REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUTII DE DREPT IN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUTII DE DREPT IN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

1. Dreptul de proprietate

In feudalismul timpuriu, normele si institutiile juridice au fost inglobate in cadrul sistemului de drept denumit la noi Legea Tarii[1]. In feudalismul dezvoltat, tot Legea Tarii continua sa aiba institutiile sale bine definite, dar acestea, cum este firesc, capata forme noi, conforme dezvoltarii sociale, pastrandu-se totusi vechile denumiri din terminologia de pe timpul constituirii lor.

Dreptul de proprietate in oranduirea feudala urmareste, dupa complexitatea reglementarii, existenta structurii politice si juridice, precum si stratificarea sociala realizata dupa forma de stapanire a pamantului. In raport de titularii dreptului de proprietate asupra pamantului, exista o proprietate domneasca, o proprietate nobiliara si o proprietate taraneasca.

1. 1. Proprietatea domneasca

Domnitorul tarii avea un drept de proprietate feudala, fiind varful ierarhiei sociale, asupra intregului pamant al tarii, denumit "dominium eminens", in calitate de reprezentant al statului. Acest drept era absolut si se exercita de catre domn prin incredintarea sau recunoasterea unui "dominium utile" pentru boieri, dregatori si inaltul cler ca nobili feudali, asupra mosiilor lor provenite din mosteniri, danii sau uzurparea dreptului obstilor libere. Taranii aserviti aveau doar un drept de folosinta asupra "delnitelor" pe care lucrau si   traiau.

Domnul mai stapanea, in numele statului, printr-un drept de supraveghere si control, bunurile ce nu apartineau cu un titlu juridic unei persoane, precum si terenurile care nu erau stapanite cu un titlu valabil. El putea dispune scoaterea acestor bunuri sau terenuri din fondul public si atribuirea lor unor persoane cu merite, in scopul innobilarii lor, boieri, dregatori, precum si manastiri, sau sa le transforme in stapaniri personale. Padurile seculare, care nu apartin decat statului, terenurile si apele de dimensiuni mari, ce nu pot fi individualizate ca stapanire, sunt in proprietate domneasca.

Terenurile publice, numite impropriu "pustii", sunt cele care nu au fost in stapanire individuala nici o perioada de timp. Acestea sunt zone unde se gasesc, totusi, case izolate, fantani, prisaci si pajisti, care au fost create din initiativa particulara "din padurea verde". In astfel de locuri sunt intemeiate, prin danie domneasca, proprietati particulare, cum ar fi "locul lui Oancea si a lui Piatra, prisaca lui Chiprian, fantana Peducelului, Manastirea Voronet s.a." precum si o multime de mori si poieni. Aceste terenuri scoase din proprietatea statului sunt hotarnicite chiar de domnitor sau de un dregator domnesc, impreuna cu "oamenii buni si batrani", tocmai pentru a fi opozabile tuturor. Aceste danii stau la baza intemeierii unor localitati, targuri, orase, fiind intarite de domnitor cu titluri si hrisoave de stapanire ereditara, adevarate titluri de proprietate. Aceste documente se pastrau din neam in neam cu deosebita grija si erau prezentate in cazul contestarii dreptului de proprietate. Unele terenuri au fost ocrotite, pentru a fi exploatate sau stapanite de diverse persoane, in afara celor care au primit hrisov domnesc special. Astfel, sunt branistele (paduri amenajate), unde nu era permisa intrarea fara autorizatie, pentru vanatoare sau pescuit, intemeiere de prisaci sau cules de fructe de padure, realizare de curaturi sau cosit fan. Terenuri pustii, in alt inteles al notiunii, sunt si mosiile abandonate, a caror proprietari nu au avut urmasi, sau au plecat din cauza navalirii tatarilor, a birurilor, a saraciei sau abuzurilor. Astfel de "mosii far de om" sau mosii pustii, "pana vor veni rudeniile lor din robie", pot fi daruite de domn unor boieri sau manastiri in vechile lor hotare.

Apele curgatoare, baltile si iazurile de peste fac parte din proprietatea statului si sunt folosite in comun pentru navigatie, adapat turmele sau pentru pescuit. Pe malurile acestora era interzisa construirea unor asezari care ar stingheri scopului comun. Construirea podurilor si fantanilor, pentru folosul oamenilor si pentru animale, sunt realizate din veniturile domniei, dar taxele ce se percep pentru aceasta folosire sunt, de asemenea, un drept domnesc, uneori cedat celor care le ingrijesc. Astfel, mitropolitul Matei al Mirelor amintea, intr-un document, necesitatea construirii de poduri fixe si "umblatoare", care puteau fi date in grija unor sate, boieri sau manastiri pentru reparatii; cei ce le ingrijau erau scutiti de taxe.

Tot un drept al domnitorului era acela de a aproba vadurile de moara, saparea unui iaz sau a unei garle. Beneficiarii unor astfel de privilegii trebuiau sa aiba o carte domneasca prin care se stipulau reguli, cum ar fi interdictia de a schimba cursul apelor, de a stanjeni sau a primejdui pe vecini, norme privind construirea zagazurilor. In cazul unor divergente cu privire la dreptul de vad, impricinatii se adresau unui "vataf de garla", care restabilea situatia de normalitate. In cazul in care unii boieri erau condamnati pentru tradare, acestora li se confisca terenurile, care trec in proprietate domneasca - "pe seama domneasca". La fel, in cazurile de rascoala, rasturnarea domnului prin forta, fuga acestuia din tara, insusirea banilor vistieriei sau a altor bunuri domnesti, se procedeaza, pe langa pedeapsa principala ce se aplica, la confiscarea mosiilor si bunurilor celui judecat si trecerea lor in patrimoniul domniei. Uneori, aceste bunuri si mosii erau date ca "danii" unor boieri credinciosi sau bisericii. Cu toate acestea, cei ce le primeau incercau sa realizeze contracte de vanzare-cumparare cu cei deposedati, pentru "ca sa nu fie pacat", sau sa nu existe vreo revendicare in cazul schimbarii domnitorului.

