discursului se distribuie dupa nobletea materiei sau a cauzei in umil, mijlociu si sublim.

MEMORIA. Odata elaborat, discursul trebuie retinut: este obiectul memoriei, a carei prima dezvoltare apare in Retorica catre Herenius. Principiile mnemotehnicii (retinerii discursului) constau in impregnarea in memorie a unei serii de spatii frapante (incapere, bolta, casa) si imagini (forme, semne, simboluri). Mecanismul consta in crearea de spatii mentale. Ordinea acestor spatii urmeaza ordinea discursului; imaginile ne reamintesc lucrurile.

ACTIO. In sfarsit, odata elaborat si retinut, discursul trebuie pronuntat, altfel spus reglat comportamental (voce, debit, gesturi) in functie de cuvintele si temele implicate. Punctul de pornire il reprezinta arta actorului si o serie de observatii riguros codificate privind intonatia, miscarea si gestica.

Aceasta schema nu este doar un model de generare a textului, ci si unul de analiza/ interpretare, dar reconstructia hermeneutica nu va incepe cu ACTIO pentru a se incheia cu INVENTIO; este vorba mai degraba de o competenta retorica arhitecturala, comportand un anumit numar de competente partiale ce corespund fazelor clasice de elaborare a textului. Codul structural va avea in vedere dispunerea elementelor, cel argumentativ inventarul de toposuri, cel figural repertoriul de tropi, figuri sonore, figuri sintactice si cel expresiv actiunea completa de materializare a discursului intr-o interactiune reala.

Destinul retoricii s-a confundat dupa epoca antica si clasica cu cel al invatamantului, altfel spus cu un corp de precepte descriptive si normative. Reforma lui Ramus a rapit retoricii teoria argumentarii (inventio si dispositio au fost corelate logicii), nealocandu-i decat componentele elocutio si actio. "La inceputul epocii moderne s-a consumat ruptura radicala intre expresie si argumentare, intre filozofia empirista,alaturi de rationalism, si retorica indepartata de proba" .[31]

Amputata de componenta filozofica si privilegiind doar teoria figurilor de stil, retorica nu mai este arta discursului in general, ci arta stilurilor rezervata esentialmente studiului formelor limbii literare.

Disparitia retoricii ca disciplina de invatamant a caracterizat o parte a secolului al XIX-lea, dar a permis un veac mai tarziu redefinirea raporturilor intre argumentare si expresie in filozofie, stiinte juridice, studii literare, lingvistica, in special, in varianta pragmatica si enuntiativa.

Printr-o recuperare a traditiei aristotelice, retorica rediviva reintroduce jurisdictia ratiunii in domeniul opiniei (doxa) si al credintei.

Cu statut diferit in diverse epoci, retorica a oscilat intre emfaza si anatema, intre o conceptie sociala si una formalista.

In perioadele de relativa democratie, retorica traieste ca arta a argumentarii; intr-adevar, doar un univers de referinte in care domina pluralismul, autorizeaza dezbaterea si arta de a gestiona diferentele si contradictiile exprimate. In fazele de democratie minimala, retorica se reduce la un pur exercitiu formal, retragandu-se la studiul ornamentelor, tinand de elocutio. Aceasta oscilatie intre o conceptie sociala si una formalista este in egala masura balansul intre o conceptie larga si una restransa a retoricii.

Revitalizarea retoricii in secolul XX este marcata de doua directii principale: distinse dupa criteriul obiectului, conceptelor centrale si statutului epistemologic.

Neoretorica (reabilitarea retoricii aristotelice de catre scoala de la Bruxelles, in frunte cu C. Perelman) focalizata pe mecanismele discursului social (argumentarea prin legatura cauzala, mijloc/scop etc.) isi are originea in filozofia dreptului si spatiul de manifestare in controversa juridica, propaganda politica, publicitate. Cea de-a doua neoretorica - retorica generala a Grupului μ - s-a consacrat studiului lui elocutio. In prima orientare conceptul dominant este cel de schema argumen­tativa, in cea de‑a doua, cel de figura. In sfarsit, prima neoretorica are o vocatie sociala unificatoare (reducerea distantei epistemice intre interlocutori), cealalta valorizeaza exceptia, ineditul, surpriza.

Totusi, ambele sunt discipline pragmatice bazate pe principiul fundamental al cooperarii (P. Grice), rationalitatii (A. Kasher) si al medierii. Medierea este o conditie sine qua non a hermeneuticii figurii si a calculului interpretativ: identitatea totala face orice comunicare inutila, diferenta exacerbata o face insa imposibila.

Pe de alta parte insa, fata de retorica antica empirica, noua retorica analizeaza a posteriori faptele de limba, degajand reguli fundamentale de generare. "Retorica antica se plasa la polul producerii intentionale de efecte, noua retorica se situeaza sub semnul receptarii si hermeneuticii" [32]

Distinctia lui Aristotel intre cele trei mari genuri discursive reprezinta de fapt imbricarea intre factualitatea lui CE (veridicitatea sau improbabilitatea evenimentului discursivizat de noua retorica), calificarea lui CUM (in care argumentarea intalneste lingvistica in retorica sensului sau in schematizarea unei situatii ca in logica naturala) si legitimitatea lui DE CE, dependenta de alegerea normelor prealabile ca in pragmatica transcendentala a lui Habermas.

Daca discursul juridic este bazat pe coduri si jurisprudenta, dar si pe autoritatea (ethosul) judecatorilor, discursul epidictic emfatizeaza logosul, finalitatea discursului fiind de a distinge intre culpabilitate si inocenta, intre oameni si evenimente. In sfarsit, discursul deliberativ initiaza disputa asupra legitimitatii optiunilor, normelor, deciziilor, persoanelor, altfel spus asupra relationarii intrebare/raspuns.

Acceptam ca motto deviza lui Jean-Paul Sartre din "Critique de la raison dialectique": "Caracteristica unei cercetari consta in a fi nedefinita. A o numi, a o defini, inseamna a inchide cercul. Ce ramane? Un mod finit si perimat al culturii, ceva ca o marca de sapun". Schitam in acelasi mod incoativ, nedefinitiv, cateva directii ale cercetarii actuale privind neoretorica, logica naturala si teoria discursului.

In viziunea noii retorici [33], argumentarea inseamna ruperea de rationamentul cartezian more geometrico si de valoarea evidentei pentru a promova adeziunea epistemica, domeniul opiniei, al plauzibilului, al consensului, dar si al conflictului.

Definind argumentarea drept "studiu al tehnicilor discursive permitand producerea sau argumentarea adeziunii la tezele prezentate", se evidentiaza faptul ca valoarea prioritara nu este informatia, ci comunicarea acesteia, asadar forta cu care elementele de proba actioneaza asupra interlocutorului: "O argumentare va fi eficace daca va reusi sa sporeasca intensitatea adeziunii in asa fel incat sa declanseze la auditori actiunea vizata (actiune pozitiva sau retinere de la actiune) sau sa creeze cel putin o dispozitie de actiune care se va manifesta la momentul potrivit" [34]

Din punctul de vedere al patternurilor argumentative, distinse de Perelman & Tyteca, la nivelul continutului se poate vorbi de: valori universale (binele, adevarul, frumosul) sau particulare; valori abstracte (egalitate, dreptate si concrete: tara, biserica etc.), ierarhii abstracte (superioritatea a ceea ce este drept fata de ceea ce este util, superioritatea principiului fata de efect) sau ierarhii concrete (superioritatea omului fata de animal etc.) si toposuri (toposul cantitatii, al calitatii, al ordinii, al esentei), iar la nivelul expresiei de modalitati dominante (asertivul, injonctivul, apostrofa, intrebarea retorica), de constructii specifice (constructia hipotactica argumentativa prin excelenta) si de figuri prioritare (epitetul, metafora, definitia retorica, repetitia, simetria, ironia, litota).

Din perspectiva organizarii argumentative si figurale se poate ajunge la caracterizari interesante ale tipurilor de discurs: discurs stiintific vs discurs cotidian si ale functiilor discursive: discurs referential, focalizat asupra realitatii evocate vs discurs expresiv, centrat asupra polului emisiei vs discurs persuasiv axat pe functia conativa, pe activizarea receptorului vs discurs literar centrat asupra mesajului insusi.

