MONARHIA CONSTITUTIONALA PARLAMENTARA ROMANA

MONARHIA CONSTITUTIONALA PARLAMENTARA ROMANA

1. Familia regala

Familia regala se constituie din regii pe care i-a avut Romania in perioada cuprinsa intre anii 1866-1947, impreuna cu familiile acestora[1]. Primul rege al Romaniei a fost Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, principe al Romaniei inca din mai 1866. Acesta a domnit pana la 10 octombrie 1914, cand la tron a urmat nepotul de frate al acestuia, Ferdinand I, care a domnit, la randul sau, pana la 20 iulie 1927, cand s-a stins din viata. Dupa regele Ferdinand a urmat, intre iulie 1927 si 6 iunie 1930, ca rege al Romaniei Mihai I, dar fiind minor a fost indrumat de o Regenta alcatuita din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gheorghe Buzdugan (inlocuit din anul 1929 cu Constantin Sarateanu). A urmat la tron, incepand din 8 iunie 1930 si pana in 5 septembrie 1940, regele Carol al II-lea, iar dupa abdicarea acestuia, revine la tron regele Mihai I, incepand din 6 septembrie pana la 30 decembrie 1947.

2. Functionarea monarhiei parlamentare

Dupa impunerea abdicarii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, in data de 11/23 februarie 1866, la conducerea statului s-a instalat o Locotenenta Domneasca, alcatuita din generalul Nicolae Golescu, Lascar Catargiu si Nicolae Haralambie, care au convocat prin presedintele Consiliului de Ministri, Ion Ghica, intregul parlament, unde a fost proclamat ca Domn al Romaniei contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei[2].

Aceasta miscare politica a fost total neinspirata, noul domnitor refuzand tronul, refuz transmis in 17/29 martie, contele avand ambitii mai mari, deoarece provenea din familia de Orleans, pretendenta la tronul Frantei.

De altfel, alegerea unui principe strain, la tronul Romaniei, contravenea intereselor Imperiului Otoman si Rusiei, care pretindeau ca Unirea principatelor s-a realizat doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dupa aceasta cele doua tari urmand sa revina la vechiul lor statut.

Franta, Anglia si Italia acceptau posibilitatea alegerii unui nou principe, realizand ca procesul de unificare era infaptuit, chiar in afara fostului domnitor, iar Austria si Prusia nu si-au exprimat nici o decizie in legatura cu acest fapt[3].

Conferinta marilor puteri, convocata la Paris in legatura cu aceasta problema, adopta la 23 martie/4 aprilie un punct de vedere permisiv, cu conditia alegerii unui domnitor originar din Romania, precum si tinandu-se seama de vointa moldovenilor, care ar fi putut iesi din uniune. De aceea, consideram ca pozitia marilor puteri era concretizata in atitudinea de lichidare a statului roman si anularea actului de la 24 ianuarie 1859.

In aceste conditii, diplomatii romani au facut demersuri pentru gasirea unei persoane agreate de marile familii domnitoare, atat la curtea Angliei, cat si in Franta si Prusia.

Prin demersurile intreprinse de I.C. Bratianu, la recomandarea diplomatului francez Galhau, cu acceptul Angliei, s-a reusit contactarea familiei Hohenzollern. La 19/31 martie, la Dusseldorf, s-a discutat cu principele Carol Anton de Hohenzollern si cu cel de al doilea fiu al sau, Carol.

Carol s-a nascut la 8/20 aprilie 1839, avea deci 27 ani, era ofiter de geniu si artilerie, cunostea bine literatura franceza si avea experienta de razboi, deoarece participase ca voluntar in razboiul Prusiei impotriva Danemarcei din anul 1864[4].

Bunica lui Carol, regina Hortensia, isi crescuse cei doi copii, deci si pe Iosefina, mama principelui Carol, impreuna cu varul lor Napoleon al III-lea, care in conditiile date sprijinea pe tanarul sau nepot.

De altfel, I. C. Bratianu a actionat pentru captarea bunavointei curtilor europene prin mai multe personalitati importante ale vremii.

La 30 martie / 11 aprilie, Locotenenta Domneasca da o Proclamatie catre popor pentru alegerea principelui Carol ca Domnitor al Romaniei, iar intre 2/14 - 8/20 aprilie se organizeaza un plebiscit, care da o 'legalizare' loviturii de stat.

Plebiscitul, precum si folosirea intregului aparat de stat si a bisericii, a dus la eliminarea unor stari tensionale sau de rezistenta, la realizarea alegerii noului domn, precum si la crearea unui context international favorabil din partea marilor puteri, mai ales din partea Rusiei si Imperiului Otoman.

Desi in sesiunea parlamentului din 28 aprilie / 10 mai s-au purtat discutii aprinse cu privire la alegerea unui principe strain, prin votul celor 109 deputati favorabili alegerii, impotriva celor 6 care s-au abtinut, principele Carol Ludovic de Hohenzollern va domni sub numele de Carol I.

Sosind in capitala la 10/22 mai 1866, Carol I s-a prezentat in fata Parlamentului si a depus urmatorul juramant:

Jur a fi credincios legilor tarii, a pazi religiunea romanilor, precum si integritatea teritoriului ei si a domni ca domn constitutional'.

Pentru a da satisfactie puterilor garante, Adunarea deputatilor a hotarat acordarea naturalizarii familiei princiare de Hohenzollern.

Cu Carol I incepe in Romania perioada monarhiei constitutionale. El a domnit pana in 27 septembrie / 10 octombrie 1914, cand s-a stins din viata la Castelul Peles si a fost inmormantat la 2/15 octombrie la Curtea de Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, refacuta in timpul domniei sale.

Domnia regelui Carol I, ce a durat 48 de ani, a fost marcata de o mare dezvoltare economica a statului roman, de o organizare sociala, politica si administrativa deosebita, de elaborarea Constitutiei din 1866, care a sustinut structura unui mecanism legislativ viabil si dinamic, intr-un regim burghezo-democratic inaintat pentru perioada respectiva.

In testamentul sau, Carol I afirma ca in mod permanent   'm-am gandit inainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neincetat si care a avut deplina incredere in mine, Romania ajungand sa ocupe o pozitie vrednica intre statele europene. Am reusit sa ridic la gurile Dunarii si la Marea Neagra un stat inzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele spre a mentine frumoasa sa pozitie si a realiza odata inaltele sale aspiratiuni'.

In indelungata sa domnie s-a trecut de la instabilitatea si agitatia vietii politice (in primii 5 ani de domnie s-au succedat 10 guverne si s-au facut 30 de remanieri), la imprimarea unui ritm al regimului politic, a unei ordini stabilite prin autoritate si legalitate.

Luptele politice dintre conservatorii sustinuti de Carol I si liberali s-au concretizat uneori in manifestari antimonarhice violente, conspiratii si chiar incercari de rasturnare a monarhiei, cum a fost cea condusa de Al. Candiano Popescu din luna august 1870, conspiratie cunoscuta de catre public drept 'tentativa de la Ploiesti' sau 'Republica de la Ploiesti'[5].

Un eveniment major al domniei lui Carol I a fost acela al cuceririi Independentei de stat a Romaniei, in contextul razboiului ruso-turc. Dupa Conventia cu Rusia, semnata la Bucuresti in 4/16 aprilie 1877 pentru asigurarea trecerii armatei ruse pe teritoriul romanesc, incepe colaborarea cu aceasta, culminand cu proclamarea la 9/21 mai 1877 a Independentei de stat. Dupa negocierile din iulie si esecurile in lupte ale rusilor, participarea la razboi a romanilor devine efectiva, iar luptele din fata Plevnei consacra castigarea independentei cu arma in mana.