1. 2. Proprietatea boiereasca

Proprietatea nobiliara provine din moduri originare de formare, precum si din acapararea unor proprietati taranesti. Proprietatea boiereasca[2] s-a constituit din mostenirea familiala, intarita de domnul feudal prin inscrisuri si hrisoave. Ea dateaza din timpul existentei cnezilor, prin exploatarea muncii taranesti, prin cumparare, schimb, donatii, precum si uzucapiune. "Miluirea" de catre domnitor pentru serviciile aduse, sau ca urmare a actelor de caritate sau evlavie pentru manastiri, a fost principalul mijloc de dobandire a mosiilor ecleziastice.

De obicei, donatiile domnesti se faceau cu conditie, in sarcina boierului sau bisericii intrand indeplinirea unor sarcini. Neducerea la bun sfarsit a obligatiilor atragea dupa sine retragerea donatiei, prin procedura numita "preadalica".

In anumite cazuri, domnul renunta la conditia retractiva prin preadalica, beneficiarul ramanand mostenitor de drept. In aceste conditii, dobanditorul era obligat sa "multumeasca domnului" prin acordarea unui dar simbolic (un cal cu tot echipamentul sau o cupa pretioasa). Domnitorul tarii putea darui boierilor mosii din domeniul statului, in special branisti, vaduri de mori, sate aservite sau salasuri tiganesti. Aceste daruri purtau denumirea de 'ohaba' in Tara Romaneasca si de 'uric' in Moldova, ambele tipuri de proprietati fiind scutite de impozite sau de alte servituti.

Prin abuz de putere, boierii si-au constituit mari latifundii, cuprinzand campuri agricole, curaturi, vii, poiene, mori, infiintand sate cu tarani aserviti sau cu meseriasi morari, olari, dulgheri, caramidari etc.

Proprietatea bisericii s-a format prin danii domnesti sau din partea unor credinciosi, in scopuri pioase. Manastirile aveau in proprietate munti, paduri, mori, sate, gradini, prisaci si vii. Aceste proprietati erau scutite de impozite, nu puteau fi instrainate sau scoase din circuitul si destinatia lor. Domnitorii mai daruiau bisericilor sau manastirilor "obroace", ce reprezentau cantitati de miere, vin, ceara, sare, bani din birurile puse pe sate, atat in scopul intretinerii ecleziastilor, cat si pentru procurarea de bani. Avand drepturi de judecata, manastirile au perceput si taxe de pe urma celor ce se judecau. Unele din veniturile manastirilor erau trimise la muntele Athos, pentru manastirile superioare, unde acestea erau inchinate.

1. 3. Proprietatea taraneasca

Proprietatea taraneasca corespunde stadiului de dezvoltare a acestei clase sociale, urmand statutul obstilor libere, stapanirii personale, precum si dreptul obstilor aservite.

Dreptul de proprietate in obstea libera asupra pamantului are un caracter mixt, pe de o parte existand un drept devalmas asupra unor terenuri (pasunea, padurea, branistile), precum si stapanirea personala asupra casei de locuit, curtii, campului de arat, curaturilor, asupra prisacilor si viilor, livezilor cu pomet, gradinilor de legume si fanetelor, poienilor, iazurilor ca si vadurilor de mori si morilor[3].

Obstea sateasca are un drept de supraveghere a intregului hotar al obstei, exercitandu-si proprietatea asupra tuturor terenurilor in stapanire personala, pe care le poate relua in folosul colectivitatii, dand alte terenuri in schimbul lor. Dreptul de stapanire devalmasa se exercita in limita folosintei, fara a schimba destinatia naturala a terenului. In cadrul dreptului de proprietate devalmasa intra si dreptul de pasunare cu turmele pe izlazul, muntii si padurile obstii. Un drept adiacent este acela de islasire, ce cuprinde posibilitatea de a folosi in comun, pentru pasunatul turmelor, terenurile de pe care s-a ridicat recolta anuala. Acest drept este recunoscut si romanilor din Transilvania de catre domnitorul Mihai Viteazul, prin reglementarea Dietei din 20-27 iulie 1600, de la Alba Iulia.

Dreptul de stapanire personala era al fiecarui membru al obstei asupra unor portiuni de teren desprinse din devalmasie. Asupra acestuia, taranul actiona in sensul imbunatatirii productivitatii, prin aceasta sporindu-i valoarea. Munca de inceput, de destelenire si de defrisare, se continua cu amenajarea de livezi, vii gradini, ogoare, prisaci, vaduri de moara sau vetre de casa. Campul se repartiza anual pentru lucru si folosinta prin tragere la sorti, fiind denumit "delnita, soarte sau jirebie". Cu timpul, s-a statornicit regula transmiterii aceleasi suprafete, pentru aceeasi familie in mod ereditar, terenul devenind astfel "ocina, dedina sau bastina", cuvinte slave care au intelesul de proprietate mostenita de la parinti.