Dupa o lunga perioada de literaturizare a retoricii inceputa inca din perioada postciceroniana (retorica vazuta ca ars ornandi si scientia bene dicendi) se asista astazi la un reviriment neoretoric, cu largi deschideri interdisciplinare: retorica imaginii (Roland Barthes - Rhétorique de l'image), metafora limbajului cotidian si stiintific (G. Lakoff & M. Johnson - Metaphors we live by si A. Ortony - Metaphor and Thought), de argumentare in discursul juridic si politic, dar si in conversatia uzuala.

Daca, in diacronie, opozitia convingere/persuasiune sau demonstratie/ argumentatie era net in favoarea primului termen, la ora actuala, prin lucrarile lui Perelman (La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation, 1958; Le champ de l'argumentation, 1970; L'Empire rhétorique, 1977), argumentatia retorica nu mai este considerata seductie a auditoriului, ci un ansamblu de tehnici discursive menite sa provoace adeziunea (printr-un proces de calcul interpretativ, de inferenta) interlocutorului la o teza problematica.

Conceptia interactionala a activitatii discursive readuce in actualitate faptul (adesea pus intre paranteze) ca discursul nu este numai discurs despre ceva, ci si discurs produs de cineva si adresat cuiva.

Raportul je/autre se actualizeaza intr-o multitudine de forme (de la cele mai vizibile, ca in discursul polemic, la cele efasate din discursul stiintific). De fapt, orice comunicare este dialogica, fiindca interlocutorul este permanent inscris in discurs: el este acea prezenta muta, invizibila, care orienteaza selectarea si combinarea unitatilor discursive. In competenta comunicativa a celor doi parteneri (locutor/interlocutor) intra de fapt trei competente subordonate:

i)        imaginea despre sine pe care si‑o construieste fiecare;

ii) imaginea celuilalt;

iii)     imaginea pe care si‑o imagineaza ca celalalt ar avea‑o despre sine.

De aceea, efortul de convingere reprezinta pentru locutor ajustarea la problematica interlocutorului, la nivelul sau de intelegere (vezi clivajul discurs stiintific/discurs de vulgarizare) si la specificul domeniului abordat. "Cand trebuie sa deliberam sau sa judecam, sa alegem sau sa decidem, ratiunile pe care le furnizam pentru sau contra nu constituie dovezi demonstrabile, ci argumente mai puternice sau mai slabe, mai pertinente sau mai putin pertinente, mai convingatoare sau mai putin convingatoare. Aceste argumente nu urmaresc sa dovedeasca adevarul unei propozitii, ci sa castige adeziunea unuia sau mai multor spirite. Discursul persuasiv trebuie sa se adapteze auditoriului pe care urmareste sa-l convinga, dat fiind ca nu se poate desfasura decat pornind de la ceea ce admite auditoriul sau" [35].

In viziunea scolii al carei exponent este Grupul μ (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) retorica este legata de logica discursiva, ireductibila la cea matematica, dar compatibila cu aceasta.

Logica limbajului natural este o logica-proces, in timp ce logica sistemelor formale este o logica-sistem. Logica naturala este virtual dialogica: "A argumenta inseamna a cauta sa determini auditoriul sa faca o anumita actiune. De aici decurge faptul ca argumentarea este totdeauna construita pentru cineva, spre deosebire de demonstratie care este pentru oricine. Este vorba deci de un proces dialogic". [36]

Corelarea structura/functie, esentiala pentru functionarea discursului, este si sarcina analitica fundamentala a logicii naturale: "Studiul logicii naturale se situeaza la mijlocul drumului intre un studiu structural care cauta sa descrie ansamblul posibilitatilor intelectuale ale unui nivel determinat si un studiu functional concret care se ocupa de probleme de eficienta, de erori, de efecte, de atmosfera Acest studiu are in comun faptul de a nu explora un ansamblu de posibilitati, ci de a studia operatiile realmente efectuate in situatii pe cat de naturale posibil". [37]

O idee importanta lansata de grupul de la Neuchatel este cea a teatralitatii la nivelul urmelor enuntiative (intertext, cliseu, topos, marci ale interactiunii) si al actelor de limbaj angajante (a sustine, a replica, a polemiza etc.): "Regasim in discurs marcile unei anumite imagini a auditoriului, precum si ecoul discursurilor anterioare la care acest discurs trimite si chiar al discursurilor posterioare pe care le anticipa"[38].

In sfarsit, intr-o a treia perspectiva lingvistica, discursul argumen­tativ este un tip discursiv alaturi de narativ (centrat pe desfasurarea temporala), de descriptiv (organizat spatial, paradigmatic), de injonctiv (incitand la actiune). De fapt, nu exista discurs real care sa nu actualizeze mai multe tipuri textuale, iar discursul argumentativ este subiacent tuturor tipurilor: prezent in narativ prin ordonare, in descriptiv prin valorizare, in injonctiv prin componenta de persuasiune.

In momentul in care Perelman isi edifica "imperiul retoric", lingvistii (Roman Jakobson) investigau factorii constitutivi ai comunicarii verbale: emitatorul,receptorul, mesajul, referentul (obiectul din realitate), codul (ansamblul de reguli actionand in sistemul limbii) si canalul. Fiecarui element implicat in actul de comunicare ii corespunde o functie lingvistica: functia expresiva/emotiva pentru emitator, conativa/retorica pentru receptor, fatica de verificare a canalului, referentiala pentru a desemna referentul, poetica pentru a organiza mesajul, in sfarsit, metalingvistica pentru a explica insasi limba si ansamblul de reguli ce o guverneaza. Dimensiunea argumentativa este implicit sugerata de functia conativa (vizand influenta auditoriului printr-un verb la imperativ, un vocativ etc.). Dominat de conceptia saussuriana asupra limbii, Jakobson nu aloca suficient credit vorbirii (individuale) si situatiei de comunicare, pozitie cercetata de M. Riffaterre [39].

El a ajuns la concluzia ca analizele lui Jakobson nu sunt eficiente, iar metoda sa nu poate da decat rezultate negative: "Era ceva conceput intr-un spirit foarte ingust, foarte sistematic si bazat pe multe asertiuni ce nu puteau fi dovedite". [40] Poeticianul invita la apropierea de textul literar ca de o realitate unica, cu articulatii proprii, care cer atentia individualizata a cititorului si nu privirea neutra a structuralistului. Autorul remarca ca structuralismul sufera de imobilism, nu are flexibilitatea necesara investigarii sensului.

Cu Emile Benveniste insa, discursul capata drept de cetate in lingvistica. Problèmes de lingvistique générale elucideaza raportul intre enunt si enuntare, intre text si discurs; astfel textele, rezultanta a sistemului discursului, pastreaza "urmele" situatiei in care au fost produse. Amprentele pe care prezenta emitatorului si a receptorului o lasa in enunt sunt deicticele (pronumele personale de persoana I si a II‑a, sistemul temporal si aspectual, marcile de localizare spatiala) si modalizatorii (anumite adverbe de tipul "din fericire", "din pacate" ce marcheaza adeziunea producatorului enuntului la tezele prezentate: asocierea sau disocierea in raport cu evenimentele schematizate).

Daca, pentru lingvistii francezi din filiera Benveniste, urmele subiectului vorbitor inscrise in enunt reprezinta punctul focal al cercetarii, pentru pragmatica anglo-saxona destinatarul si mijloacele lingvistice prin care el este influentat devin prioritare [41].

O alta perspectiva - lingvistica - asupra argumentarii este cea reprezentata de cercetatorii Jean-Claude Anscombre si Oswald Ducrot, care vizeaza resituarea enuntarii in contextul sau enuntiativ, refuzand sa considere analiza continutului explicit al enuntului suficienta pentru intelegerea mecanismului argumentativ. Enuntul este definit ca indisociabil legat de presupozitiile si implicatiile sale, adica de implicitul situat in amontele si avalul discursului.

Aceasta analiza reprezinta o "retorica integrata structurii pragmatico-semantice a discursului" [42] Ea examineaza principiile argumentativitatii in limba, in timp ce Perelman si cercetatorii americani se situeaza la nivelul discursului. Pentru Ducrot, argumentarea este o influenta care consta in a impune destinatarului nu numai informatii, ci si un parcurs interpretativ vizand admisibilitatea unei concluzii: "A semnifica, pentru un enunt, inseamna a orienta" (catre o anumita concluzie). Chiar daca argumentarea inseamna prezentarea unui enunt E1, destinat sa faca admisibil intelocutorului enuntul E2 ("Este vinovat; deci trebuie sa suporte rigorile legii"), acest mecanism este diferit de demonstratia logico-matematica (in primul rand datorita rolului major al implicitului).