Ca urmare, la 1/13 iulie 1878, prin Tratatul incheiat cu Turcia se recunoaste independenta de stat a Romaniei si reunirea Dobrogei cu patria mama.

Independenta a fost recunoscuta succesiv de Austro-Ungaria in septembrie 1878, de Rusia in octombrie, de Turcia in noiembrie, de Grecia in februarie l879, de Serbia in iunie si de Italia in decembrie. Dupa 8/20 februarie 1880, si Germania, Franta si Marea Britanie au recunoscut independenta Romaniei.

La 28 februarie 1881 se face propunerea ca Romania sa devina regat, iar la 13 martie 1881, intr-o ceremonie deosebita, Carol I a fost proclamat rege al Romaniei.

Carol I s-a casatorit la 3/15 noiembrie 1869 cu printesa Elisabeta de Wield. Regina Elisabeta a nascut in 27 august/8 septembrie 1870 o fetita, printesa Maria, care, din cauza imbolnavirii de scarlatina, a murit in 28 martie / 9 aprilie 1877. Regina nu a mai avut alti copii, iar ca urmare, conform Constitutiei, art. 83 si a Pactului de familie din 18 mai 188l, semnat de imparatul Germaniei Wilhelm I, seful familiei de Hohenzollern, urmasul la tronul Romaniei a fost desemnat Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I.

Noul rege, Ferdinand, isi incepe domnia la 28 septembrie / 11 octombrie 1914 cu depunerea juramantului in fata parlamentului[6]. In calitate de mostenitor al Coroanei Romaniei, el a fost crescut si educat in spiritul treburilor politice, a activat in armata, unde a parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent pana la general de corp de armata. Avea o cultura generala impresionanta, vorbea curent cinci limbi straine si avea ca pasiune botanica.

A fost unul dintre regii romanilor care a condus statul in imprejurari exceptionale, prilejuite de primul razboi mondial si de faurirea Romaniei Mari.

Mostenitorul sau legal, Carol al II-lea, a intrat in conflict de mai multe ori cu tatal sau si cu regulile Casei regale, renuntand la obligatiile ce-i reveneau in calitate de principe mostenitor. El s-a dezis, la 12 decembrie 1925, printr-o scrisoare adresata regelui, de toate drepturile si prerogativele sale, in favoarea unei vieti de simplu particular. Ca urmare, regele Ferdinand si regina Maria au hotarat in Consiliul de Coroana din 3 ianuarie 1926, care a avut loc la Sinaia si la care au participat I. I. C. Bratianu, G. Marzescu, Al. Constantinescu, Miron Cristea si principesa Elena, constituirea unei Regente ce urma a fi formata din urmatorii: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan[7].

Aceasta Regenta, conform articolului 47 din Constitutie. avea ca atributiune exercitarea prerogativelor regale in timpul minoritatii succesorului la tron, principele Mihai.

Proiectul de lege privind Regenta a fost supus aprobarii Corpurilor legiuitoare in 4 ianuarie 1926, a fost dezbatut si comentat de sefii partidelor, dupa care s-a prezentat ca un proiect definitiv pentru Legea privind proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al Coroanei. De asemenea, s-a mai adoptat o lege privind modificarea Statutului Casei Regale. Cele trei legi au constituit un tot unitar, ceea ce in istoria romanilor a ramas cunoscut ca "Actul de la 4 ianuarie 1926." Acest act l-a consacrat pe Mihai I ca rege al Romaniei, ca urmas al lui Ferdinand.

Desi pe tot parcursul anului 1926 si in anul urmator, atat regele Ferdinand, cat si regina Maria, impreuna cu cercurile politice interesate, au cautat sa determine schimbarea atitudinii lui Carol al II-lea, in vederea revenirii la calitatea de mostenitor, acesta nu si-a schimbat pozitia.

Cu toate aceste demersuri, guvernul condus de Barbu Stirbey din 6 iunie, precum si guvernul condus de I. I. C. Bratianu incepand din 22 iunie, precum si alegerile din 7 iulie 1927 nu au schimbat cu nimic, in perspectiva "ordinei constitutionale", actul de la 4 ianuarie 1926, care a ramas pe mai departe in vigoare.

Regele Ferdinand a incetat din viata la 19 iulie 1927, fiind inmormantat alaturi de inaintasul sau Carol I, in biserica manastirii de la Curtea de Arges.

Putem afirma ca domnia regelui Ferdinand a fost marcata de neutralitatea primilor doi ani de razboi, apoi intrarea in razboiul mondial cu succesele initiale si eliberarea unei parti a Ardealului, urmata de insuccesele militare ce au dus la retragerea armatei romane si ocuparea a doua treimi din teritoriul national de catre inamic, reorganizarea armatei si obtinerea, in conditii de contraofensiva, a victoriilor nemuritoare de la Marasti, Marasesti si Oituz, apoi incheierea pacii de la Bucuresti - Buftea, apoi realizarea statului unitar prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu tara mama[8].

Pe linia dreptului, se poate aprecia activitatea deosebita de reorganizare, precum si reforma electorala si agrara, elaborarea legislatiei unirii teritoriilor, noua Constitutie din anul 1923, dar si dezorganizarea mecanismului constitutional cu privire la succesiunea la tron, datorata atitudinii subiective a principelui Carol.

Incepand cu 2o iulie 1927, cand, in cadrul Adunarii deputatilor si Senatului, reunite, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan au depus juramantul de credinta, se confirma pe cale legislativa ca Mihai I devine rege la 6 ani, iar conducerea regatului intra efectiv in mana Regentei. Pentru impiedicarea unor eventuale incercari ale lui Carol de a veni in tara s-au instituit masuri de siguranta deosebite.

Pana in iunie 1930 urmeaza o perioada de criza dinastica, caracterizata de numeroase agitatii si framantari politice, pentru a rezolva problema succesiunii la tron a lui Carol, inchisa prin actul de la 4 ianuarie 1926[9].

Unele partide politice au manifestat serioase rezerve fata de regenta, I. I. C. Bratianu fiindu-i chiar ostil, existand idei si intentii de a proclama o republica in locul situatiei de provizorat. Atat Iuliu Maniu, cat si fruntasii national - taranisti au incercat sa provoace alegeri libere, pentru a scoate Regenta de sub influenta liberala. Alte grupari, in frunte cu Elena Lupescu, voiau sa-l readuca pe Carol in patrie, iar grupul condus de Zizi Lambrino se erija in prieteni loiali a lui Carol, dar in acelasi scop[10].

Unii carlisti de marca, cum au fost Barbu Ionescu sau Constantin Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Ioseph Bogdan, Mircea Mihail si Hugo Backer, incercau sa-si castige pozitii cat mai influente si apropiate de "viitorul rege", tesand o seama de intrigi interne si pe plan international.

Printre sustinatorii lui Carol se aflau si unele persoane din Corpul Diplomatic, cum au fost: Petre Ciolan (consul la Paris), Alexandru Creteanu (ministru la Washington), N. Tataranu (atasat militar in Franta), precum si o seama de bancheri, oameni de afaceri, ziaristi, ofiteri si alti oameni politici.

Carlistii cautau sa speculeze nemultumirile, sa inoculeze ideea ca principele nu a plecat de buna voie din tara, ca este singurul in masura sa puna capat dominatiei liberale de la conducerea tarii. In acest context, se poate aminti contactul pe care reprezentantii P.N.T. l-au stabilit in anul 1927 cu fostul principe la Paris, prin Virgil Madgearu, M. Popovici, Citta Davila, V. V. Tilea, Victor Cadere, transmitand intentiile lui Iuliu Maniu de a-l sprijini, cu conditia sa se desparta de Elena Lupescu.