Asupra acestor terenuri exista in obstea libera un drept de protimis, in continutul caruia intra interzicerea accesului unor straini in proprietatea respectiva, astfel ca, in cazul in care terenul devenea fara stapan, sau urma a fi vandut, obstea avea prioritate la cumparare.

Dreptul de proprietate taraneasca in obstea aservita se exercita in cadrul hotarelor stabilite de catre boier, stapanul feudal sau domnitor, in raport de persoana care era proprietar direct. Obstea aservita era o comunitate de munca provenita din aservirea fortata a unei obsti libere, sau intemeierea unei "slobozii" cu aprobare domneasca. Proprietatea obstilor libere a decazut in timp, transformand pe sateni in tarani dependenti (rumani, vecini sau iobagi). In catastiful de cisle al domnitorului Petre Schiopul, din anul 1591, taranii cu pamant erau de opt ori mai multi decat cei aserviti. In Condica Liuzilor din anul 1802 se mentionau 1165 sate aservite, fata de 546 sate libere, care mai ramasera la acea data.

Taranul aservit avea casa de locuit in proprietatea sa, dreptul de folosire al pamantului al carui proprietar fusese, avand si dreptul asupra unor bunuri create de el, ca inventarul agricol, vitele de munca sau intretinere. El era obligat sa dea zeciuiala traditionala boierului in munca, bani si produse, avand in vedere ca lucra pe teren strain.

2. Regimul persoanelor

Persoanele fizice sau juridice sunt investite cu capacitate juridica de la nastere si cu capacitate de exercitiu in raport cu reglementarile in vigoare. In feudalism, inegalitatea de statut social plaseaza persoana intr-o sfera a capacitatii juridice diferita, in raport de incadrarea intr-o categorie sau alta[4].

BOIERII aveau capacitate juridica deplina, se bucurau de privilegiile recunoscute clasei lor. Chiar si in Transilvania, nobilii romani aveau un statut privilegiat, cu conditia sa treaca la religia catolica si sa se maghiarizeze. Stratificarea boierimii duce la o diferentiere a drepturilor publice, statornicirea unor trepte diferite in cadrul aceleiasi clase: boierii mari si mici, de curte sau de tara, dregatori sau fara slujbe.

CLERUL avea intreaga capacitate juridica, privilegii, putea participa la rezolvarea treburilor tarii, in Sfatul domnesc, in adunarile pe stari, in procese civile, penale sau canonice, conform cu ierarhia bisericeasca. In Transilvania, clerul ortodox avea o restrangere a drepturilor si privilegiilor, religia ortodoxa fiind considerata tolerata si schismatica.

ORASENII si TARGOVETII aveau dreptul de a participa la administrarea oraselor si targurilor, dispuneau de bunurile si averea lor, puteau sa fie prezenti in instanta pentru apararea intereselor lor. Uneori, pentru merite deosebite, puteau sa promoveze pe scara sociala, devenind dregatori.

TARANII LIBERI, mosneni sau razesi, aveau libertati in administrarea satelor lor, puteau sa stea in instanta pentru rezolvarea intereselor comunitatii lor, dar si pentru interese personale. Ei erau numiti simplu tarani, pentru a fi deosebiti de taranii aserviti. Dintre ei s-au ridicat, ca urmare a meritelor personale, in special pe timpul razboaielor la care participasera, boieri cu rang de dregatori.

TARANII ASERVITI, rumani sau vecini, saraci, siromahi, poslusnici, misei, vlahi, horani, tarani de istov, iobagi, aveau denumiri diferite in raport de zona geografica unde traiau, raporturile in care se gaseau cu stapanii, daca aveau in folosinta pamant sau lucrau doar cu bratele. Acestia puteau sa dispuna de bunurile pe care le posedau, dar erau exclusi de la exercitarea unor drepturi publice. Uneori, puteau reveni la conditia de oameni liberi, in cazul in care erau 'iertati' sau se rascumparau.

STRAINII erau tolerati in tarile romane, mai ales daca erau crestini. Ei puteau sa aiba proprietati, biserici, comunitati proprii, aveau dreptul sa faca comert. Strainii se puteau considera ca fiind ' impamanteniti ' daca se casatoreau in tarile romane si deveneau crestini. Turcii nu puteau sa se stabileasca in tarile romane, nu puteau dobandi mosii sau sa-si construiasca geamii.

ROBII, tatari sau tigani, traiau fara drepturi civile, sub regimul unui 'drept tiganesc'.

Erau lipsiti de libertate, considerati obiecte asupra carora stapanii puteau face tranzactii. Robii aveau putine bunuri in stapanire si traiau la limita cea mai de jos a existentei, suferind o exploatare crunta. Robii puteau apartine domniei, boierilor sau manastirilor, dupa locul unde aveau salasurile. Robii puteau sa scape din aceasta stare numai daca erau 'iertati ', altfel ei si copii lor ramaneau in proprietatea unui stapan, care putea dispune de persoana lor, cu singura exceptie ca nu puteau sa-i ucida ca pe sclavi.

3. Rudenia

Rudenia este relatia dintre persoane, bazata pe rudenia de sange, pe legaturile de alianta sau cele izvorate din apartenenta la ritualurile spirituale ale botezului si cununiei.

Rudenia naturala este bazata pe existenta unor ascendenti comuni pe linie directa suitoare, pe linie descendenta intre parinti si copii, precum si colaterala, intre treptele numerotate dupa numarul generatiilor. Rudenia de sange a creat in dreptul feudal obligatii de ajutor reciproc si intretinere, precum si vocatie succesorala. In acelasi timp, rudenia de sange este un impediment la casatorie, pentru pastrarea acuratetii generatiilor si moralitatii. Biserica a intarit impedimentele la casatorie a rudelor de sange, condamnand incestul si casatoriile intre rude pana la gradul al patrulea. Normele morale impiedicau si casatoria a doi frati cu doua surori.