Argumentarea se reduce in aceasta perspectiva la o combinare teoretica circumscrisa procedurilor logico-lingvistice care par sa existe independent de psihologie si istorie, altfel spus de bogatia si complexitatea umana. Validitatea unui argument va fi apreciata dupa locul sau in enunt, fara a se tine seama de personalitatea si cultura interlocutorilor, ceea ce actualizeaza o constanta a lingvisticii moderne: tentatia sistematicii structurale.

Fata de paradigma retoricii clasice: deliberativ, avand drept scop decizii de interes public (in agora), judiciar (vizand apararea/acuzarea) si demonstrativ (avand ca finalitate blamul/elogiul), domeniile argumentativului modern cuprind: argumentatia cotidiana (in forme extreme de reclama si propaganda), argumentatia juridica, argumentatia specifica diverselor ramuri si nivele de abstractizare ale stiintei; argumentatia a fost considerata infrastructura interactiunii cotidiene, partea nevazuta a aisbergului guvernat de opinie, topos, presupus atat de neoretorica ("Mi se pare ca ideea de informatie este un pandant pozitivist si simplist al ideii de argumentatie, pentru ca argumentatia comporta informatia ca pe un caz particular, inversul nefiind adevarat" [43]) cat si de analiza discursului ("Pretentia de a descrie realitatea este travestirea unei pretentii fundamentale si anume de a exercita o presiune asupra opiniilor celuilalt". )[44]

Originea  retoricii

Vorbind despre originea retoricii, vechii teoreticieni aveau dreptate cand spuneau ca elocventa, adica vocatia sau priceperea de a vorbi frumos si convingator, a existat si s-a manifestat mult inainte ca retorica sa apara pe lume. Dupa ce limba, in evolutia sa, a ajuns pana acolo incat sa poata rosti mai multe idei legate la un loc s-au gasit si oameni de talent oratoric care sa o foloseasca cu abilitate pentru transmiterea ideilor lor si influentarea publicului ascultator. Voltaire spunea, in acest sens, ca: "o pasiune puternica si un pericol grabnic desteapta intr-o clipa imaginatia" [45] si asta inseamna ca tot ceea ce este astazi arta a vorbirii a aparut la inceput prin natura. Cazurile din realitate par sa confirme din plin aceasta supozitie. Astfel, unul dintre primii capitani ai califilor, intr-o inclestare militara, vazand ca musulmanii fug, striga mobilizator: "Unde fugiti voi? Dusmanii nu sunt intr-acolo!" Sau, un alt exemplu, un capitan musulman, pe nume Rasi, de pe vremea lui Mahomed, vazandu-si ostasii inspaimantati si strigand cu disperare ca generalul lor Derar este ucis, le zise inspirat si cu efecte nebanuite: ,,Ce va pasa ca Derar e mort? Dumnezeu este cu voi si va priveste! Pasiti inainte!"

Dar, dupa cum preciza tot Voltaire, natura da elocventa; ea o da insa numai in cazuri rare, asa cum arata chiar situatiile citate mai inainte. In urma oamenilor alesi, care prin natura au fost elocventi, au aparut aceia care prin studii sarguincioase au devenit oratori. Lor le-au urmat cei ce au colectionat, ordonat si sistematizat ideile si metodele cu ajutorul carora se poate ajunge la elocventa. Acestia se numesc retori, iar arta creata de acesti teoreticieni se numeste retorica. Incat Cicero in "De Oratore", avea dreptate sa spuna: "insa eu inteleg ca aceasta forta se afla in toate preceptele si ca oratorii au dobandit gloria elocintei nu urmand-o, ci au observat si au imitat ceea ce oamenii elocventi au facut din instinct; astfel se intampla ca nu elocinta s-a nascut din retorica, ci retorica din elocinta" [46]. Retorica si elocventa nu trebuie puse, asadar, pe picior de egalitate, nu trebuie confundate. Elocventa, talentul persuasiunii, al puterii de convingere este un dar al naturii, in timp ce retorica este un efect al studiului. Si in discursuri, ca si in scrieri, trebuie a se deosebi retorica de elocventa, elocventa nefiind o arta, ci un dar al naturii, ca si imaginatia poetica.

Cu toata deosebirea care exista insa intre retorica si elocinta, una fara alta nu inseamna mult, ci, dimpotriva, numai luate impreuna dau eleganta, frumusete, farmec si forta unei expuneri. Asa, un strigat pornit din inima, din suferinta, sau, sa zicem, din entuziasm te poate misca si patrunde, dar nu intotdeauna si convinge. Trebuie, deci, ca talentului, naturii sa-i vina in sprijin demonstratia, lucrarea reflectiei intelectuale, inerenta retoricii. Caci retorica fara arta demonstratiei este imposibila. De aceea anticii, cei care au si inventat-o, Aristotel, in special, considerau pe buna dreptate retorica ca fiind infratirea dintre arta cuvantului, logica si filozofie. Sub acest aspect, retorica este metoda, iar elocventa o urmeaza; una arata mijloacele rafinamentului unui discurs, iar cealalta le intrebuinteaza; intr-un cuvant, retorica este virtualitatea, iar elocventa, realitatea. Un discurs este reusit daca talentul este cultivat, iar perfectionarea acestuia se manifesta numai sub influenta retoricii.

S-a spus ca retorica este fiica elocventei, pentru ca, prima se constituie prin teoretizarea celei de a doua. Este insa vorba de o fiica care o inspira si care ii da puteri noi. Intr-adevar, retorica dezvaluie si perfectioneaza talentul oratoric. Ea inlesneste capacitatea de a cunoaste si aprecia meritele oratorilor si scriitorilor de talent, de a le judeca operele si de a ne da seama de impresiile pe care le produc. Nu este de ajuns a cerceta si retine numai regulile retoricii, ci trebuie sa intelegem facultatile spiritului, sa patrundem intrebuintarea preceptelor retorice prin exercitii, adica prin folosirea lor practica. A-ti cultiva sufletul, a-ti exersa si dezvolta memoria, a medita asupra modelelor sunt aspecte si conditii fara de care retorica ar fi nefolositoare.

Trebuie sa recunoastem ca modelele sau exemplele de viata cele mai semnificative nu dau limpeziri decat asupra unora dintre aspectele actului oratoric. Forta de sugestie a regulilor retorice este insa mai intinsa si mai incarcata de rezultate.

A dispretui studiul preceptelor si metodelor retoricii ar fi o greseala incontestabila. Cei mai mari oratori si scriitori au cautat si au cerut de la expertii in materie lectii de modele de reflectie si experienta. Demostene si Cicero au continuat toata viata lor cu exercitii pregatitoare de retorica, desi au fost mari talente oratorice. Demostene reprezinta un exemplu graitor al adevarului ca oratoria se dobandeste prin munca si ca aceasta nu este numai un har. La inceput, Demostene nu a avut succes: de la tribuna politica a fost respins cu huiduieli de mai multe ori. Desi natura nu-l dotase cu toate calitatile unui mare orator (avea un defect la pronuntare, vorbea incet, isi misca mereu un umar) prin straduinta si o vointa iesita din comun, a reusit sa-si infranga aceste scaderi. Plutarh, marele istoric, povesteste ca pentru a-si indrepta defectele de vorbire lua pietre in gura; pentru a elimina ticul nervos, de miscare a umarului, isi agata o sabie care-l intepa la orice atingere; impotriva vorbirii prea incete si pentru a se obisnui cu zgomotul multimii declama discursurile in fata marii; se inchidea intr-o pestera pentru a medita in liniste; pe Tucidide, vechiul istoric 1-a studiat cu tenacitate. La 25 de ani si-a incercat din nou puterile si a avut succes. De aici incolo avea sa triumfe intotdeauna in fata altora si avea sa devina unul dintre cei mai de seama oratori ai lumii.