Partidul National, condus de Nicolae Iorga, se pronunta pentru revenirea in tara a lui Carol, la fel precum si Alexandru Averescu si M. Manoilescu.

In anumite imprejurari, chiar si Carol a afirmat ca va reveni in tara, iar in 23 octombrie 1927 acesta a trimis cinci scrisori sefilor de partide N. Iorga, I.I.C.Bratianu, Iuliu Maniu, A.C. Cuza si Al. Averescu, cu acelasi continut, dezvoltand ideea de revenire. M. Manoilescu, care le transportase, a fost arestat, la fel si alti carlisti, iar guvernul a inceput o campanie deosebita cu acuzarea ca se incearca un complot "impotriva statului". Manoilescu este eliberat de Consiliul de judecata, impotriva dorintei guvernului. La data de 24 noiembrie 1927 moare I. I. C. Bratianu, iar P.N.L. nu-si revine imediat dupa aceasta pierdere deosebita, deoarece Bratianu facuse posibil ca o lunga perioada de timp monarhia sa fie subordonata intereselor partidului liberal.

Pana in 7 iunie 1928 sunt mai multe discutii politice cu privire la situatia lui Carol, moment in care principesa Elena solicita Curtii de Apel Bucuresti desfacerea casatoriei cu fostul principe, divortul pronuntandu-se in 21 iulie.

Incepand din 1928, taranistii, precum si multi oameni politici importanti, isi intensifica actiunile in sprijinirea lui Carol, iar presiunea luptei politice face ca la 3 noiembrie guvernul lui Vintila Bratianu sa cada. Astfel, la 8 noiembrie 1928, Regenta ii incredinteaza lui Iuliu Maniu mandatul constituirii unui nou guvern, care aduce la conducerea tarii, incepand din 10 noiembrie, primul guvern taranist.

Datorita presiunilor politice, alimentate si de conduita deplorabila a principelui Nicolae in viata particulara si publica, Carol incepe sa aiba succese, alimentate si de atitudinea precauta, dar binevoitoare a lui Iuliu Maniu, care o sfatuia pe principesa Elena sa renunte la divortul abia pronuntat. O criza a Regentei s-a produs in 7 octombrie 1929, cand moare Gh. Buzdugan, astfel ca apare necesara convocarea Corpurilor legiuitoare.

Deoarece Consiliul de Ministrii a preluat conducerea statului pana la numirea unei noi Regente, Partidul National Liberal si Partidul Poporului au criticat vehement aceasta "lovitura de stat". Dupa consultari si demersuri politice deosebite, in cadrul Adunarii parlamentare convocate s-a stabilit alegerea in cadrul noii Regente a lui C. Sarateanu, candidat propus de Vaida Voievod, un cvasi-necunoscut in Adunarea Deputatilor. Prin aceasta miscare politica se incheia influenta liberala asupra Regentei si incepea capitolul influentei taraniste. Intre timp, institutia Regentei sufera o grea lovitura, insusi principele Nicolae transformandu-se intr-un infocat carlist. P.N.L. sustine in continuare, in cadrul Congresului din 1- 4 mai 1930, necesitatea "ordinei constitutionale".

Dupa mai multe manevre diplomatice si politice, in 27 mai 1930 gruparea carlista hotaraste ca fostul rege Carol sa se intoarca in tara, fapt ce se implineste in 6 iunie 1930. Primirea fruntasilor taranisti la palatul Cotroceni reprezinta actul de recunoastere a restauratiei lui Carol al II-lea, chiar daca Iuliu Maniu punea problema "moralei". Cu concursul principelui Nicolae, a unor ofiteri si generali, a unor oameni politici si chiar a unor fruntasi liberali, printre care era si Gh. Bratianu, actul de la 4 ianuarie s-a declarat necesar a fi anulat. Cu toate acestea, in 7 iunie, P.N.L. isi precizeaza pozitia in sprijinirea Actului regelui Ferdinand din 4 ianuarie 1926.

In aceeasi zi, in cadrul Consiliului de Ministri, delegatia national taranista exprima "vointa nationala", fara a mai pune problema impacarii cu principesa Elena si a despartirii de doamna Elena Lupescu.

Noul guvern supune Regentei spre aprobare o lege care abroga articolul 6 si 7 din Statutul Casei Regale, dand dreptul in aceste conditii lui Carol sa se intoarca in tara. In acest context, regentii demisioneaza, iar in 8 iunie, in cadrul Parlamentului, regele Carol al II-lea este repus in drepturile sale, iar Mihai este proclamat in mod formal " Mare Voievod de Alba Iulia ".

3. Viata parlamentara in contextul tendintei spre autoritarism a Regelui Carol al II-lea

Toti cei care au lucrat pentru "restauratie" au incercat, in toate chipurile, sa acrediteze ideea ca aceasta reprezinta vointa nationala si nu vointa unor partide, desi era clar ca regele Carol al II-lea a profitat de situatia grea din tara, de criza economica, precum si de sprijinul Partidului National Taranesc[11].

Singurul partid care a ramas ostil "restauratiei" a fost P.N.L., care caracteriza intreaga actiune taranista "o simpla incercare de aventura". In mod practic, intregul partid era debusolat. Pozitia partidului s-a schimbat in 19 iunie, cand s-au apreciat ca utile si legitime toate actiunile lui Carol al II-lea. Reluarea relatiilor dintre liberali si rege a inceput printr-o umilire totala a sefilor acestui partid istoric.

Odata cu "alegerea" noului rege Carol al II-lea, era nevoie de un nou guvern. In intentia regelui era sa concentreze puterea executiva in mainile sale, numind, impotriva prevederilor constitutionale, un militar, generalul Prezan, pentru a forma un nou guvern, care sa fie de "uniune nationala". A urmat apoi numirea lui Iuliu Maniu pentru formarea unui nou guvern. Acesta s-a angajat sa-l realizeze in conditiile incoronarii la Alba Iulia, impreuna cu regina Elena.

Dupa "curatenia" de la palat care a culminat cu anihilarea din punct de vedere politic a mamei sale, regina Maria, indepartarea fostei sotii Elena si atribuirea titlului de "maiestate", in loc de regina, aducerea Elenei Lupescu in Bucuresti la 12 august, actiunile regelui au continuat cu numirea tuturor prietenilor in functii la Curte. Astfel s-a constituit camarila regala, care va conduce intreaga viata social-politica a tarii.

Beneficiile financiare ale acestei camarile erau uriase, daca ne gandim, spre exemplu, ca regele a ordonat schimbarea uniformei armatei, dar confectionarea pieselor necesare se realiza la atelierele prietenului sau, avocatul Dumbraveanu. De notorietate este si constructia noului palat regal de catre o ruda a Elenei Lupescu[12].

Constantin Dumitrescu, M. Manoilescu si Nae Ionescu devin ideologii noului regim ce-l avea in frunte pe Carol al II-lea.

Felix Wieder, Aristide Blank, N.Tabacovici si Al. Mavrodin faceau parte din cercul oamenilor de incredere ai regelui, reusind in scurt timp sa acumuleze averi deosebit de mari, ca urmare a influentei pe care o exercitau.

Indepartarea liderilor partidelor si, mai ales, situatia incordata dintre rege si Iuliu Maniu va duce la demisia acestuia, in 8 octombrie.

A urmat un guvern taranesc condus de Gh. Mironescu, iar din a doua parte a anului 1930 s-au ivit tendintele activitatii extremei drepte. Incepand din noiembrie, incercarea de a acapara puterea devine din ce in ce mai vizibila, pe fondul inrautatirii majore a situatiei economice.