Rudenia spirituala, realizata intre nasi si finii de botez sau cununie, creeaza impedimente la fel de puternice ca si cele naturale.

In dreptul feudal romanesc exista si rudenie derivata din vointa partilor, prin infiere si infratire. Casatoria realizeaza o rudenie prin alianta, care se produce prin consimtamantul ambilor tineri, dar cu incuviintarea parintilor si numai prin formele solemne religioase. In feudalism nu se incheie casatoria pe baza unor acte scrise, ceremonialul tinand de procedura petitului, incuviintarea parintilor si constituirea zestrei. Zestrea este dreptul tinerilor, ea reprezentand echivalentul muncii acestora in familiile lor. Acest drept se constituie prin strigari publice in timpul sarbatorii si petrecerii de nunta, la care se adauga darurile facute de rude, prieteni si nasi.

Tinerii proveniti din familii de tarani aserviti primeau o inzestrare de la stapanul feudal pentru care lucrau, fata de robi, care nu primeau nici o inzestrare la casatorie.

In secolul al XVIII-lea apar 'foile de zestre', ce reprezinta o lista cu inventarul bunurilor mobile si imobile primite de fata de la parinti, traditia fiind abandonata in scopul realizarii unei afaceri maritale. In scopul protejarii averii fetei, s-au elaborat norme privind regimul dotal modern. Un impediment la casatorie era starea de robie, care impiedica realizarea unei casatorii mixte, situatie care conducea la caderea in robie a sotului liber.

4. Familia, casatoria, succesiunea

Familia este formata din parinti si copii. Dreptul romanesc cutumiar stabileste egalitatea intre soti, rezultata din egalitatea membrilor obstii satesti. Ambi soti au drepturi egale cu privire la copii, sotia supravietuitoare putand sa exercite singura tutela asupra copiilor minori. Parintii nu aveau drepturi absolute asupra copiilor si nici nu-i puteau vinde[5]. Ei aveau aveau obligatia de intretinere, protectie si educatie. In conformitate cu preceptele religiei ortodoxe, sotii puteau sa solicite divortul, in acest domeniu sotii fiind egali in invocarea motivelor.

Casatoria era o institutie caracterizata prin egalitate intre soti, bazata pe consimtamantul liber al tinerilor, precedat de 'vederea in fiinta' si 'urmarea de vorba', realizarea unei logodne, spre deosebire de prevederile legiuirile bizantine, unde casatoria era decisa numai de parinti, din ratiuni de ordin patrimonial sau de alianta.

Succesiunea este institutia prin care se transmite patrimoniul 'mortis causa', reglementata in dreptul romanesc prin mostenire, termenul derivand de la transmiterea mosiei. Se cunosc in dreptul feudal mostenirea legala, precum si cea testamentara. Potrivit mostenirii legale, au vocatie succesorala egala toti copiii legitimi si adoptivi, baieti si fete. Copiii naturali o mostenesc doar pe mama. Copilul vitreg are drept de succesiune la fel ca si cel legiuit, dar numai cu privire la mostenirea tatalui natural, nu si cu privire la bunurile sotului. Legea Tarii acorda sotului supravietuitor un drept de mostenire in concurs cu copiii. Datoriile succesorale treceau asupra mostenitorilor, in masura in care acestia acceptau mostenirea.

In cazul mostenirii testamentare, forma testamentului era orala, fiind denumita si limba de moarte, defunctul exprimandu-si ultima vointa. In acest caz, se cerea ca sa existe luciditatea normala transmiterii actului de vointa, precum si martorii necesari confirmarii celor expuse ca vointa testamentara. Testamentul putea sa fie redactat si in forma scrisa, actul numindu-se 'diata'.

5. Raspunderea colectiva

In epoca feudala sunt cunoscute trei forme de raspundere colectiva: cisla, dusegubina si despagubirea de la altul.

CISLA era un sistem de impozitare din materia fiscala in care o localitate, un sat, un targ sau o cetate, respectiv un oras, erau obligate sa plateasca o suma globala. Apoi, aceasta suma era impartita in mod proportional pe gospodarii, in raport de puterea economica a fiecareia. Situatia economica a gospodariilor se inventaria o data la trei ani de catre slujitorii domnesti, numiti 'rabojari'. Abuzurile si cresterea permanenta a cislei a adus pe multi tarani in situatia de 'saraci', precum si in situatia 'de a da bir cu fugitii', adica de a nu-si plati impozitul. In acest caz cei ramasi trebuiau sa plateasca intreaga cisla, cu dreptul de a se despagubi din bunurile ramase de pe urma datornicilor.

DUSEGUBINA era una dintre formele raspunderii colective, care se concretiza in plata unei amenzi, perceputa de la sateni prin confiscarea unui numar insemnat de vite. Aceasta dusegubina se aplica satului unde se constata ca s-a produs un omor, iar faptuitorul nu a fost gasit. Desi dupa intemeierea statelor feudale romanesti, urmarirea unor infractori periculosi intra in atributiunea slujbasilor domnesti, 'gonitorii din urma', totusi si satele erau raspunzatoare sa-l predea pe faptuitor, in caz contrar trebuind sa suporte plata dusegubinei. Acest procedeu a fost folosit de multe ori in mod abuziv, dusegubinarii ajungand sa insceneze omoruri la hotarele unor sate, pentru ca apoi sa-i spolieze pe locuitori.