Discursul argumentativ este "mise en scène", inscrisa intr‑o teatralitate sociala determinata (de roluri si actori). Discursul argumentativ este mai degraba teatru decat geometrie, constructie riguroasa - prototipul fiind logica formala; emblema sa este Calderon si nu Euclid. B. Brecht afirma ca spectacolul fara participarea activa a spectatorului este doar pe jumatate spectacol. Or, argumentarea este tocmai evidentierea spectacularului, scopul sau nefiind de a construi o reprezentare fidela a realitatii, ci de a asigura coerenta unei anumite reprezentari pentru un lector "model" (inserat prin interogatii retorice, negatii polemice si toate formele eterogenitatii discursive).

Functia teatrala inseamna, pe langa modelarea interlocutorului, libertatea subiectului de a construi si deconstrui relatiile intre evenimentele introduse progresiv [47].

La prima vedere, sfera dreptului, a legii si a justitiei se afla situate departe de cea a jocului. Seriozitatea deplina si interesul vital al individului si al comunitatii domina tot ceea ce tine de drept si justitie. Baza etimologica pentru exprimarea notiunilor din acest domeniu (a stabili, a indica, a reuni, a distribui, a aseza etc.) contine reprezentari aproape opuse sferei semantice in care apar cuvinte cu intelesul de "joc". Posibilitatea inrudirii intre "drept" si "joc" devine limpede de indata ce observam ca practicii dreptului, adica procesului judiciar, ii este propriu caracterul de competitie. Disputa juridica dintre parti este considerata la greci drept agō, o lupta legata de reguli fixe, in forme sacre, facandu-se apel la un arbitru. Aceasta concepere a procesului ca intrecere nu reprezinta o dezvoltare recenta sau un transfer de notiuni; dimpotriva, din natura agonala a conflictului juridic porneste intreaga evolutie, iar aspectul competitional se observa si astazi. Competitie si joc sunt cvasi-sinonime; inaltate in sfera sfinteniei, care este pretinsa de de orice comunitate in momentul in care este vorba de sistemul ei juridic, pot fi observate cum radiaza si in prezent in feluritele forme ale vietii. Justitia se practica intr-o "curte"[48] care e un fel de "cerc magic" (hieros kyklos) in acesta aflandu-se si judecatorii pe scaunele lor dupa cum sunt infatisati pe scutul lui Ahile. Fiecare loc de judecata e un loc sfintit, decupat, delimitat din lumea obisnuita (temenos). Cercul magic este un spatiu de joc in care tribunalul este intrunit, apoi exorcizat, deosebirile de rang dintre oameni fiind temporar suspendate. In procedura din fata judecatorului, dorinta de a castiga este atat de intensa, violenta si exclusivista, incat momentul agonal nu poate fi eliminat. Procesul este un joc de noroc, o cursa sau o lupta cu ajutorul cuvantului (maestria discursului oratoric). De asemenea, reprezinta o lupta pentru drept si nedrept, pentru dreptate si nedreptate, pentru a castiga sau a pierde, adica ideea pur agonala ce umbreste in constiinta comunitatii (mai ales, cu referire la trecutul indepartat) pe cea a face ordine. Elemetul "sansa" apare in prim-plan in memoria omului primitiv justitiar. Notiunea de verdict se leaga de oracol, de o judecata divina, de un capriciu al sortii, asadar de un joc. Balanta Dreptatii (simbolul isi are originea in imaginea lui Homer ce il reprezinta pe Zeus cantarind destinul mortii inainte de inceperea bataliei) este balanta incertului hazard. In antichitate, suma de bani pentru care se judecau partile era constituita din doi talanti de aur, or talanta inseamna la origine balanta. Cuvantul "drept" are semnificatii ce se intind de la abstractul pur (parte cuvenita, despagubire; partile iau si dau, iar judecatorul atribuie - dike)si pana la concretul maxim ("a arunca"; o legatura intre "drept" si "a arunca" exista si in limba ebraica, unde cuvantul pentru lege si drept, tora, si o radacina a altui termen inseamna "a arunca sortii"). Nu este usor de determinat in amanunt conceptia privitoare la judecata divina in mintea popoarelor care au aplicat-o. La prima vedere, ea pare sa se contureze astfel: zeii arata, prin rezultatul incercarii sau al aruncarii, de care parte este dreptatea si n ce directia merge favoarea lor. Dar nu este oare aceasta interpretarea dintr-un stadiu mai vechi? Rezultatul jocului de noroc este in sine o sentinta sfanta. Mai este considerat in acest mod si astazi acolo unde un regulament precizeaza ca "in cazul egalitatii de voturi, hotarasc sortii". Primara este insa forma ludica. De la competitie se poate trece la ramasag care este in stransa relatie cu legamantul. Elemetul "ramasag" isi gaseste dubla expresie in procedura judiciara: persoana din proces pariaza pe dreptatea sa, adica il provoaca pe adversar sa-i dispute dreptatea punand un pariu si rezultatul procesului insusi face subiectul unui ramasag. Dreptul englez a cunoscut pana in secolul al XIX-lea doua forme de procedura in cauzele civile purtand numele de "wager" (literal: "prinsoare", "ramasag"). Duelul judiciar consta in obligatia de a depune intr-o anume zi juramantul de nevinovatie contra unei sume de bani. Desi cazute demult in desuetudine, formele au fost abrogate abia in 1819 si, respectiv, 1833[49]. De altfel, prinsorile referitoare la deznodamantul unui proces sunt si astazi la ordinea zilei in Anglia.

Se deosebesc, asadar, trei forme ludice ale procesului judiciar: competitia, jocul de noroc si duelul oratoric. Procesul judiciar ramane prin natura lucrurilor un duel oratoric, chiar si dupa ce, o data cu civilizatia, si-a pierdut calitatea de joc. Avem de a face in majoritatea cazurilor cu faza arhaica a acestei lupte cu ajutorul cuvantului, unde rezultatul nu-l da argumentul juridic cel mai strans, ci insulta cea mai dura si izbitoare. Agonul consta in dorinta fiecarei parti de a ramane stapana pe situatie intrecand-o pe cealalta prin cuvinte insultatoare bine alese ori intorsaturi de fraze iscusite creand impresia de superioritate. De multe ori, auditoriul rade cu placere pentru ca apare alta datina culturala ludica ce implica distractia in sensul propriu al termenului. De asemenea, civilizatia clasica nu facea distinctie clara intre pledoarie si intrecerea in insulte. La atenieni, oratoria judiciara se afla sub semnul iscusintei in care erau acceptate toate trucurile si orice mijloc de a convinge. Bara si tribuna politica erau socotite sediile artei persuasive. Aceasta arta alcatuia, impreuna cu violenta razboiului, a talhariei sau a tiraniei, "vanatoarea de oameni" a carei definitie o formuleaza interlocutorii din "Sofistul" lui Platon. Sofistii te invatau contra unei sume de bani cum sa faci dintr-o cauza slaba una tare. Un tanar politician obisnuia sa isi inceapa cariera cu o plangere intr-un proces de scandal. La Roma, se credea ca orice este permis. Partea "nedreptatita" se imbraca in vesminte de doliu, suspina si se vaicarea, se referea la binele statului, aducea numerosi suporteri ca sa produca o impresie mai puternica. Unii dintre stoici au incercat sa suprime acest caracter ludic al elocintei si sa o puna in armonie cu normele stricte referitoare la adevar si demnitate. Cel dintai ce a incercat, Rutilius Rufus, a pierdut procesul si a fost nevoit sa plece in surghiun. Totusi, cel ce nesocoteste valoarea obiectiva a dreptului si a normelor morale nu gaseste intotdeauna o rezolvare potrivita. Nu se poate inalta decat printr-un anumit "ethos" la victorie. Cultura autentica are un continut ludic, insa presupune o limitare si o stapanire de sine, o aptitudine de a vedea supremul si extremul in propriile tendinte. Civilizatia autentica pretinde oricand si in orice privinta fair play, iar acesta nu este altceva decat echivalentul jocului respectand buna-cuviinta. Jocul adevarat exclude orice propaganda.

Pornind de la constatarea ca stiinta actuala a trecut de la stadiul descriptiv la cel praxiologic si predictiv (daca nu ar trebui sa mentionam decat interesul lingvisticii si al semioticii pentru teoria jocurilor si a deciziei, pentru problemele de strategie etc.), ni se pare oportun sa analizam programele interdependente, coreland polul emisiv cu cel receptor (fenomenele de adeziune, respingere, continuare/intrerupere a comunicarii), fapt ce se suprapune izotopiei generale a stiintelor omului preocupate de dialog si receptare (estetica receptarii, pedagogia receptarii, "discourse comprehension" etc.) si aceasta pentru ca orice discurs, fara a fi necesarmente dialogal, este totdeauna dialogic. Denuntarea perspectivei monologice a inceput in anii '60 cu Roman Jakobson pe plan teoretic, dar analizele practice nu au intarziat sa o materializeze. De aceea, interesul cercetarii se deplaseaza de la locutie la interlocutie.