Ideea unui guvern de "uniune nationala" revine si in 1931, cand Nicolae Titulescu nu-l poate realiza, cu toata diplomatia si dupa un indelungat tur de contactari a fruntasilor politici. Urmeaza N. Iorga pentru a forma un nou guvern, apoi C. Argetoianu, care trebuie sa pregateasca alegerile in conditiile unei crize prelungite.

La 17 februarie 1932 s-a realizat un acord intre Carol al II-lea si Elena, prin care fosta regina urma sa locuiasca la Florenta, putea sa stea 4 luni pe an in tara si putea, de asemenea, sa-l ia pe Mihai doua luni pe an in strainatate, in schimbul unei rente viagere de 7.200.000 lei.

Slabirea partidelor politice a continuat, concomitent cu intarirea pozitiei regale si a camarilei, in detrimentul guvernului, spre dezastrul economic al tarii. A urmat un guvern de tehnicieni, Iorga - Argetoianu, care a cazut si el in iunie 1932, ca urmare a problemelor de buget.

Lupta politica impotriva camarilei a fost dusa de P.N.L., Partidul Poporului, Partidul Nationalist Democrat, Uniunea Agrara, Partidul Conservator, Partidul National Agrar si chiar de unii dintre fruntasii P.N.T., ca Iuliu Maniu, care criticau camarila pe cont propriu.

In 17 iulie 1932, taranistii castiga din nou alegerile, dar Iuliu Maniu refuza sa formeze un nou guvern. Este desemnat Al.Vaida Voievod, care formeaza un guvern national-taranist, intrand in conflict cu Iuliu Maniu. De asemenea, se isca un conflict si cu Nicolae Titulescu in privinta relatiilor cu Uniunea Sovietica, ceea ce duce la demisia celui din urma.

In anul 1933 se produce o imixtiune a lui Carol al II-lea in problemele guvernarii, ceea ce duce la caderea guvernului, pentru ca regele sprijinea pe prefectul de politie pe care seful guvernului voia sa-l schimbe, netinand seama ca este tatal lui Puiu Dumitrescu, prieten al regelui si ca facea parte din camarila. S-a ajuns ca presedintele P.N.T. sa critice regele si camarila chiar in Parlament. Toate partidele au receptat aceasta atitudine, iar P.N.L. a cerut partidului de guvernamant sa iasa din echivoc si sa-si exprime clar pozitia.

La 15 ianuarie 1933 camarila aresteaza, fara aprobarea Ministerului de Justitie, pe Grigore Fortu, cel ce in anul 1930 initiase Organizatia Blocul Cetatenesc, cu scopul de a recunoaste drepturile reginei Elena si eliberarea lui Carol de sub tutela camarilei. Este un act de forta si dictat, camarila privand de libertate un adversar politic.

Guvernul Vaida Voievod reprima sangeros pe muncitorii grevisti, iar cu acordul regal se foloseste armata impotriva muncitorilor.

In luna martie, regele are ocazia de a incepe compromiterea lui Iuliu Maniu, care era seful guvernului pe timpul incheierii afacerii "Skoda", tranzactie care ducea la lichidarea industriei nationale de armament. Astfel, in urma repetatelor atacuri compromitatoare, acesta a fost nevoit sa-si dea demisia din presedintia P.N.T. Guvernul Vaida Voievod incepe sa nu mai aiba suport in propriul partid, punand in fata regelui problema aducerii la guvernare a P.N. Liberal, iar ca argumente se invocau relatiile din tara si strainatate a P.N.L. si a lui I.G. Duca, care puteau constitui un sprijin deosebit pentru monarhie, dar si o limitare a actiunii camarilei.

Cresterea influentei P.N.L. s-a facut si prin intermediul direct al unor prieteni ai Elenei Lupescu si prin "omagiile" ce le-a prezentat I.G. Duca acestei doamne, care a facut posibil ca in toamna, la 14 noiembrie, sa se formeze un guvern liberal. Guvernul Duca isi intemeia activitatea pe Constitutia din 1923, fiind criticat de mai toate partidele, dar chiar si de catre cei care l-au adus la putere. De aceea, s-a trecut la organizarea de noi alegeri. In P.N.T., Al. Vaida Voievod lasa locul de presedinte lui Ion Mihalache, recunoscand greselile ce le facuse. Acesta incearca apropierea de regalitate.

Celelalte partide critica foarte aspru atat partidul de guvernamant, cat si camarila. De aceste atitudini au profitat legionarii, care si-au depus candidaturi in 68 din cele 71 judete.

In 9 decembrie 1933 Consiliul de Ministri a adoptat un "Jurnal" de desfiintare a Garzii de Fier, care urmarea schimbarea "ordinei de stat". Chiar si regele era impotriva Garzii de Fier, deoarece aceasta criticase pe Elena Lupescu si pe membrii camarilei. In 29 decembrie, I.G. Duca este ucis de legionari la Sinaia, ceea ce a starnit o vie reprobare in randul opiniei publice. Din cercetarile facute ulterior s-a dovedit ca regele nu a "creat acest eveniment", dar a profitat de el.

Din 30 decembrie, noul guvern numit introduce starea de asediu si cenzura, aresteaza legionarii, chiar si pe Nae Ionescu, care iesind din camarila a trecut in Garda de Fier pe post de ideolog. Este arestat si Nichifor Crainic, redactor la "Calendarul" precum si V. Gomoiu.

S-au luat masuri impotriva P.C.R.

Regele a mizat in actiunile sale pe tinerii liberali, l-a numit pe Gh.Tatarascu ca presedinte al Consiliului de Ministri, iar la presedintia Partidului National Liberal a urmat C. I. C. Bratianu.

Rezultata din modul defectuos si dictatorial de conducere a tarii, s-a organizat de catre Victor Precup si un grup de ofiteri o incercare de lichidare fizica a lui Carol al II-lea si Elenei Lupescu, in noaptea de 8 aprilie 1934. Complotul a fost descoperit, ofiterii arestati si condamnati. Pe langa acest rezultat, Elena Lupescu a reusit sa-l elimine din camarila si pe Puiu Dumitrescu si rudele sale.

Din anul 1934 se observa tendinta de a domina viata politica, de a macina din interior partidele si de a conduce tara prin forta. Au fost eliberati asasinii lui I. G. Duca, iar incet si sigur Carol al II-lea a inceput colaborarea cu Garda de Fier. Achitarea legionarilor a marcat infrangerea guvernului si a partidelor politice. La 10 decembrie 1934 se infiinteaza, de catre generalul Gh. Cantacuzino-Granicerul, partidul "Totul pentru tara", subordonat legionarilor.

Cu ajutorul masonic francez si cu sprijinul lui Al. Averescu, care se sustinea in mod deosebit pe conducerea armatei, la 5 februarie 1934 se constituie un guvern de autoritate. Atat regele, cat si generalul Averescu doreau ca noul guvern sa fie instrumentul autoritatii proprii. Dupa 19 mai 1934, se schiteaza un nou program de guvernare, in care regele prezida Consiliul de Ministri, ministrii raspundeau de actele lor fata de suveran, numarul membrilor Adunarii deputatilor se reducea in mod substantial, Parlamentul vota legile, dar nu putea sa interpeleze guvernul, regele fiind singurul care putea sa convoace Parlamentul. Aceste masuri erau, in mod practic, tendinte clare de incalcare a Constitutiei si intronarea unei dictaturi regale.

Contradictiile dintre rege si generalul Averescu au ca rezultat renuntarea la ideea de constituire a unui nou guvern. Contradictiile aratate au fost accentuate si de interventiile ministrului Frantei la Bucuresti, precum si de nemultumirile exprimate de regele Alexandru al Iugoslaviei, ceea ce a creat perturbatii si in relatia cu principalele partide.