DESPAGUBIREA DE LA ALTUL era o modalitate de raspundere colectiva, cu elemente de extraneitate. Aceasta masura s-a aplicat negustorilor in trecere printr-o tara straina, care ulterior, intorsi in propria tara, urmau sa fie despagubiti de adevaratii debitori. Sunt cunoscute cazurile de despagubire de la altul ordonate de domnitorul Alexandru cel Bun, cu ocazia stabilirii unui venit de 1200 de galbeni sotiei sale, cu rasplatirea in mod reciproc a nobililor lituanieni care erau in slujba sa. Acestia erau platiti de 'negustorii nostri si ai pamantului' pentru serviciile facute domniei pe timpul cat sotia sa a beneficiat de renta amintita. O procedura similara se folosea pe plan extern la achitarea unor datorii ale clerului.

6. Raspunderea contractuala

Raspunderea personala civila se realiza mai ales in cadrul indeplinirii obligatiilor stabilite intre partile contractante. In general, contractele au aceleasi denumiri ca si azi, dar continutul lor difera, avand in vedere epoca respectiva.

CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE este cel mai des intalnit, fiind translativ de proprietate. Elementele sale principale sunt consimtamantul, obiectul si pretul. Consimtamantul trebuie sa fie liber, nesilit, fara vicii si irevocabil. In dreptul feudal, contractul care era incheiat prin forta sau 'sila', sub forma 'aruncarii pretului' sau a 'lepadarii pretului', era considerat nul. In cazul vanzarii pamantului in conformitate cu dreptul de protimis, pe langa vointa cumparatorului si a vanzatorului era nevoie si de consimtamantul rudelor si vecinilor care aveau drept de precumparare. Obiectul contractului de vanzare era de obicei un bun susceptibil de instrainare, care era cota parte din pamantul obstii satesti 'neales', adica neindividualizat, sau alte bunuri, ca prisaci, mori, vii, poieni sau gradini. Acestea sunt determinate in contract prin hotarul natural, precum si borne sau ingradiri, si mai putin sunt masurate suprafetele terenurilor. Alte bunuri materiale de mai mica valoare se schimbau in mod direct, intr-un adevarat troc, in cadrul economiei naturale inchise.

In caz de lipsuri materiale, foamete, biruri sau pribegie datorata razboaielor, unii tarani isi puteau vinde libertatea, devenind rumani sau vecini, deci in dependenta fata de stapanul feudal. De asemenea, si robii puteau fi vanduti de la un proprietar la altul, fara ca acestia sa poata avea vreo manifestare de vointa care sa fie luata in considerare.

Pretul era remis in banii care circulau in tarile romane, cum sunt asprii, unghii, talerii, zlotii, florinii si leii. Plata putea fi facuta si in natura, prin vite sau produse stipulate in contract. In legatura cu achitarea pretului exista institutia 'zalogului', ca o garantie pentru plata la termen, precum si 'intoarcerea pretului' sau inapoierea pretului pentru evictiune. Exista si institutia garantilor, numiti 'chezasi', care se angajeaza sa plateasca in locul cumparatorului, in caz de plata restanta 'avem sa dam seama '.

De obicei, contractele au o forma de concretizare orala, forma scrisa fiind introdusa mult mai tarziu, dar pentru a fi opozabile sau cunoscute de cei interesati, la realizarea acestora erau prezenti martori, garanti si adalmasari (persoane care primeau un pahar de bautura pentru a-si aduce aminte de incheierea intelegerii).

Cand contractul avea si o forma scrisa, se incheia un 'zapis', iar cand documentul avea o importanta cu totul deosebita (ex. vanzarea unei mosii), zapisul era trimis la cancelaria domneasca pentru a fi intarit cu un hrisov domnesc. Contractul de donatie, de imprumut, comodat, zalogul, aveau in general aceleasi trasaturi ca si contractul de vanzare-cumparare. Donatiile se faceau de obicei de catre domnitor, catre boierii loiali sau catre manastiri, pentru motive cucernice, iar in aceste cazuri se intocmeau hrisoave in Sfatul Domnesc, intarite prin semnatura domnului. Contractul de imprumut banesc se incheia cu specificarea unui termen - zi, soroc, vadea, precum si a unei dobanzi, 'bas', care se putea capitaliza - bas peste bas. Zalogul conferea vanzatorului sau creditorului garantia remiterii pretului sau banilor si bunurilor imprumutate. Zalogul putea fi un bun mobil de valoare, dar si imobile sau chiar libertatea. Conditia zalogului era ca, la trecerea termenului, acesta sa treaca in proprietatea vanzatorului sau a creditorului, bunurile fiind considerate 'peitoare, prapadite sau pierdute'.

7. Infractiuni

Reglementari penale se gasesc in Legea Tarii, in timpul feudalismului dezvoltat acestea urmand sa fie incluse in textele pravilelor, hrisoavelor, nomocanoanelor, precum si invataturilor[6]. Se incearca sa se interpuna interventia statului intre faptele penale si razbunarea privata, acesta avand rolul de aparator al persoanelor. Cu toate acestea, se mai gasesc numeroase cazuri de raspundere a unor oameni nevinovati, dar cu o legatura cu persoana infractorului (parinti, frati, rude, consateni), mai ales pentru despagubirea ce se pretindea. Infractiunile se numeau 'fapte' sau 'vini' si se clasificau dupa gravitate in 'mari si mici'.