Daca valoarea demonstratiei este intrinseca, argumentatia este comextualizata, ancorata hit et unc, argumentatia nu este doar o reprezentare, ci si prezentare a unui discurs in fata unui auditoriu care trebuie influentat (in sensul modificarii universului de cunostinte, al dispozitiilor actionate). Este legitima distingerea riguroasa a tipurilor de context cu pertinenta lor gramaticala specifica: i) contextul verbal; ii) contextul referential; iii) contextul situational; iv) contextul actional al fragmentelor discursive in calitatea lor de acte sau actiuni lingvistice si v) contextul psihologic.

Argumentatia retorica ca fapt eminamente social acopera o vasta arie de actiune: "Fiecare din noi este determinat in diverse momente si in diverse circumstante sa argumenteze, fie ca isi pledeaza propria cauza, isi justifica un anumit comportament, condamna sau lauda un prieten, un adversar, om politic sau ruda, fie ca analizeaza argumentele pentru si contra ale unei alegeri sau decizii. In acelasi timp suntem tinta unor argumente dezvoltate de ceilalti in aceleasi contexte, privind aceleasi chestiuni" [50].

Retorica vizeaza atat demonstratia cat si argumentatia. Demonstratia tine de domeniul adevarat/fals, argumentatia de eficienta interactiunii discursive, de ancorarea hic et nunc. Prima are un caracter obiectiv, cea de a doua unul subiectiv, mai exact intersubiectiv al argumentatiei. Exprimata intr‑un limbaj simbolic, cu enunturi univoce fara investire enuntiativa, demonstratia prezinta evidenta; ancorata in context, argumentatia prezinta o "lectura", un punct de vedere. Demonstratia este consistenta, completa, decidabila; argumentatia nu este necesarmente consistenta si decidabila.

Nu exista o ruptura intre rationamentul demonstrativ si cel argumentativ; efectul perlocutionar al argumentelor din prima categorie este convingerea, al celorlalte persuasiunea.

Principiile retoricii explica modul de functionare a discursului argumentativ ca subsistem al ansamblului retoric.

Principiul non parafrazei implica imposibilitatea traducerii intra si inter lingvistice a figurilor sonore si semantice in primul rand, a proverbelor sau a expresiilor idiomatice.

Metafora (fie ea punctuala: "X e un magar", fie desfasurata de‑a lungul unui intreg text) exprima pregnant si creativ (intr‑o formulare inedita) un obiect cunoscut anterior, focalizat insa in mod diferit. Comunismul a fost numit fie "ciuma rosie", fie "visul de aur al omenirii" si aceste doua metafore sintetizeaza si transpun doua ideologii diferite a caror parafrazare este infinit mai putin elocventa decat metaforele mai sus mentionate.

Principiul transferului permite argumentarea intr‑un anume context in conformitate cu principii foarte generale - toposuri (sau locuri comune).

Fiind nonparafrazabil, discursul argumentativ se supune si principiului inchiderii. Altfel spus, argumentele ce i se pot opune trebuie sa se situeze la acelasi nivel: figura de sens, figura de constructie, figura sonora. Chiar daca respingem ideea vehiculata, vehicululsubzista. Acelasi principiu al inchiderii guverneaza functionarea presupozitiei (ca in intrebarea "X mai este comunist?", in care se afirma indubitabil un statut, cel de comunist in trecut, singurul lucru chestionabil fiind daca X mai crede si acum in aceasta ideologie), mecanismul intrebarii retorice sau al ironiei. Desi cele doua caracteristici ale argumentarii, demers rational si influenta, nu au afinitati de origine (Aristotel le‑a tratat separat in Topice si in Retorica), trebuie accentuat asupra importantei articularii celor doua componente: rigoare rationala si eficacitate emotionala, altfel spus logica + retorica.

Ancorarea pragmatica (auditoriu determinat, presiune a socialului, teatralitate argumentativa), programatic anuntata de un Leo Apostel[51] acum douazeci de ani, este apta sa transforme teoria schemelor argumentative intr‑o retorica dinamica a interactiunii. Aceasta noua retorica nu va mai fi definita drept stiinta "ornamentelor stilistice", ci "dialectica ce manifesta rationalitatea profunda a schemelor cunoasterii umane" [52]. Argumentarea devenind nucleul dur al gramaticii discursive si al unei pragmalingvistici largite ale carei obiective fundamentale sunt mecanismele de producere/ comprehensiune a discursului.

Punctul de vedere argumentativ, considerat initial ca tinand numai de expresie, a fost extins de Noua retorica, inserand perspectiva rationalitatii si adecvarii contextuale. "Doar existenta unei argumentari care nu este coercitiva, nici arbitrara acorda un sens libertatii umane, conditie de exercitare a unei alegeri rezonabile" [53]. Argumentatia reprezinta folosirea cuvintelor de catre actanti umani in scopul formarii de atitudini sau incitarii la actiune a altor actanti umani. Spre deosebire de logica formala, noua retorica exploreaza ratiunea practica, logica discursului cotidian; este o logica deschisa care nu exclude neprevazutul, nedeterminarea si orice alterare posibila a adevarului admis initial, restaurand astfel continuitatea realului.

Conversatia este un ocean de comunicare infiltrata pretutindeni si determinanta chiar in spatii in care produsul final exclude legatura cu oralul (prezenta butadei, discutiei neformale in producerea "opiniei stiintifice" si popularizarea acesteia). Sociologia cunoasterii sustine ca o informatie nu este acceptata, asimilata si memorata decat daca destinatarul o enunta in felul sau, in limba sa si in sistemul sau de cunostinte. Daca aceasta etapa nu se parcurge, informatia ramane fragila, la marginea campului cunoasterii, fiind susceptibila de uitare, deformare, contradictie.

Uneori ignorata sau dispretuita, retorica infrastructureaza procedurile mass-media, formularile reclamei si propagandei, ca si banalitatea conversatiei cotidiene. Nu este intamplator faptul ca dezbinarea relatiilor dintre limba si gandire, ca si preocuparea pentru discurs (intentie, performanta, conventii generice, receptare) sunt la originea interesului pe care filozofii si lingvistii il manifesta pentru retorica [54].

Un intreg arsenal de proceduri ludice si creative de la efecte sonore (sloganul propagandistic "I like Ike"; "SOS Amitié/Nous écoutons, vous parlez") la cuvinte inventate ("Absurdistan"), sintagme deformate actualizeaza corelatia semnificativa intre coerenta gandirii si pregnanta formularii.

"In masura in care este preocupata de problemele ratiunii practice si ale teoriei actiunii, precum si de aspecte ale negocierii distantei intre indivizi, ale persuasiunii si ale adeziunii, retorica preia temele familiare ale cercetarii in stiintele sociale" [55], devenind "matricea cercetarilor umane", orizontul de asteptare al "universului comunicational" contemporan.

Retoricii antici, partizani ai unor efecte de spectaculos facil, preconizau recursul la obiecte concrete (tunica insangerata a lui Cezar inaltata de Antoniu in fata poporului roman), obiecte ce determina o adeziune pe care simpla descriere nu pare sa o produca.

Prezenta poate fi manevrata in doua sensuri: ca realitate indubitabila sau ca irealizare (prietenii cazuti in razboi pot apare ca fiinte umane adevarate, iar dusmanii ca teze inutile; primii sunt cadavre, ceilalti doar cuvinte). Acest joc al prezentei/absentei explica si tehnica anonimatului in opozitie cu statuarea exacta a coordonatelor personalitatii (vezi rolul exemplului: metafora sau butada in discursul politic si stiintific, al concretului in naratiunea cotidiana).

Obiectivitatea absoluta, puritatea de cristal nu exista. Totul este selectie si cine pretinde ca nu face decat alegeri obiective se inseala.

Manipularea ideologica sau utilizarea informatiei porneste nu numai de la deformare, ci si de la omisiune. "Omenirea minte prin omisiune si limbajul se bazeaza pe aceasta minciuna" (Georges Bataille).