In perioada anilor 1934-1938, raporturile de putere din Romania s-au concretizat prin confruntari politice virulente, pe de o parte intre rege si partidele politice, in scopul intaririi autoritatii lui Carol al II-lea, iar pe de alta parte generate de intentia fortelor de dreapta de a accede spre putere[13].

Impreuna cu Gh. Tatarascu, Richard Franasovici si alte persoane influente, s-au luat masuri de catre rege pentru limitarea activitatii fortelor burgheze si muncitoresti din opozitie. La 7 aprilie 1934 s-a elaborat Legea pentru apararea ordinei de stat, care consacra continuarea starii de asediu de la asasinarea lui I. Gh. Duca, iar din 9 iulie 1934, prin elaborarea si aprobarea Legii deplinelor puteri, guvernul are mandatul sa elaboreze decrete - legi, care ulterior erau aprobate in bloc de Corpurile legiuitoare. In acest fel s-a procedat la ocolirea Parlamentului si la asumarea de catre executiv a puterii legislative. Desi statul functiona cu un Parlament conform Constitutiei din 1923, s-a produs modificarea legii fundamentale la sfarsitul anului 1934, reusindu-se reducerea numarului deputatilor, numirea senatorilor de catre rege, sporirea atributiunilor si puterilor regale.

In perioada 1935-1936, asistam la lupte intestine in interiorul P.N.L., aripa "tinerilor " fiind incurajata la procedurile de schimbare a "batranilor". Totusi, ramane C. I. C. Bratianu in functia de presedinte al partidului, precum si Gh. Tatarascu in functia de secretar general, aripii tinere dandu-i-se satisfactia primirii unor functii in partid, ceea ce creeaza oportunitatea apropierii acestora de rege.

La 29 august 1939 se produce o noua remaniere guvernamentala, cu care ocazie Carol al II-lea reuseste sa-i impuna lui Gh. Tatarascu, fara avizul conducerii partidului, schimbarea lui N. Titulescu de la Ministerul de Externe. Contradictiile din P.N.L. cresc, astfel ca in organizatia din Transilvania se impune ca presedinte Valer Pop. Macinat de lupte interne, P.N.L. nu poate sa se opuna fortelor dictatoriale regale si camarilei, nici instaurarii unei guvernari autoritare. Ca urmare a ascensiunii fortelor antidemocratice si tendintei spre autoritarism a lui Carol al II-lea, sefii partidelor traditionale incearca realizarea unor contacte directe. Astfel, se organizeaza intalniri intre Iuliu Maniu si C. I. C. Bratianu, intre Iuliu Maniu si Al. Averescu, pe de o parte, si Gh. Filipescu si Gr. Iunian, in incercarea de a apara si salva regimul parlamentar constitutional. In acest context se desfasoara mai multe adunari in partide si demonstratii publice ale membrilor si simpatizantilor.

Pentru contracararea acestor contacte si tendinte de organizare opozitionala, Elena Lupescu il abordeaza pe directorul Societatii de posta, telegraf si telefon, Ion Pitulescu, pe care il convinge sa actioneze in urmarirea si culegerea de date despre oamenii politici, folosind serviciile de telegraf si telefon. Pentru denigrarea si compromiterea lui Iuliu Maniu, Carol al II-lea incurajeaza tendintele centrifuge ale lui Vaida Voievod, in scopul realizarii unei alte organizatii, denumite Frontul Romanesc. Aceasta organizatie tindea sa schimbe raportul dintre romani si celelalte nationalitati in cadrul institutiilor statului, prin operatiunea denumita "numerus vlahicus". In 13 - 14 martie 1935, Vaida Voievod este desarcinat din functia de presedinte al organizatiei P.N.T. din Ardeal, ceea ce duce la o grava sciziune si la slabirea partidului, situatie convenabila si programata de Carol al II-lea.

Intemeierea Frontului Romanesc, la 25 februarie 1935, a schimbat raportul de forte politice in favoarea celor de dreapta. In acest context, Partidul National Agrar, L.A.N.C. si organizatia "Totul Pentru Tara" isi lanseaza cu multa virulenta sloganele impotriva fortelor democratice. In toamna, se initiaza o campanie taranista foarte dura impotriva liberalilor, ceea ce duce la pierderea prestigiului si sprijinului maselor. Dorinta de a castiga cu orice pret alegerile si de a capta bunavointa regala duce la abandonarea politicii traditionale de incurajare a sistemului parlamentar-constitutional si aplecarea spre dorintele regale, realizarea unei politici sovaitoare si obediente, cu accente de sprijinire a dreptei. Carol al II-lea continua actiunea de discreditare a lui Iuliu Maniu, incercand sa-l influenteze pe Virgil Madgearu si N. Lupu, ba chiar sa-l aresteze pe D. Gerota pentru opiniile antimonarhice deschis exprimate.

In cursul anului 1936, regele initiaza actiuni de apropiere de "Garda de Fier", incercand sa-si subordoneze aceasta ideologie, cautand sa-l atraga de partea sa pe Corneliu Zelea Codreanu. Primirea la rege a lui Gh. Furdui, inmanarea a 100.000 lei din caseta personala pentru desfasurarea unor adunari studentesti legionare sunt acte de bunavointa fata de aceste organizatii cu ideologie fascista. In intalnirile secrete din februarie 1937, dintre rege si "capitan", s-a incercat un compromis, regele oferindu-si serviciile pentru a-i aduce la putere pe legionari, in schimbul functiei de "capitan" al organizatiei, ca urmare a serviciilor ce urma sa le aduca lui Carol si pentru activitatea impotriva fortelor democratice. Deoarece nu s-a ajuns la o intelegere, Carol al II-lea, prin Decretul-lege din octombrie 1937, infiinteaza organizatia "Straja Tarii", menita sa asigure educatia copiilor si tineretului in proslavirea "Marelui strajer", avand si scopul de a atrage o parte insemnata din tineretul legionar in noua formatiune[14].

Pe de alta parte, legionarii au incercat si ei sa grupeze in jurul ideilor lor si celelalte partide, organizand intalniri cu Iuliu Maniu, cu Gh. Bratianu si alti lideri politici, cu scopul declarat de a realiza un front comun pentru contracararea lui Carol si camarilei sale.

Se poate afirma ca, la sfarsitul anului 1937, viata parlamentara se gasea intr-un regres deosebit, principalele partide burgheze fiind macinate de lupte interne si de confuzii ideologice. Guvernul era transformat in mod practic in Cabinetul personal al regelui, iar fortele din opozitie, divizate, nu reuseau nici o influenta pozitiva.

In 12 noiembrie 1937, I. Mihalache este chemat de rege pentru a face un nou guvern, in colaborare cu Vaida. Deoarece intre acestia erau mari neintelegeri, regele a dat mandat in continuare lui Gh.Tatarascu sa creeze un Guvern cu o "baza largita". Noul Guvern a avut ca sarcina sa organizeze noi alegeri, sens in care a dizolvat Parlamentul si a stabilit data alegerilor pentru 20 decembrie 1937. S-au format carteluri electorale intre P.N.L. - P.N. Democrat - Frontul Romanesc si Partidul German, dar acestea au dus la accentuarea divergentelor liberale.

Politica taranista de "asteptare a bunavointei regale" a suferit un esec deosebit, astfel ca I. Mihalache si-a dat demisia in 23 noiembrie 1937, in functia de presedinte fiind ales Iuliu Maniu.

