Dreptul muncii in Uniunea Europeana

Dreptul muncii in Uniunea Europeana

A.    Principiile securitatii sociale

1.     Unicitatea legislatiei aplicabile

Scopul Comunitatii este acela de a coordona sistemele nationale de protectie sociala. Se doreste astfel evitarea situatiilor in care un muncitor nu este asigurat in nici unul din statele membre sau, dimpotriva, este asigurat in mai multe dintre acestea (platind contributia aferenta de mai multe ori). Regula de baza este aceea ca se aplica regulile si legislatia protectiei sociale din statul unde muncitorul sau liber profesionistul isi desfasoara activitatea, iar nu ale statului al carui cetatean este sau pe al carui teritoriu isi are domiciliu (cu exceptia unor cazuri speciale, cum e cel al detasarii).

2.     Principiul egalitatii de tratament

Sistemul comunitar are al baza principiul egelitatii de tratament. Persoanele care isi desfasoara activitatea pe teritoriul unui stat membru si carora se aplica regulile de protectie sociala ale acestui stat, vor beneficicia de aceleasi conditii de aplicare a amintitelor reguli ca si cetatenii statului respectiv.

3.     Mentinerea drepturilor dobandite[1]

Un factor importnt pentru functionarea sistemunui comunitar il constituie asa numita mobilitate a beneficiilor. In principiu, drepturile dobandite in cadrul unui sistem de protectie sociala pot fi transferate pe teritoriul altui stat membru. Plata unor drepturi ce fac parte din sistemul de protectie sociala nu trebuie sa fie conditionata de rezidebta celui indreptatit. Ca urmare, un lucrator pe teritoriul altui stat decat celui al carui cetatean este, daca a dobandit dreptul la pensie pe teritoriul statului unde si-a desfasurat activitatea, isi pastreaza acest drept chiar daca se intoarce in tara de origine. Ex ceptii:ajutorul de somaj.

4.     Mentinerea drepturilor in curs de dobandire

Potrivit principiului mobilitatii beneficiilor, un lucrator ce se stabileste pe teritoriul altui stat membru nu pierde drepturile deja dobandite. Dar si perioadele necesare pentru dobandirea unui drept pot fi cumulate. Acest principiu poate duce la situatii de impartire a obligatiilor de protectie sociale intre mai multe state membre, in cazul pensiilo, de exemplu.

B.    Dreptul muncii in Romania sub impactul integrarii europene

Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007 inseamna ca tara noastra face parte din piata europeana si trebuie sa aplice aquis-ul comunitar. Aceasta presupune respectarea celor patru libertati cu privire la circulatia marfurilor, capitalurilor, serviciilor si a persoanelor.

In vederea alinierii la normele comunitare, legislatia romaneasca a inregistrat o importanta evolutie in domeniul dreptului muncii prin adoptarea noului Cod al Muncii (Legea nr. 53/2003) in domeniul libertatii de circulatie a lucratorilor prin modificarilor aduse Legii nr.203/1999 privind permisul de munca si Legii nr.156/2000 privind protectia cetatenilor romani care lucreaza in strainatate, in domeniul securitatii sociale, prin completarile si modificarile suferite de Legea nr. 1972000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, precum si de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca.[2]

Noul Cod al muncii roman (Legea nr.53/2003), modificat prin O.U.G. nr.65/2005, a urmarit, ca principal obiectiv, racordarea legislatiei romanesti in materia raporturilor de munca la cerintele dreptului comunitar si international al muncii. Printre noutatile introduse, se numara: instituirea Fondului de garantare pentru plata creantelor salariale, reglementarea clauzelor de neconcurenta, de mobilitate si de confidentialitate in contractul individual de munca, obligatia fiecarui angajator de a infiinta registrul general de evidenta a salariatilor, munca prin agent de munca temporara, contractul individual de munca cu timp partial, munca la domiciliu, concediile pentru formare profesionala, contractele de adaptare si calificare profesionala, noua reglementare a contractului de ucenicie, intocmirea regulamentului intern pentru angajator, garantiile pentru munca de noapte, raspunderea patrimoniala a partilor contractului individual de munca (angajatori si salariati) si inlaturarea raspunderii materiale, procedura efectuarii concedierii colective, etc.

In ceea ce priveste libera circulatie in spatiul comunitar, legiuitorul roman a transpus majoritatea normelor comunitare referitoare la acest domeniu in dreptul intern, prin adoptarea Legii nr.309/2004[3] privind libera circulatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale UE si spatiul economic european. Legea nr.309/2004 a transpus insa directive care au fost abrogate de directiva 2004/38/CEE, motiv pentru care aceasta lege necesita viitoare modificari. De asemenea, din dreptul nostru intern lipseste un act normativ care sa preia dispozitiile Directivei 2004/38/CEE privind restrictionarea dreptului de intrare si de sedere din motive de ordine publica, siguranta sau sanatate publica.