Printr‑un chiasm semantic se incearca definirea unei pozitii in hatisul opiniei si informatiei.

Exemplu

Nevinovat de crima x, y e condamnat pentru.

Condamnat la 12 ani, y e recunoscut nevinovat pentru x.

sau

Aceeasi fotografie este comentata dublu: "Maria Ciobanu si avocata sa"; "Elena Iacob si clienta sa", dupa cum receptorul trebuie sa considere in prim plan acuzata sau aparatoarea.

Subiectivitatea interpretativa a fost decelata de retorica antica: "Augustus, un miracol, a crescut un palmier pe altarul tau!"

Daca in alegerea epitetului aspectul tendentios al prezentarii este lesne decelabil, nu acelasi lucru se poate spune despre inserarea unei fiinte intr‑o clasa, desi chiar simpla etichetare marcheaza o orientare argumentativa.

Clasele, sistemele de referinta si valori tin de mentalitate, societate, cultura - obiectele referentiale sunt spatiul unei investiri axiologice.

Valorile axiologice se localizeaza la nivelul reprezentarii referentiale (reflectate in practici simbolici) si la nivelul semnificatiei cuvintelor.

Ni se pare util sa subliniem instabilitatea investirii axiologice: daca rasism, fascism sunt in genere peiorative, comunism, nationalism dobandesc conotatie in functie de locul ideologic al enuntarii.

Rolul argumentativ al axiologicelor pune problema delicata a raportului intre valoarea semantica si functia pragmatica (discursul publicitar va folosi termeni meliorativi, cel politic peiorativi).

Clasificarile pot fi combatute, modificate, dar cel mai adesea ne multumim sa le opunem alte clasificari considerate mai importante(astfel in locul opozitiei bogat/sarac este suficient sa apara in prim plan opozitia alb/negru pentru ca "bietul" alb sarac sa se simta valorizat.)

Este evident faptul ca valoarea argumentativa sporeste daca inserarea intr‑o anumita clasa (tigan, marchiza, bancher) este insotita de un epitet sau daca apare o calificare precum tiran, dictator, pirat (condamnata de unii retori sub numele de petitio principii intr‑un singur cuvant). De asemenea, calificarea este corelata in numeroase cazuri mecanismului stereotipizarii (realitatea simplificata este constransa sa "intre" in cadrele familiare furnizate de clisee, roluri sociale si sexuale, calificative functionand dupa principiul imuabilitatii epitetului homeric; in locul lui "Ahile cel iute de picior" apare in comentariile consacrate mineriadei din ianurie 1999 "luceafarul huilei", ca perifraza designativa pentru Miron Cozma). Rolul notiunilor priveste asadar alegerea sub aspectul cel mai profund, altfel spus cel mai insidios si ineluctabil.

Incercand sa conchidem asupra efectului de prezenta, trebuie sa subliniem importanta alegerii calificativelor, a insertiei fenomenelor intr‑o clasa si a utilizarii argumentative a notiunnilor. Argumentarea este strans legata de modalitate. Astfel, atribuirea unei calitati (la modul asertiv) inseamna deja a alege o calitate din numeroase altele, pentru ca o consideram importanta sau caracteristica. Formularea negativa are rolul de a introduce o reactie la o afirmatie reala sau virtuala a interlocutorului ("Nu‑i vor varsa sangele" spune Othello, ceea ce inseamna respingerea ca gen - nu voi infaptui nici o crima sau doar ca specie - un mod de a ucide printre altele). Interogatia are o importanta retorica considerabila; intrebarea presupune existenta obiectului intrebarii: "Ce ai facut in cutare zi in cutare loc?" sugereaza ca cel interpelat se afla in acea zi in locul evocat.

Argumentarea ca forma de interactiune presupune comuniunea cu auditoriul, comuniune realizata prin:

a) figuri ale alegerii: definitia retorica in primul rand;

"Ce este o armata? Este un corp insufletit de o infinitate de pasiuni diverse pe care un om abil le dirijeaza spre apararea patriei; este o trupa de oameni bine inarmati ce urmeaza orbeste ordinele unui sef caruia nu ii cunosc intentiile: este o multime de suflete in cea mai mare parte josnice si mercenare care nu se gandesc la propria lor reputatie, ci la cea a regilor si cuceritorilor" (Quintilian - definitie retorica menita sa introduca concluzia "Este dificil sa conduci o armata");

b) figuri ale prezentei: repetitia, amplificarea;

c) figuri ale comuniunii: aluzia culturala, citatul, apostrofa (figura centrala in discursul religios), intrebarea retorica.

Profilul gandirii contemporane este dominat de ceea ce Gaston Bachelard numeste filozofie sau nu, filozofie care nu este dorinta de negatie, ci propensiune spre notiuni dinamice si dialectizate.

Pentru a avea o garantie asupra validitatii unei opinii unanime intr‑o anumita privinta, trebuie ca in prealabil sa nu fi fost de aceeasi parere. Doi oameni, daca vor sa se inteleaga cu adevarat, trebuie sa se fi contrazis mai intai. Adevarul este rol al discutiei, nu al simpatiei [56].

Retorica devine asimptota discursului, care interelationeaza aspecte constructive si reflexive, informative si persuasive.

Definitia generala formulata de C. Perelman [57] acopera intregul spatiu al discursului vizand persuasiunea, oricare ar fi auditoriul caruia i se adreseaza si problematica la care se refera.

Noua retorica isi propune prin chiar titlul emblematic, reintoarcerea la Aristotel si reabilitarea rationamentului practic, precum si a "mijloacelor de proba utilizate in domeniul stiintelor umane" [58], altfel spus a domeniului verosimilului, plauzibilului, probabilului, parasit de cartezianism timp de trei secole.

Perelman refuza sa accepte ideea ca in cazul in care deductia logica sau experienta nu pot oferi solutii, suntem abandonati fortelor irationale, instinctelor, sugestiei sau violentei.

Ca discurs de actiune, discursul retoric se bazeaza pe anumite notiuni incarcate cu un "potential afectiv" [59] si care constituie obiectele acordului sau premisele argumentarii: fapte, adevaruri, prezumtii, valori, ierarhii, toposuri (in sensul antic al termenului).

Acordul priveste continutul premiselor (corelate realului: fapte, adevaruri, prezumtii; corelate preferabilului: valori, ierarhii, toposuri), alegerea lor, precum si prezentarea ("efectul de prezenta al premiselor in constiinta auditoriului" [60]). Si cu acestea ajungem la unul din conceptele cheie postulate de Perelman si anume notiunea de auditor subcategorizat in auditor universal si auditor specializat, Auditoriul universal este un construct mental, inerent oricarei culturi, reprezentarea a ceea ce comunitatea respectiva considera valid, acceptabil, admisibil.

Centrata pe subiectivitate si interactiune si exprimata in limba naturala, retorica este "recontre des ésprits", intalnire prin intermediul limbajului. Oratorul trebuie sa plece de la propozitii general valabile, altfel spus recunoscute de auditoriul universal, "transferand asupra concluziilor adeziunea acordata premiselor". [61]

Perelman insista asupra necesitatii acordului spiritelor atat in privinta acceptarii discutiei, dialogului, cat si premiselor, a cunoasterii de fundal. Aceste obiecte ale acordului, adesea inconstiente sau implicite, sunt valorile si ierarhiile admise, locurile comune ca premise de ordin foarte general ce fundamenteaza valorile si ierarhiile.

Oratorul nu isi poate construi argumentarea decat ancorand‑o in sistemul tezelor admise de interlocutor, in absenta acestei ancorari riscand comiterea unui petitio principii. Orice argumentare depinde, atat in ceea ce priveste natura premiselor, cat si in desfasurarea argumentelor, de ceea ce este acceptat, recunoscut ca adevarat, ca normal, ca valabil. "Tezele admise sunt fie cele ale simtului comun, fie cele ale reprezentantilor unui discurs determinat: stiintific, juridic, filozofic sau teologic. Statutul epistemologic al tezelor este variabil: fie afirmatii elaborate in cadrul unui discurs stiintific, fie dogme, fie credinte ale simtului comun, fie pur si simplu propozitii care au fost admise de interlocutori intr‑o etapa anterioara a discutiei" [62].

Tipurile de argumente susceptibile de a genera acordul sunt dependente de sfera realului: fapte, adevaruri, prezumtii sau a preferabilului: valori, ierarhii, toposuri.

