|
|
|
Cu toate ca partidele democrat-crestine nu sunt exclusiv partide catolice (Uniunea Crestin-Sociala a Germaniei - CSU fiind un partid mixt, protestant-catolic, iar partidele democrat-crestine scandinave fiind de inspiratie protestanta), democratia crestina s-a impus in tari cu predominanta catolica precum Belgia, Italia, RFG, Franta.
Initial, papalitatea a respins ideea organizarii si participarii catolicilor la lupta politica dar, sub conducerea Papei Leon al XIII-lea, Vaticanul incepe sa contureze o conceptie proprie despre societate si politica, formuland ceea ce s-a numit "doctrina sociala a bisericii". Enciclica Rerum Novarum din 1891, considerata text de referinta a democratiei crestine, pune problema raportarii bisericii catolice la chestiunile sociale ale timpului. Papa recunoaste muncitorilor dreptul de a se uni pentru a-si apara interesele, definind democratia crestina "actiune benefica crestina, in mijlocul poporului". Au milieu des solicitudes, Enciclica din 1892 a Papei Leon al XIII-lea recomanda catolicilor francezi acceptarea republicii.
Partidele dezvoltate prin vointa catolicilor, organizate dupa modelul partidelor de masa, inradacinate intr-o retea de sindicate si organizatii sociale, cooperatiste, culturale, au franat expansiunea partidelor muncitoresti si au devenit apoi partide de guvernamant in Belgia, Italia, Tarile de Jos. Succesul democratiei crestine postbelice s-a datorat prabusirii regimurilor totalitare si autoritare din Germania, Italia, Franta, atractiei pentru formatiuni politice noi si faptului ca a putut fi un receptacul pentru dreapta moderata. Ea a esuat insa in Spania post-franchista si este absenta in Irlanda, unde partidele si-au proclamat libertatea fata de biserica. Trasaturile ce constituie distinctivitatea democratiei-crestine sunt, dupa parerea lui D.-L. Seiler, "interclasismul", "orizontalitatea", "pozitia balama" si "programul politic"[1]. Partidele de acest tip se sprijina pe organizatiile sindicale puternice dar se caracterizeaza si printr-o supraprezentare a taranimii, intr-o asemenea masura incat, in tarile sau regimurile catolice, partidele agrariene nu au mai avut sanse de dezvoltare. Partidele clericale nu sunt (dupa cum considera O. Kirchheimer, J. Charlot) catch-all parties sau attrape-tout ci partide orizontale, care acopera intreg esicherul politic, de la dreapta la stanga. In diferite grade, sub diferite denumiri, in Europa se regasesc cele trei ideologii existente in sanul catolicismului francez, indicate de Etienne Borne, integrismul, democratia crestina si progresismul, in fapt - o dreapta, un centru si o stanga. Partidele democrat-crestine contrazic teoria matematica a "partidului pivotal", ce atribuie functia de tip balama (charnière), unui partid mic, in Benelux si in Italia, de exemplu, ele constituind pivotul marii majoritati a guvernelor. Daca intre 1945-1960 crestin-democratii au urmarit aliante guvernamentale cu liberalii, dupa 1961 ei s-au orientat spre centru-stanga, unindu-se cu partidele muncitoresti. Din perspectiva programului politic, partidele clericale scapa dihotomiei dreapta-stanga. Desi, in special din anii'60-70, intre doctrina conservatoare si cea a democratiei crestine exista mai multe puncte comune (atasamentul fata de dreptul de proprietate, fata de autoritatea persoanelor legitim investite cu ea s.a.), anumite elemente le diferentiaza net.
O prima trasatura caracteristica este refuzul declarat fata de doctrinele extreme, reprezentate de capitalism, pe de o parte, de marxism, pe de alta parte: si unul si celalalt incarneaza doua forme de materialism contrare invatamantului bisericii. Programul elaborat de CDU (Uniunea Crestin-Democrata) in Germania in 1947 se intitula "CDU depaseste capitalismul si marxismul". Aceeasi neincredere se reflecta in programele democratiei-crestine italiene sau ale MRP francez. Echidistanta intre capitalism si socialism nu a durat mult. In Germania, de exemplu, CDU-CSU s-au convertit la economia de piata numita economie sociala de piata. O alta trasatura a democratiei crestine este importanta acordata valorilor educatiei si moralei. In Franta, Italia, RFG invatamantul confesional ramane important, dar modalitatile sale de organizare si finantarea lui au fost adesea cauza unor vii conflicte. S-a constatat ca, in pofida unei afiliatii religioase oficiale masive (aproape 90% dintre italieni, germani si francezi apartin unei religii catolice sau protestante), practicantii nu constituie decat o minoritate (10-15%). Ca atare, partidele au trebuit sa-si urmeze electoratul, devenit mai putin docil fata de invatamantul papal. In Franta, legislatia contraceptiei si avortului, usurarea procedurilor divortului au fost realizate de guvernaminte in care figurau centristi ai democratiei crestine, iar in Italia - de guvernaminte dominate de democratii crestini.
Partide crestin-democrate puternice au fost create in Germania, Austria, Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda, Elvetia, tarile scandinave. CDU a Germaniei a fost infiintata in 1945 si se prezinta ca un partid de centru, promotor al valorilor fundamentale crestine iar CSU este partidul corespondent al CDU din Bavaria. In principal, ele urmaresc aceleasi obiective: respectarea valorilor crestine, a ordinii social-liberale, a economiei sociale de piata, in centrul careia stau garantarea si incurajarea proprietatii private, a libertatii individuale si a concurentei. La alegerile din anul 2005, fosta coalitie SPD+Die Grünen a fost inlocuita cu una CDU+SPD, social-democratii lui Gerhard Schröder obtinand cel mai scazut scor din 1957 incoace, adevaratii invingatori fiind crestin-democratii condusi de Angela Merkel.
Democrat-crestinii belgieni au o vechime mai mare, un adevarat partid catolic, organizat si deschis confesional constituindu-se in 1884. Formatiuni neoclericale, inrudite cu democratia crestina catolica prin programul lor apar in tarile scandinave. Partidul Popular Crestin Norvegian (antieuropean) apare in anii'30, dar Uniunea Crestin-Democrata din Suedia, Liga Crestina din Finlanda si Partidul Crestin Popular din Danemarca sunt creatii ale anilor '60.
In vederea participarii la alegerile europene din 1978, in 1976 s-a constituit la Luxemburg Partidul Popular European (PPE), deschis si unor adeziuni individuale. Nucleul sau ideologic este alcatuit din Christelijke Volkspartij (CVP) si Partidul Social Crestin (PSC) din Belgia, Christen Demokratische Appel (CDA) din Olanda, Partidul Crestin Social (PCS) din Luxemburg, Partidul Popular Italian (PPI), Österreichische Volkspartei (ÖVP) din Austria, CDU, CSU, CDS. Membrii PPE sunt afiliati Internationalei Democrat Crestine.