8. Abateri de la dogmele religioase

Erezia este o infractiune intentionata, ce consta din abaterea de la dogmele bisericii dominante, printr-o fapta sau o convingere marturisita. Fapta era considerata 'mare pacat' si era pedepsita, dupa constatarea acesteia, in 'giudetul besearicii'. Toate confesiunile noi sau sectele ce vor aparea vor fi considerate erezii de catre biserica si popor. In tarile romane au fost practicate reguli de toleranta fata de diferitele confesiuni, spre deosebire de Transilvania, unde, desi tolerata, credinta ortodoxa era considerata schismatica, nefacand parte din religiile recepte.

Apostazia este lepadarea calugarului de cinul calugaresc si reintrarea in viata laica. Pravilele il socotesc 'hiclean si vrasmas cinului calugaresc'.

Ierosilia era o infractiune indreptata impotriva bisericii - 'toate fealurile de greseale cu cate se atinge omul de besearica'. Cunoscute sunt 'impreunarea trupeasca in besearica sau cu o calugarita, furturi de lucruri sfintite sau din locuri sfinte', acestea fiind pedepsite de pravile cu 'cumplita moarte'.

9. Hiclenia, lesmajestatea, calpuzania

Hiclenia, sau tradarea comisa de boieri, avea si variante, cum sunt viclenia, viclesugul sau hainia. Aceasta infractiune se producea impotriva domnului, personificare a statului, prin incalcarea juramantului de credinta fata de acesta si tradarea la Poarta Otomana, in scopul detronarii sau schimbarii acestuia. Sultanul ii considera tradatori pe domnitorii care rupeau legatura feudala de credinta sau pe cei care paraseau tara in fata pericolului de a fi prinsi si dusi la Poarta. De asemenea, era considerat tradator si domnul care refuza extradarea boierilor uneltitori la Istambul, aparandu-si autonomia judiciara prin executarea acestora in tara si trimiterea doar a capetelor lor la sultan.

Lesmajestatea era insulta sau 'sudalma' la adresa domni-torului sau a familiei sale. Pravila pedepsea pe cel ce vorbise 'cat de putin si micsor cuvant ce va fi de rusine si de hula asupra domniei'. Pedeapsa se aplica in mod arbitrar, 'dupa voia giudetului'. Nu erau pedepsiti cei ce vorbisera de rau pe domnitor din cauza starii de nebunie sau betie. Ceilalti erau pedepsiti 'foarte cumplit'.

Calpuzania era o infractiune ce atenta la dreptul domnitorului de a bate moneda, prin imitarea acestora sau falsificare. Pravilele prevad pedepse foarte crude pentru falsificatori, si anume decapitarea, urmata de arderea cadavrului si confiscarea averii si bunurilor. Desi nu s-a gasit vreun document care sa ateste aplicarea unor astfel de masuri, incepand cu secolul al XVII-lea unii vinovati de calpuzanie au fost iertati.

OMORUL, denumit 'moarte de om' sau 'ucidere', a fost pedepsit penal de catre toate formele de justitie. Judecarea unor astfel de cazuri se facea doar de domn, fiind deosebit de grave. Pravilele cereau, ca o conditie pentru existenta acestei infractiuni, sa fi fost savarsita cu intentia de a ucide. De obicei, pedeapsa pentru aceasta infractiune era moartea, insotita de pedepse de sporire a suferintei faptuitorului, cum au fost mutilarea, tortura, precum si confiscarea averii, iar pentru boieri, surghiunul sau ocna. Legea Tarii ingaduia sa se aplice principiul compozitiunii, prin care ucigasul putea sa-si rascumpere vina de la rudele victimei, 'platindu-si capul sau gatul'. Pentru infractiunea de paricid, constand in uciderea parintilor, copiilor, fratilor sau sotiei, pedeapsa era arderea pe rug.

RANIRILE se numeau 'sange' si se pedepseau cu gloabe, la fel ca si infractiunile de lovire. Daca prin ranire se producea moartea victimei, pedeapsa era moartea sau inchisoarea si pierderea ocinelor. Alte infractiuni impotriva persoanei erau sudalma precum si rapirea de fete, care se pedepseau cu moartea, sau in mod alternativ cu plata unor dusegubine.

FURATUL era o infractiune mai frecventa si consta din 'luarea pe ascuns' a unui bun mobil apartinand altei persoane. Furtul era pe 'din dos' sau 'furt pe fata', respectiv flagrant. Furturile erau pedepsite cu spanzuratoarea.

TALHARIA era infractiunea ce consta din deposedarea unei persoane de bunurile sale prin folosirea fortei sau amenintarii. De obicei, aceasta infractiune era comisa de faptuitori constituiti in cete sau bande, numiti 'talhari la drumul mare', iar infractiunea era denumita 'jac, jacuire, jaf, talhusag si talharie'. Talharii atacau caravanele negustorilor, pe care le jefuiau, dar exista si o talharire in scop de razbunare impotriva exploatarii sociale, cand unii tarani luau calea codrului si se faceau haiduci. Atat talharii, cat si gazdele lor, erau pedepsiti cu spanzuratoarea si confiscarea averii, sau cu surghiunul.

Alte infractiuni mai cunoscute contra proprietatii au fost incendierea, hotarnicia falsa si mutarea hotarelor, ce se pedepseau cu despagubirea victimelor si alte pedepse penale corporale.