La 25 noiembrie, se incheie un pact de neagresiune intre Iuliu Maniu, Gh. Bratianu si C. Z. Codreanu pentru apararea "corectitudinii alegerilor", precum si pentru contracararea actiunilor guvernului Tatarascu in alegeri. Aceasta a fost o mare greseala, opinia publica nereceptand pozitiv alianta partidelor traditionale cu organizatia fascista, nedandu-si votul pentru acest cartel electoral[15].

Lupta electorala a dus la rezultate surprinzatoare, prin aceea ca nici un partid nu a avut 4o % din totalul voturilor, guvernul a pierdut alegerile, national-taranistii au pierdut o mare parte din electorat, in schimb fortele de dreapta si organizatia fascista Garda de Fier au castigat un numar insemnat de voturi.

In 28 decembrie 1937, Octavian Goga este insarcinat sa formeze un nou Guvern, dar fara o baza larga si fara sustinerea nationalilor-crestini acesta nu putea sa aiba succes. In aceste conditii, regele Carol al II-lea desfiinteaza Corpurile legiuitoare, in scopul organizarii de noi alegeri in martie 1938.

Acest Guvern nepopular a dus la schimbarea atitudinii partidelor fata de gruparile pro-carliste, prin aceea ca P.N.T. a eliminat din partid pe cei care au intrat in guvernul Goga, iar in interiorul partidului s-au facut mari presiuni pentru ruperea legaturilor cu C.Z. Codreanu. Partidul National Liberal a fuzionat cu P.N.L. Bratianu, iar in noul partid pozitia lui Gh. Bratianu a devenit mai importanta decat a lui Gh. Tatarascu, care a ramas vicepresedinte. In interiorul partidului s-a intarit rolul factorului antidemocratic, dar si anticarlist.

Garda de Fier a initiat o intensa propaganda fascista, impresionand prin risipa de fonduri si mijloace materiale, demonstrand prin aceasta puternica sustinere externa din partea Germaniei. Ca organizatie care a obtinut 15,5% din voturile electoratului, Garda de Fier a incercat sa-si consolideze pozitia si sa instaureze o dictatura fascista.

Intr-un proces politic destul de rapid s-au creat conditiile favorabile instaurarii unui regim bazat pe autoritatea regala. Carol al II-lea a reusit sa demonstreze opiniei publice ca nici un partid nu poate rezolva marile probleme ale tarii. Economia a intrat intr-o criza deosebita, iar cresterea somajului, sporirea preturilor si accentuarea starii de nesiguranta au dus la proteste din partea cetatenilor care doreau sa scape cat mai repede de guvernul Goga. Cercurile conducatoare de la Paris si Londra au luat nota cu ingrijorare de deteriorarea situatiei politice din Romania, care putea duce la eventualitatea instaurarii unui regim fascist si plasarea tarii noastre in orbita Germaniei hitleriste.

4. Dictatura regala

In perioada februarie 1938 - septembrie 1940, conducerea statului a institutionalizat un regim autoritar, bazat pe insusirea puterii de stat de catre rege, in conditiile reducerii semnificative a celorlalte puteri din stat, precum si a lichidarii activitatii democratice a partidelor[16].

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea cere lui O. Goga sa demisioneze, in acelasi timp cu cererea catre patriarhul Miron Cristea de a forma un Guvern de autoritate, care sa "restabileasca ordinea in tara" si sa ia masuri ferme impotriva miscarii legionare.

Guvernul nou format din gruparea centrista a P.N.T. si gruparea lui Gh. Tatarascu din P.N.L., din sustinatorii personali ai lui Carol al II-lea, cum au fost Paul Teodorescu, C. Argetoianu, Voicu Nitescu, precum si sapte fosti presedinti ai Consiliului de Ministri, a insemnat acoperirea regimului monarhic dictatorial cu numele si prestigiul lor.

In "Proclamatia din 11 februarie 1938", Carol al II-lea afirma ca: "Romania trebuie salvata si sunt hotarat s-o fac", iar prin masurile preconizate "urmeaza depolitizarea vietii administrative si gospodaresti a statului".

Printre obiectivele urmarite si afirmate cu consecventa pe tot parcursul acestui tip de guvernare, erau acelea de curmare a "luptelor de dezbinare dintre frati si crearea unei desavarsite ordini sociale ".

Dictatura a inceput prin decretarea, la 11 februarie 1938, a starii de asediu, mentinerea ordinei cu ajutorul armatei, numirea unor prefecti din randul coloneilor, precum si revocarea convocarii corpurilor legiuitoare.

Instaurarea dictaturii regale a insemnat instaurarea conducerii autoritare reactionare a capitalului financiar, desfiintarea libertatilor cetatenesti si introducerea unei noi Constitutii care consfintea "o dictatura de ordin personal".

La 20 februarie este aprobata noua Constitutie de catre Consiliul de Ministri. Pentru o aparenta de activitate democratica, ea este supusa atentiei cetatenilor pentru "buna stiinta si invoire", votul fiind acordat verbal si intocmindu-se liste separate pentru cei care erau impotriva textului. Prin aceasta presiune politica asupra alegatorilor, textul Constitutiei "a fost votat" de 4.275.581 cetateni cu drept de vot, din 4.303.064 cetateni prezenti la votare.

Constitutia a mentinut unele principii democratice, ca: suveranitatea nationala, separatia puterilor in stat, monarhia ereditara, inviolabilitatea monarhului, responsabilitatea ministeriala, rigiditatea constitutionala, controlul legalitatii actelor jurisdictionale, examinarea prealabila a legilor din punct de vedere tehnic.

Se proclamau libertati ca: egalitatea in fata legii, libertatea constiintei, a muncii, a invatamantului, presei, intrunirilor, a asocierii, libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului, de a comunica si publica ideile, dreptul de intrunire si de asociatie, dar toate acestea se exercitau conform legii, care le limita sau le eluda, uneori chiar interzicandu-le.

Conform noilor prevederi legale, regele era proclamat drept "capul statului", prin care natiunea isi manifesta toate puterile. Constitutia da prioritate puterii executive in defavoarea puterii legislative, astfel ca Guvernul este numit de suveran si raspunde numai in fata sa. Regele putea refuza sanctionarea legilor, putea dizolva Adunarea legiuitoare, putea da decrete cu putere de lege, avea competenta sa semneze tratatele politice si militare fara acordul Parlamentului. Erau mentinute toate prerogativele regale din Constitutia elaborata in 1923, persoana regelui fiind inviolabila.

O masura antidemocratica a fost aceea a maririi varstei pentru vot de la 21 la 30 ani, care a dus in fapt la excluderea tineretului de la viata politica. Alegatorii erau impartiti in trei categorii, in raport de ocupatie, astfel: agricultura si munca manuala, comert si industrie, precum si ocupatiile intelectuale. Mandatul deputatilor a crescut de la 4 la 6 ani, iar al senatorilor de la 4 la 9 ani. Regele numea jumatate din senatori, iar cealalta jumatate erau senatori de drept, intre care au fost inclusi toti principii familiei regale, precum si clientela sa.

S-a introdus pedeapsa cu moartea pe timp de pace, pentru atentate impotriva suveranului, a membrilor familiei regale, sefilor statelor straine, precum si inaltilor demnitari ai statului.

Monarhia isi asigura rolul dominant, precumpanitor, in sistemul politic, conducea executivul, subordonase Parlamentul si puterea judecatoreasca.

In 30 martie apare o noua institutie, numita Consiliu de Coroana, care urma sa gireze activitatea guvernului si in care intrau doar persoane desemnate de rege. Acestia erau remunerati substantial, aveau doar un rol consultativ, purtau denumirea de consilieri regali si au fost membri ai Consiliului de Ministri sau generali in armata.