Elementele cu grad maxim de credibilitate sunt cele de natura faptelor (faptele de observatie fiind fractiunea cea mai importanta a premiselor) si adevarurilor (ca sisteme complexe, referitoare la legaturile dintre fapte, reprezentate de teorii stiintifice, credinte religioase, sisteme filozofice). Distinctia fapt/adevar poate fi comparata cu antinomia contingent/necesar sau real/schematizare (modelare). Cadrul argumentarii este constituit si de prezumtii, bazate tot pe acordul universal si legate de caracterul rational, cooperativ al schimbului discursiv.

Daca teoria actelor de limbaj si analiza conversationala s‑au axat pe analiza intentiilor instantei emitatoare, neoretorica a incercat sa codifice si comportamentul receptorului. C. Perelman & Olbrechts-Tyteca definesc urmatoarele "premise receptive": credulitatea (care prescrie destinatarului sa considere drept adevarat ceea ce ii transmite emitatorul, pandant al maximei calitati, formulate de Paul Grice) si rationalitatea (subsumand relatia si maniera din sistemul lui Grice). Este absolut necesar sa fie luate in considerare scopurile, intentiile, asteptarile ambelor instante ale interactiunii discursive (interactiune guvernata de principii actionale foarte generale precum cooperativitatea sau rationalitatea si de principii specific discursive precum: coerenta, pertinenta, orientarea argumentativa). Prezumtiile sunt legate de normal si verosimil, iar normalul de ideea de medie, de mod de viata (argumentul frecvent rezultand din transpunerea in situatia celuilalt, a acuzatului de pilda), de distributie (dependenta de ideea grupului social de referinta). Argumentarea juridica se poate desfasura pe baze generale (prin invocarea motivelor crimei) sau specifice (evocarea conduitei acuzatului; se trag concluzii din ce este normal pentru niste oameni care s‑au condus toata viata la fel cu acuzatul).

Orice fenomen se descrie prin inserarea in clasificari preexistente; ele pot fi desigur criticate, modificate (e vorba, in primul rand, de clasificarile stiintei), dar constituie grile, repere valorice fara de care nu este posibila viata sociala, iar argumentarea, ca logica sociala, este fundamental dependenta de sistemele valorice.

"A fi de acord cu o anumita valoare inseamna a admite ca un obiect, o fiinta, un ideal trebuie sa exercite o anume influenta asupra actiunii" [63]

Pe langa valorile universale: Binele, Adevarul, Frumosul exista valori particulare legate de aspiratiile unui anumit grup; alaturi de valori abstracte: libertate, egalitate, justitie apar si valori concrete, circumscrise spatial, temporal etc.: Presedinte, Guvern, Biserica etc. Oricare ar fi valorile dominante intr‑o cultura, viata spirituala nu poate fi construita in afara acestor doua tipuri de valori, care delimiteaza tipuri culturale (rationalismul abstract fata de romantismul concret) si tipuri caracteriale (in diacronie s‑a acordat mai mult credit fie unora, fie altora: "Platon imi este prieten, dar mai prieten mi‑este adevarul" - optiunea pentru valoarea abstracta a adevarului vs Erasm care prefera o pace nedreapta unui razboi drept - optiune pentru concret). In ideologiile care nu recunosc divinitatea ca fundament al valorilor s‑a recurs la alte notiuni (stat, umanitate) concepute fie ca valori concrete (de tipul persoanei - "L'état c'est moi"), fie ca valori abstracte.

Spre deosebire de valori, ierarhiile analizeaza doua paradigme intre care se stabilesc prioritati valorice. Ca si valorile, ierarhiile sunt concrete: superioritatea omului fata de animal, a divinului fata de uman, a omului fata de masina, a valorilor legate de persoana fata de cele legate de lucruri (deosebit de actuala opozitie intre a fi si a avea sau, in ironica formulare a lui Noica, optiunea cultura sau unt, de crestere spirituala sau limitare la bunastarea materiala) si abstracte: superioritatea a ceea ce este drept fata de ceea ce este util, superioritatea cauzei, principiului fata de consecinta.

In domeniul ierarhiilor intereseaza in primul rand certitudinea cunostintelor si interesul suscitat (Socrate si Thomas din Aquino preferau formularea de opinii rezonabile despre subiecte utile unor cunostinte exacte privind lucruri inutile).

Toposurile ("loci" - locuri comune) sunt premisele cele mai generale, adesea subintelese, care infrastructureaza argumentarea.

Aristotel a definit in Topice paradigma toposurilor: toposul cantitatii - un lucru este considerat mai valoros decat altul din ratiuni cantitative: un bun ce serveste mai multor scopuri este preferabil altuia cu mai putine utilizari; ceea ce este util in orice ocazie este preferabil (Aristotel considera dreptatea si cumpatarea preferabile curajului din acest punct de vedere). Suprematia probabilului asupra improbabilului, a normalului fata de exceptie reprezinta tot o subcategorizare a toposului cantitatii. Legat de preferinta acordata probabilului, dar pregatind trecerea la toposul calitatii, actioneaza principiul eficientei la Cicero: lucrurile complete sunt preferabile celor incomplete; lucrurile aflate in puterea noastra sunt preferabile celor ce depind de altii, dupa cum lucrurile ce nu ne pot fi luate sunt de preferat celor de care putem fi deposedati.

Toposul calitatii apare cand se contesta argumentul numarului; este cazul reformatorilor, al celor ce se revolta contra opiniei comune. La limita toposul calitatii ajunge la valorizarea unicului (in opozitie cu banalul, vulgarul).

Toposul calitatii in pertinenta formulare aristotelica prefigureaza si grandoarea conditiei umane pascaliene si eroismul generatiei etice a anilor '30 (Malraux, Saint-Exupéry) si chiar fericirea lui Sisif din mitul camusian: "Ceea ce este dificil este preferabil lucrurilor facile pentru ca apreciem mai mult lucrurile pe care le obtinem cu greu".

Toposul ordinii accentueaza superioritatea cauzei, a principiilor fata de fapte, de concret (in gandirea non empirista); in schimb, teoriile finaliste valorizeaza scopul (cf. omul ca proiect in existentialism).

Toposul esentei nu se refera la o semnificatie metafizica, ci are in vedere acordarea unei valori superioare individului care intruchipeaza esenta [64].

Adeziunea auditoriului este efectul pe de o parte al convergentei toposurilor, pe de alta parte al caracterului ritual, al anumitor conventii de promulgare sau pronuntare (juramantul la tribunal, juramantul lui Hipocrate etc.).

Adeziunea necesara asigura cadrul desfasurarii vietii sociale; este vorba atat de adeziunea locutorului la discursul expus, cat si de ce a interlocutorului conform observatiei de o exceptionala insemnatate in interactiunea sociala formulata de Lewis Carroll: "Cand ai spus ceva, aceasta se fixeaza si trebuie sa‑i accepti consecintele". Aceste consecinte privesc desfasurarea si posibilitatea instituirii contra-discursului.

Punctul de plecare al retoricii este conceptul de acord obtinut pe baza faptelor, adevarurilor, prezumtiilor (dependente de real) si a valorilor, ierarhiilor, toposurilor (legate de preferabil).

Constatand ca actul de limbaj argumentativ este puternic influentat de mecanisme logice, Perelman & Olbrechts-Tyeca stabilesc o clasa de argumente numite quasi-logice:

a) argumente in legatura cu structurile logice (identitate, tranzitivitate, contradictie);

b) argumente in legatura cu relatii matematice (raport parte-intreg mare-mic, raport de frecventa).

O categorie interesanta de argument este argumentul prin sacrificiu cuprinzand toate structurile de schimb (troc, vanzare, schimburi de servicii). Perelman considera emblematic exemplul din Bossuet: "Iisus Cristos care este adevarul insusi, pentru a pecetlui cu sangele sau adevarul spuselor sale si‑a sacrificat propriul trup" si din B. Russell ("Political Ideals"): "Exista probabil un scop si numai unul pentru care folosirea violentei este acceptabila si anume de a diminua violenta lumii".

Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului face apel la relatiile de succesiune si de coexistenta (ce leaga persoana de actele sale si in genere o esenta de manifestarile sale).