10. Pedepsele

Lista pedepselor prevazute de pravile in dreptul feudal este lunga si denota dorinta de a crea suferinte fizice cat mai mari, care sa ingrozeasca pe faptuitori si ceilalti locuitori, in scopul prevenirii comiterii de fapte negative[7]. Pedepsele erau impartite in patru mari grupe: pedepse corporale, privative de libertate, pecuniare si accesorii sau complementare.

PEDEPSELE CORPORALE constau in 'punerea in furci' sau 'spanzurarea in furci', ce se facea intr-un loc anume destinat din periferia localitatilor, numit 'locul de pierzare'. Decapitarea, taierea capului cu sabia, sau lovirea cu buzduganul erau pedepse rezervate boierilor tradatori. Tragerea in teapa, arderea de viu, inecarea, ingroparea de viu, sugrumarea, mutilarea, infierarea si bataia sunt doar cateva dintre variantele de pedepsire. De obicei, asemenea pedepse erau poruncite de domnitor, inconjurat de Sfatul Domnesc sau Divan. Judecata era atat de dura - ne spune Dimitrie Cantemir in lucrarea Descrierea Moldovei - incat insusi logofatul cel mare daca era parat de un taran 'indata ce-si auzea numele pomenit trebuia sa se scoale de la locul sau si sa se aseze la stanga taranului pana ce acesta ispravea plangerea'. Domnul hotara daca lasa liber pe parat, il osandea la moarte sau la alta pedeapsa. Cand domnitorul era convins de consimtamantul Divanului, se facea o judecata rapida si de forma, executia fiind la fel de rapid realizata. Asa a procedat Stefan cel Tanar (1517-1527) cu hatmanul Luca Arbore, pe care l-a condamnat si executat in anul 1527. Tot in Moldova, in timpul celei de a doua domnii, Alexandru Lapusneanu (1563-1568) a dispus, din ratiuni politice, taierea capetelor a 47 boieri. In Muntenia, Vlad Tepes (1456-1462) a fost o adevarata legenda in cea ce priveste pedeapsa aplicata celor ce incalcau legile pamantului.

PEDEPSELE PRIVATIVE DE LIBERTATE. In evul mediu, numeroase documente atesta solutionarea conflictelor dintre persoane si pedepsirea celor vinovati prin trimiterea celor 'rai' in temnite sau la ocne, daca nu cumva li se aplica pedeapsa capitala. In acest sens, mentionam documentul din 1421, din timpul lui Alexandru cel Bun, prin care au fost pedepsiti hotii care au jefuit pe cavalerul franc Guillber de Lannoy, in timp ce calatorea prin Moldova, la Cetatea Alba. Hotii, in numar de noua, au fost prinsi si adusi cu streangul de gat in fata cavalerului, iar domnitorul i-a lasat posibilitatea de a-i ierta sau omori.

Inchisorile functionau pretutindeni, la manastiri, sub clopotnitele bisericilor, pe langa administratii, dar nicaieri nu erau organizate in vreun fel. Primele legi care reglementau aceasta problema au fost elaborate in secolul al XVII-lea: 'Pravila Mica' de la Govora in 1640, din ordinul domnitorului Matei Basarab, si 'Cartea Romaneasca de Invatatura a pravilelor imparatesti', tiparita la manastirea Trei Ierarhi, din porunca domnului Vasile Lupu. Cu toate ca nu se poate vorbi despre organizarea inchisorilor romanesti pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, pedeapsa inchisorii este mult mai veche. Tratamentul celor inchisi nu diferea de cel al sclavilor, dreptul la viata sau moarte era a celui ce dicta masura. Pana in secolul al XV-lea, gropnitele si salinele erau locurile unde erau osanditi infractorii. La 1380, era pomenita ca existand o ocna apartinand 'ocolasilor', la Trotus, unde avusese loc o rascoala a talharilor, care a dus la surparea acesteia, ingropand sub daramaturi pe talhari si pe cei ce ii pazeau. Avand in vedere ca pedepsele erau foarte severe, adesea pentru fapte minore aplicandu-se pedeapsa cu moartea, este de presupus ca aruncarea in grosuri sau ocne avea un caracter foarte dur. Un document din 1391, emis de despotul Stefan, domnul partii dunarene a Serbiei, dispune, intre altele, ca oricine poate fi ingaduit sa se aseze pe mosiile sale, cu exceptia criminalilor carora trebuie sa li se dea o invoire speciala din partea domnitorului. Incepand cu secolul al XIV-lea, se mentioneaza existenta unor 'asezaminte de binefacere', precum si a unui ospiciu in zona Campul Lung, dar si in Moldova, incepand din secolul al XVI-lea.

Cu privire la rolul preotilor in administrarea pedepselor cu inchisoarea, este cunoscut faptul ca domnul putea sa le incredinteze jurisdictia, asa cum a facut Stefan cel Mare prin actul de danie din 1472 manastirii Prahova. Rolul preotilor in jurisdictie va fi asa de mare, incat vor ajunge sa aiba grosuri in casele lor particulare, ceea ce va determina pe domnitorul Constantin Mavrocordat sa opreasca acest abuz.

Unele manastiri au servit ca locuri de inchisoare, de cele mai multe ori pentru condamnatii politici, femei si copii. Cea mai veche manastire destinata acestui scop a fost cea de la Snagov, zidita de Vlad Tepes in secolul al XV-lea, unde erau inchisi boierii adversari. Incepand cu secolul al XVII-lea, informatiile despre pedeapsa inchisorii se inmultesc. Astfel, cronicarul Nicolae Muste face o descriere a inchisorii de sub turnul bisericii de la curtea domneasca zidita pe timpul lui Stefan Tomsa (1612-1623), domnul Moldovei: 'Era un turn mai inainte in chip de clopotnita si sub turn era visterie, si sub visterie, temnita, in care se inchideau talharii si ucigasii'. El aseamana acest turn cu inchisoarea 'Edicula' de la Tarigrad.