La 8 martie s-a procedat la initierea unor discutii privind dizolvarea partidelor politice, astfel ca in 30 martie a aparut un decret-lege prin care toate partidele au fost dizolvate, iar cluburile, localurile si sediile au fost trecute in patrimoniul Ministerului de Finante. Ideea a fost aceea de a se interzice miscarea politica democratica si de a se crea o formatiune care sa inglobeze pe toti fidelii lui Carol al II-lea si sa initieze o noua miscare in favoarea politicii si cultului personalitatii sale

Pentru dominatia interna, locala, s-a trecut la o noua reforma administrativa, incepand din 14 august 1938. Prin aceasta, s-a introdus o noua unitate administrativa - tinutul. Cele zece tinuturi nou create au fost conduse de rezidenti regali, numiti prin decret regal pe o perioada de sase ani. Primarii comunelor si oraselor nu mai erau alesi, ci erau numiti pe o perioada de sase ani de catre prefecti.

In luna septembrie, printr-un nou decret, se desfiinteaza sindicatele, ce aveau in cuprinderea lor peste 8o mii de muncitori, hotarandu-se infiintarea breslelor profesionale, organizatii comune de lucratori, functionari si meseriasi. Acestea nu puteau sa actioneze pentru apararea intereselor lor decat pe plan intern, interzicandu-li-se stabilirea unor legaturi cu organizatiile similare de pe plan international.

In 22 februarie 1940 se infiinteaza, prin decret regal, asezamintele "Munca si voie buna", prin care se extinde controlul statului si asupra organizarii timpului liber al muncitorilor si functionarilor.

In 15 decembrie 1938 se reinfiinteaza "Straja Tarii", care a cuprins pe toti copii si tinerii intre 7 - 21 ani, in mod obligatoriu, cu scopul de a depune un juramant "Marelui strajer" si de a proslavi personalitatea regala.

In 16 decembrie 1938 a aparut decretul-lege de infiintare a Frontului Renasterii Nationale, partid unic, unde urmau sa se formeze noile idei si cadre necesare regimului dictatorial, precum si mobilizarea constiintelor in scopul cultului personalitatii lui Carol al II-lea. Doar acest partid avea dreptul de a depune candidaturi pentru alegerile parlamentare, administrative si profesionale. Seful partidului era regele, care indruma un Consiliu Superior National format din 150 de persoane, precum si Directoratul format din 3o persoane apropiate regelui. F.R.N. avea trei secretari generali.

Armata, magistratura si invatamantul au fost "reformate" prin masive pensionari, propuneri de disponibilizari, transferuri si numiri de noi cadre, pentru ocuparea tuturor posturilor importante de catre oamenii devotati lui Carol al II-lea.

In paralel, s-a procedat la desfasurarea unei propagande demagogice intense, in care se proslavea persoana regelui ca "parintele patriei, conducatorul suprem, intemeietorul" etc, se dadea o amploare nationala unor fapte marunte sau unor evenimente aniversare ale familiei regale.

Dupa moartea lui Miron Cristea, conducerea Guvernului a fost preluata de Armand Calinescu, care, de la 6 martie 1939 si pana cand a fost asasinat, la 21 septembrie 1939, a condus Guvernul, dar si doua ministere importante, si anume Ministerul de Interne si Ministerul Apararii Nationale.

La 9 mai 1939 a fost decretata o noua lege electorala, mai restrictiva, care a redus numarul deputatilor de la 387 la 258, iar numarul senatorilor la 176, din care jumatate erau numiti de rege, iar cealalta jumatate forma grupul senatorilor de drept. Alegerile s-au facut sub presiunea puterii regale, intr-o campanie electorala ce a durat patru zile, astfel ca in 1 - 2 iunie s-a ales Parlamentul dupa cum s-au facut propunerile de Frontul Renasterii Nationale.

Regimul impus de Carol al II-lea s-a sprijinit pe marii magnati ai oligarhiei financiare, grupuri de industriasi si bancheri ca Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu si alte mari firme, in care regele era actionar.

Sistemul elaborarii decretelor-lege, in locul legilor ce trebuiau dezbatute si aprobate de Parlament, a atins paroxismul in anul 1940, cand au fost depuse spre ratificare 163 astfel de acte normative, pentru a fi aprobate in bloc. Parlamentul a fost inlocuit in mod practic cu o institutie formala, care aproba toate demersurile normative ale clicii conducatoare.

Domnia regelui Carol al II-lea, a fost plina de ambitii si orgolii, de dorinta de acaparare a puterii politice depline, de subordonarea vietii economice intereselor personale si a unui mic grup de oameni de afaceri, iar atunci cand apogeul puterii sale a devenit aproape tangibil, a urmat prabusirea si abdicarea, in conditiile izbucnirii celei de a doua mari conflagratii mondiale.

1.     Dezmembrarea statului roman, rezultat al politicii de forta si dictat a marilor puteri. Abdicarea Regelui Carol al II-lea

In perioada care a urmat anului 1938, situatia internationala s-a deteriorat, a devenit iminenta izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, context in care Romania si-a pierdut sistemul de aliante, in conditiile in care marile puteri, contracarate de Germania, nu au putut oferi nici un fel de garantii statului roman, iar pretentiile revizioniste ale rusilor, bulgarilor si ungurilor au luat amploare, incurajate de situatia concreta a tarii, lipsita de aliati [17].

In acest context, dictatura regala a incercat sa faca fata problemelor politice interne si externe, dar nu a reusit, trebuind sa cedeze teren, sa lichideze unele institutii pe care chiar ea le crease, deoarece au devenit opozante regelui Carol al II-lea. Desi la 30 martie 1938, Carol al II-lea a decretat dizolvarea partidelor, situatia lor a ramas de fapt in existenta, fie ca au trecut in tabara politica a regelui, fie ca reprezentau "partidele istorice" cu demnitatea si traditiile lor, de care nici regele nu avea curaj sa se atinga.

Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu, Frontul Romanesc din jurul lui Al. Vaida Voievod, Partidul Nationalist - Democrat, condus de N. Iorga si gruparea liberala a lui Gh. Tatarascu s-au aliniat politicii carliste, actionand in noile conditii admise de lege.

Partidul Maghiar a devenit Comunitatea Maghiara, aderand la 17 ianuarie 1939 la Frontul Renasterii Nationale, iar Partidul Germanilor s-a transformat in Comunitatea Germanilor din Romania, aderand si ei la F.R.N. ca filiala.

Partidul Comunist Roman si Partidul Social Democrat au renuntat la activitatea lor, indicand membrilor sa intre in bresle, asociatii si redactii de ziare, pentru a sustine orice orientare democratica.

Partidul National Taranesc, condus de Iuliu Maniu, si Partidul National Liberal, condus de C. I. C. Bratianu, nu au trecut la dizolvare, ba chiar au transmis puternice "proteste" regelui in luna aprilie, organizand si manifestatii.

Ca urmare a mortii conducatorului sau, Octavian Goga, Partidul National - Crestin isi inceteaza activitatea si chiar existenta, iar partidul "Totul pentru Tara", al legionarilor, a hotarat sa-si inceteze activitatile.

La 12 martie 1938, Germania anexeaza Austria, fapt ce ii determina pe legionari sa ceara interventia germana si in alte state suverane, chiar si in tara noastra. In aceste conditii, Carol al II-lea a hotarat sa distruga Garda de Fier, motiv pentru care Armand Calinescu il aresteaza la 26 martie pe C. Z. Codreanu, pentru gravele insulte aduse lui N. Iorga. In 18/29 aprilie sunt arestati si alti legionari, sunt perchezitionate sediile acestora, iar ca urmare Codreanu este condamnat la 10 ani munca silnica pentru uneltire contra statului [18].