Legaturile de succesiune presupun:

i) Legatura cauzala; este o relatie fundamentala, ambele directii de analiza fiind la fel de importante: a) dat fiind evenimentul sa se ajunga la decelarea si definirea cauzei; b) fiind dat un eveniment sa se poata prognoza efectul. Datorita decalajului temporal intre cauza si efect suntem tentati sa asimilam succesiunea cu cauzalitatea; de aici paralogismul lui Post hoc, ergo propter hoc actualizat in superstitii, glume, dar si in discursuri politice care din ratiuni propagandistice prezinta pure succesivitati ca inlantuiri cauzale.

ii) Argumentul pragmatic; permite aprecierea unui act sau eveniment in functie de consecintele sale favorabile sau defavorabile; unii teoreticieni au vazut in el schema unica a logicii judecatilor de valoare. In orice caz, pentru a aprecia un eveniment, trebuie judecate efectele sale.

Acest argument transfera asupra cauzei valoarea consecintelor. Astfel, cel care este acuzat de a fi comis o actiune reprobabila se straduieste sa distruga relatia cauzala fie aruncand asupra altcuiva culpabilitatea; fie punand‑o pe seama circumstantelor.

Argumentul pragmatic permitand evaluarea in functie de consecinte prezente sau viitoare, are o importanta deosebita pentru teoria actiunii. O utilizare caracteristica a argumentului pragmatic consta in propunerea succesului ca si criteriu de validare al multor filozofii.

iii) Legatura cauzala mijloc-scop are vedere posibilitatea minimalizarii unui efect considerat doar consecinta sau dimpotriva a maximalizarii sale cand este prezentat drept scop.

Exista desigur o serie de capcane ale argumentarii cauzale:

pretextul sau invocarea unei false ratiuni pentru justificarea unei situatii (justificarea devenita clasica in discursul politic romanesc postdecembrist a "mostenirii dezastruoase" lasate de guvernul precedent oferita ca unica explicatie a situatiei economice precare);

inversarea cauza/consecinta conform ambiguitatii "oul si gaina" ("Beau pentru ca sotia ma inseala" sau "Il insel pentru ca bea si este violent", punctare a evenimentelor care constituie foarte frecvent cheia de bolta a terapiei conjugale sau "Marim impozitele pentru a mari fondurile bugetare diminuate de evaziunea fiscala"-vs-"Evaziunea fiscala se datoreaza nivelului prea inalt al impozitelor" si exemplele ar putea continua ad infinitum);

supradeterminarea sau invocarea de motive in exces, ceea ce diminueaza credibilitatea discursului justificator (binecunoscuta scuza a copilului care a intarziat la scoala pentru ca nu a sunat ceasul, bunica a uitat sa ii trezeasca, a avut loc un accident de circulatie etc.).

iv) Argumentul risipei introduce o argumentare pentru continuitate; daca s‑a inceput deja o lucrare, s‑a acceptat un sacrificiu care s‑ar pierde daca s‑ar renunta la lucrarea respectiva, trebuie continuat in directia finalizarii. Exemple paradigmatice au fost oferite de Descartes in Discursul despre metoda sau, mai aproape de zilele noastre, de dezbaterile privind Casa poporului, cand argumentul invocat era tocmai finalizarea lucrarii, a investitiei deja incepute.

v) Argumentul depasirii. In unele situatii interlocutorul nu trebuie confruntat cu intreg intervalul ce se separa situatia actuala de scopul final; este preferabil ca el sa fie plasat in fata unor scopuri partiale a caror realizare nu provoaca o opozitie puternica. Marea arta a educatiei, de pilda, rezida tocmai in fixarea unor etape avand fiecare interesul sau propriu. Spre deosebire de argumentul precedent, bazat pe trecut acest tip de argument este proiectiv, incercand sa modeleze viitorul.

vi) Argumentul directiei sau al degetului prins in angrenaj "la pente savonneuse") discuta situatia extrapolarii unui caz particular.

Daca in planul succesiunii, termenii confruntati se situau in acelasi plan fenomenal, legaturile de coexistenta unesc doua realitati din care una se situeaza la un nivel diferit de generalitate si putere explicativa.

vii) Argumentul autoritatii respins de Locke si pozitivisti (ca pseudo-argument destinat sa camufleze irationalul credintelor si sentimentelor noastre) este acceptat de Perelman sub forma:

a)    opiniei comune ("dupa cum se stie");

b)    opiniei savantilor ("asa cum a demonstrat Einstein");

c)    tezelor filozofiei, religiei (considerate la modul impersonal) daca vin in completarea altor argumente.

Evident ca in cazul acceptarii coeziunii act/persoana un individ poate fi descalificat pentru opozitia intre ceea ce face si ceea ce spune (cf. proverbului romanesc "Sa faci ce zice popa, nu ce face popa").

Argumentul dublei ierarhii (argumentul a fortiori) coreleaza termenii ierarhiei discutate cu cei ai ierarhiei admise conform devizei "cine poate mai mult poate si mai putin".

"Daca Dumnezeu are grija de toate pasarile cerului, cu atat mai mult va avea grija de oameni";

"Nu este o rusine faptul ca altadata unul singur dintre noi salva un intreg oras, iar astazi intreg poporul este incapabil si nici nu incearca macar sa‑si salveze patria?" (Isocrate)

In argumentele care creeaza structura realului Perelman grupeaza doua familii de argumente: i) argumentarea prin exemplu, ilustrare si model si ii)  argumentarea prin analogie si metafora. Exemplul, modelul structureaza lumea, impunand o relatie de imitare bazata pe prestigiul modelului. Element cheie al platonismului, modelul fundamenteaza orice constructie filozofica.

Argumentarea prin exemplu este un pivot al argumentarii, exemplul bucurandu‑se de statutul de fapt.

Utilizarea exemplului ca element de proba (argument decisiv) se datoreaza statutului de fapt si pregnantei sale (numita de Perelman efect de prezenta).

Exemplele trebuie sa fie cat mai diverse: confirmante si infirmante. Un tip special de argumentare este exemplum in contrarium. "Pacatul sau turpitudinea morala nu consta in actiunea fizica exterioara, ci in abaterea interioara a vointei de la legile ratiunii sau religiei. Acest lucru e clar, din moment ce a ucide un dusman in lupta si a condamna la moarte un criminal nu sunt considerate pacate cu toate ca actul exterior este absolut acelasi ca in cazul crimei" (Berkeley).

Inrudita cu exemplul, ilustrarea nu intemeiaza regula ci consolideaza adeziunea la o regula admisa, furnizand cazuri particulare ce concretizeaza enuntul general.

Descartes in Discurs asupra metodei - partea a doua sustine teza perfectiunii operelor create de un singur autor, teza ilustrata de reusita in cazul unei constitutii la care a lucrat un singur legiuitor, cladirea proiectata de un singur arhitect etc.

Modelul (bazat de fapt pe argumentul autoritatii) furnizeaza in toate perioadele "paradigme" exemplare in istorie, literatura, dar si in viata privata sau publica (modelul tatalui extrapolat din familie in viata politica: de la seful de trib la "tatucul" Stalin, model ce infantilizeaza si dezautonomizeaza cetatenii).

Analogia instituie o similitudine de structura intre domeniul sensibil si cel inteligibil: "Asa cum ochii liliecilor sunt orbiti de lumina zilei, tot asa inteligenta este uimita de lucrurile cele mai evidente" (Aristotel - Retorica).

Analogia este foarte importanta pentru sintagmatica discursiva si pentru definirea tipului de epistema (astfel clasicismul este dominat de modele spatiale, bergsoanismul de analogii temporale).

Argumentarea perelmaniana admite o ordine proprie a cunoasterii, caracteristica stiintelor umane, distincta de formalismul logico-matematic si de pozitivismul stiintelor naturii, bazata pe toposurile gandirii "practice", "negocierii" cotidiene, dar comparabila, din perspectiva mijloacelor textuale, cu toposurile literare [65].

Se poate spune ca Platon, care din Renastere, prin opozitia transanta intre stiinta (episteme) si opinie (doxa), il inlocuise pe Aristotel, este astazi inlocuit, pe fondul prabusirii ideologiilor totalitare si al "certitudinilor terorizante", de retorica aristotelica in varianta Perelman, pentru care ratiunea se articuleaza in experiente multiple: "Nu credem in revelatii definitive si imuabile, oricare ar fi natura si originea lor; datele imediate si absolute, numite senzatii sau evidente rationale sau intuitii metafizice vor fi excluse din arsenalul nostru filozofic" [66].