Feudalismul este epoca in care litigiile de la curtile domnesti au facut sa cada capul a sute de boieri. Din cauza ambitiei de a fi domn in una dintre tarile romane, comploturile erau numeroase, iar executarile de asemenea. Aruncati in beciurile curtilor domnesti, batuti crunt si nemancati, ei isi asteptau acolo sfarsitul. Osandele trupesti nu aveau limite si conteneau doar cand nefericitul murea. Taierea narei drepte de catre calau era curenta, dar mai ales suprimarea peretelui despartitor dintre nari. Cu privire la astfel de mutilari, un calator Sommer, ce a venit in Moldova, spune: 'cu astfel de obiceiu isi insemnau ei pe acei despre care se credea ca, fiind din neam domnesc, trageau nadejdea sa ia scaunul, caci nimeni care ar fi suferit o slutire trupeasca nu se primeste la aceasta cinste'.

Cu toata asprimea pedepselor din acea vreme, in Moldova numarul infractorilor nu scadea. Astfel, domnitorul Vasile Lupu, in cei 23 ani ai domniei, a condamnat la moarte peste 40.000 de talhari, iar aceasta pedeapsa era aplicata pentru a patra infractiune comisa. Pentru a stavili numarul infractorilor, cronicile amintesc alte suplicii inventate de calaii timpului, uneori de o violenta si o cruzime inimaginabile, cum ar fi: scoaterea ochilor, otravirea, spanzurarea cate doi de par, punerea la plug, arderea in foc, purtarea de cozile cailor, ocna, surghiunul, taierea vreunui membru al trupului, insemnarea nasului, pecetluirea cu fierul rosu la mana, bataia cu toiege, confiscarea averii, inchiderea la gros sau ocna si multe altele, care de care mai infioratoare. Despre inchisorile romanesti se vorbeste si pe timpul lui Duca Voda, care a domnit de trei ori in Moldova si o data in Muntenia (1665-1683), amintindu-se ca acestea erau populate cu barbati si femei, unele dintre ele avand si copii, intr-o promiscuitate si mizerie infioratoare. Pedeapsa inchisorii, in concluzie, era anticamera mortii, un ragaz de cele mai multe ori nedorit de cei condamnati, care stiau ca este mai usor a muri decat a trai in acele locuri de expiatiune.

PEDEPSELE PECUNIARE. Sunt cunoscute din expunerea de mai sus pedepse ca dusegubina, raspunderea penala colectiva pentru omor. Cu timpul, dusegubina a fost extinsa si cu privire la alte infractiuni, spre exemplu la talharie, furt, incest, adulter. In secolele XV - XVII, institutia si-a schimbat continutul, in sensul ca exista o raspundere colectiva a satelor din jurul locului infractiunii, numite in termen generic 'imprejurasi'.

O alta pedeapsa pecuniara este confiscarea bunurilor si averii in folosul victimei sau a rudelor acesteia, sau chiar in folosul domniei. Confiscarea averii se aplica, ca pedeapsa complementara, in cazul unor infractiuni cum ar fi: omor, incest, sodomie, capulzanie, rapire, defaimare, viol si hotie. In cazul boierilor condamnati la moarte pentru hiclenie, averea acestora devenea 'domneasca'. Pentru mosiile daruite unor boieri necredinciosi, se elaboreaza hrisoave de 'retract de hiclenie'.

Gloaba, ca pedeapsa penala, a evoluat si ea in timp. Denumirea se schimba in secolul al XVII-lea, in 'certare cu bani sau dobitoc', continutul dezvoltandu-se in diferite variante, cum sunt hatalmul, osluhul, tretina si pripasul. 'Hatalmul' a fost, incepand cu secolul al XV-lea, o amenda aplicata pentru distrugerea sau stramutarea de hotare. Se percepea ca o amenda platita in vite, de obicei in numar de 12. 'Osluhul' este pedeapsa pentru infractiunea cu acelasi nume, aplicata celor vinovati de neascultarea poruncilor domnului. Se practica de-a lungul sec. XV-XVII si este aplicata de un corp de slujbasi domnesti, numiti osluhari. 'Tretina' este o pedeapsa ce a functionat in Moldova, in secolul al XV-lea, reprezentand o treime din valoarea bunului pierdut prin infractiune. In secolul al XVI-lea, regula a fost ca bunurile furate sa fie inapoiate victimei, iar vinovatul sa plateasca o amenda egala cu o zecime din valoarea acelor bunuri. 'Pripasul' a fost o pedeapsa penala, sub forma unei amenzi aplicate pentru nesupravegherea vitelor, care au fost gasite pascand in locuri ce nu apartin proprietarului acestora. O astfel de gloaba apare mentionata in 24 februarie 1452.

PEDEPSELE ACCESORII. Intre pedepsele accesorii sunt folosite in feudalism tortura, degradarea civica, raderea barbii, bataia cu biciul, legarea la stalpul infamiei, pierderea calitatii de nobil sau a functiei de dregator, cererea iertarii in conditii rusinoase (descult sau cu cenusa in cap). Aceste pedepse au fost folosite in mod accesoriu, dar si ca pedepse principale in anumite cazuri. De obicei, pedepsele corporale si cele infamante nu se aplicau boierilor, nobililor sau clerului.