Dupa 29 septembrie 1938, cand "Acordul" de la München duce la sacrificarea Cehoslovaciei, tara noastra pierde un aliat credincios, iar Hitler este din ce in ce mai ferm in a face presiuni asupra Romaniei. Vizitele lui Carol al II-lea la Londra si Paris nu duc la rezultate clare in privinta unor garantii, iar la intalnirea realizata cu Hitler in 24 noiembrie, acesta cere in mod ferm alianta cu Germania, retragerea din Liga Natiunilor, incheierea unui tratat, aducerea la putere a Garzii de Fier, in schimbul garantarii granitelor impotriva pretentiilor Ungariei si Bulgariei.

Regele Carol al II-lea hotaraste pastrarea unei "neutralitati binevoitoare" si incheierea unui tratat economic romano-german de lunga durata, precum si alinierea industriei la cerintele de razboi ale germanilor. Ca urmare a influentei germane, legionarii devin din ce in ce mai virulenti si agresivi, raspandesc brosuri si alte materiale de propaganda, organizeaza atentate si ameninta. In acest context, regele hotaraste lichidarea principalelor capetenii legionare in 29/30 noiembrie 1938, cu ocazia unui transfer de la Ramnicul Sarat la inchisoarea Jilava, prilej cu care sunt executati C. Z. Codreanu si alti 13 conducatori legionari[19].

Lichidarea capilor miscarii legionare duce la o aparenta supunere, fapt ce determina pe rege sa gratieze si sa elibereze 131 legionari din inchisori si aresturi.

Pentru ameliorarea relatiilor cu Germania, la 13 februarie 1939 incep discutiile de incheiere a unui tratat cu Germania, desi scopul germanilor era acela de a subordona intreaga noastra economie intereselor lor.

O situatie noua, aceea a invadarii Cehoslovaciei la 14 martie 1939, face ca opinia publica romaneasca sa se manifeste deosebit de virulent impotriva Germaniei, iar Guvernul Calinescu sa mobilizeze armata la granita de nord-vest si vest a tarii.

Consiliul de Coroana din 17 martie, avand in vedere climatul international existent, hotaraste semnarea tratatului cu Germania, fapt ce se va implini in noaptea de 22/23 martie [20].

In aprilie 1939, desi se primesc garantii din partea Marii Britanii si Frantei cu privire la independenta Romaniei, care era deosebit de amenintata, in vizita ministrului de externe Grigore Gafencu de la Berlin se exprima dorinta Romaniei de a nu se angaja in conflictul dintre marile puteri. Desi Guvernul Romaniei a incercat sa realizeze o intelegere sau un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietica, toate demersurile nu au avut nici un rezultat.

Evenimentele s-au precipitat, cand la 23 august s-a semnat un tratat de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietica, urmat la scurt timp (1 septembrie 1939) de izbucnirea celui de al II-lea razboi mondial.

Luand act de aceste evenimente grave, Consiliul de Coroana din 6 septembrie 1939 a stabilit ca Romania sa pastreze o neutralitate absoluta, Guvernul sa obtina garantii din partea marilor puteri, in special din partea Germaniei, sa continue eforturile pentru incheierea unui tratat de neagresiune cu Ungaria, la fel si cu Bulgaria si Uniunea Sovietica. Guvernul roman a sprijinit oficialitatile si poporul polonez, fapt ce a iritat conducerea germana, care a pus la cale, impreuna cu Garda de Fier, rapunerea presedintelui Consiliului de Ministri, Armand Calinescu, in ziua de 21 septembrie 1939. Ca urmare a acestei crime politice, Carol al II-lea a ordonat ca asasinii sa fie executati la locul crimei, iar ulterior au fost executati peste 300 legionari, printre care aproape toti fruntasii miscarii.

Carol al II-lea incearca o reconciliere cu fortele politice si chiar reorganizarea Frontului Renasterii Nationale, atragerea P.N.L. si P.N.T. in jurul regelui, ba chiar si a miscarii legionare "supuse" prin masurile drastice de reprimare luate.

Activizarea operatiunilor militare din Europa, succesele deosebite ale Germaniei in razboi (intrarea la 9 aprilie in Danemarca si Norvegia, invadarea la 10 mai a Olandei, Belgiei si Luxemburgului) au determinat Consiliul de Coroana din 28 mai 1940 sa renunte la neutralitate si sa se orienteze spre cel de al III-lea Reich. In acest context, miscarea legionara primeste legitimitate, Horia Sima revine in tara si se inscrie cu toti legionarii in Partidul Natiunii.

In 20 iunie 1940, Parisul este ocupat de germani, fapt ce incurajeaza Moscova sa ceara "solutionarea problemei Basarabiei". La 25 iunie, Joakim von Ribbentrop a cerut lui Schulenburg sa comunice lui Molotov ca "Germania este fidela acordurilor de la Moscova".

Incurajati de aceasta pozitie, in 26-27 iunie se fac schimburi de telegrame, din care cele rusesti cuprind avertismente ultimative pentru cedarea unui teritoriu de 50.000 km.p., cu o populatie de 3.800.000 locuitori. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat in noile granite. Acest act de ocupare fortata a dat prilejul unei campanii furibunde a legionarilor impotriva U.R.S.S. si incurajarea apropierii de Germania.

In noile conditii, Carol al II-lea a pornit pe calea colaborarii directe cu Garda de Fier, constituind la 28 iunie un cabinet sub presedentia lui Gh. Tatarascu, in care trei ministri erau legionari. Totodata, Carol al II-lea a cerut la 1 iulie Germaniei sa trimita o misiune militara in Romania.

In acest context, toate fortele politice au dezaprobat activitatea politica regala, activitate care s-a indreptat spre organizarea legionara, cu scopul obtinerii puterii cu ajutorul Germaniei [21].

In politica de integrare in sistemul creat de Axa Berlin - Roma, Romania a fost nevoita sa mai cedeze teritorii, la cererea imperativa a lui Hitler. Tratativele cu Bulgaria au dus la cedarea, in 21 august, a intregului Cadrilater, conform granitei dintre cele doua tari, existenta in anul 1912[22]. Tratativele romano-maghiare nu au dus la nici un rezultat, fiind necesara interventia Germaniei, ca "arbitru". Incepand din 16 august si in toate zilele pana in 30 august au exercitat presiuni si amenintari, mergand pana la aceea de desfiintare a statului roman.

La 30 august 1940, ora 15,00, a avut loc actul semnarii "Dictatului", la Viena, de catre o delegatie maghiara si M. Manoilescu, ministrul de externe, prin care s-a cedat un teritoriu de 43.492 km.p. si o populatie de 2.667.000 locuitori, din care 50,2% erau romani, 37,1% erau maghiari si secui, iar ceilalti erau etnici germani, tigani, evrei si alte nationalitati [23].

Consiliul de Coroana din noaptea de 30/31 august 1940, luand la cunostinta de hotararea de la Viena, a cerut abdicarea regelui.

Sub presiunea maselor, lipsit de orice sprijin politic si pus in fata faptului si pus in fata ca tara a pierdut in mai putin de trei luni 99.738 km.p., reprezentand o treime din teritoriu, precum si 6.821.000 locuitori, regele Carol al II-lea e silit sa abdice. Abdicarea a insemnat investirea cu depline puteri a generalului Ion Antonescu pentru conducerea statului [24].

Din punct de vedere al monarhiei, abdicarea a insemnat si realizarea succesiunii la tron, prin persoana lui Mihai I, care devine noul rege al Romaniei, conform Decretului-lege din 6 septembrie 1940[25].