C.            Dreptul comunitar al muncii

Dreptul comunitar al muncii constituie o subramura a dreptului social comunitar.

Dreptul social comunitar este constituit din ansamblul normelor juridice elaborate de organele Uniunii si aplicabile relatiilor sociale, inclusiv celor de munca din cadrul tarilor membre.

Dreptul social comunitar se imparte in doua subramuri:

dreptul comunitar al muncii - este alcatuit din norme care privesc libera circulatie a persoanelor, conditiile de angajare, de munca si de viata ale salariatilor, raporturile dintre angajati si patroni.

dreptul comunitar al securitatii sociale - are ca obiect raporturile juridice de asigurari si cele de asistenta sociala.[4]

Intre cele doua ramuri ale dreptului social exista o stransa corelatie datorita faptului ca unele drepturi de asigurari sociale (indemnizatiile si concediile pentru incapacitate temporara de munca ,de maternitate etc.) sunt grefate pe calitatea de salariat. Tot astfel, pensia pentru limita de varsta ,precum si ajutorul de somaj se acorda avandu-se in vedere activitatea salariala desfasurata.Mai mult decat atat,unele litigii privind drepturile de securitate sociala sunt asimilate litigiilor de munca (litigiile privind ajutorul de somaj si cele privind drepturile de asigurari sociale).

Politica sociala a Comunitatii este prevazuta de art.136-148 din TCE impreuna cu prevederile privind coeziunea sociala si economica, educatie, cultura si sanatate publica.

In momentul crearii Comunitatilor, ideea prevalenta era ca integrarea economica va asigura in timp un sistem social optim. Tratatele fondatoare nu contineau prevederi referitoare la protectia sociala. Mai tarziu, conceptiile diferite ale statelor membre in ceea ce priveste protectia lucratorilor, mai generoase in cazul frantei comparativ cu atitudinea de laisseu-faire a Germaniei au determinat o dezvoltare inegala a prevederilor din Tratat. In paralel cu aceasta, multe state membre considerau ca politica sociala este parte integranta din suveranitatea nationala si doreau sa o mentina in sfera competentelor nationale.[5]

In consecinta, chiar si atunci cand a inceput sa se dezvolte, aquis-ul comunitar in materie se rezuma la probleme de dreptul muncii, dar nu intr-o sfera sociala mai ampla.

Autoritatile comunitare au depus eforturi sustinute pentru a armoniza, in sanul statelor membre, conditiile de angajare si de munca. Aceste conditii sunt de o mare diversitate deoarece ele depind nu numai de sistemul juridic in care se inscriu, ci si de nivelul de dezvoltare economica si sociala a fiecarei tari. Intensificarea concurentei antreneaza in mod inevitabil uniformizarea costurilor muncii si, prin consecinta, si a conditiilor de munca. Interventia comunitara vizeaza stimularea progresului social si impulsionarea legislatiilor nationale de a se alinia la standarde mai inalte.[6]

Demersurile organelor si institutiilor comunitare in ceea ce priveste conditiile de munca s-au concentrat asupra a patru probleme fundamentale: egalitatea de tratament intre barbati si femei, salarizarea, durata muncii, igiena si securitatea muncii.

Pentru punerea in practica a dreptului de libera circulatie a lucratorilor, fiecare stat membru UE trebuie sa-si formuleze legislatia astfel incat sa acopere recunoasterea reciproca a diplomelor si calificarilor profesionale, precum si coordonarea schemelor de securitate sociala.

UE incurajeaza cooperarea intre statele membre in domeniul educatiei, urmarind crearea unui spatiu european al educatiei prin dezvoltarea mobilitatii studentilor si a cadrelor didactice si prin incurajarea schimburilor din acest domeniu. In plan educational, principalul obiectiv este eliminarea obstacolelor lingvistice si academice. Principiul recunoasterii academice a diplomelor are la baza acceptarea de catre un stat membru a validitatii unei diplome obtinute intr-un stat membru. Recunoasterea diplomelor este operationala prin Sistemul european de transfer de credite (ECTS) care ofera studentilor posibilitatea de a-si continua pregatirea universitara si/sau profesionala intr-un alt stat membru, fara a fi penalizat.

Tot in scopul realizarii liberei circulatii a lucratorilor, este necesara coordonarea sistemelor de securitate sociala, astfel incat persoanele care isi desfasoara activitatea intr-un alt stat sa le fie asigurat acelasi statut din punctul de vedere al securitatii sociale, ca si cum ar fi ramas in tara lor.[7]

Constructia europeana admite mentinerea sistemelor de securitate socila in diversitatea lor. Aceste sisteme sunt sisteme nationale guvernate de legi imperative, al caror camp de aplicare corespunde teritoriului statului de la care emana si tuturor resortisantilor sau celor care muncesc pe teritoriul national, dar numai lor. Teritorialitatea nu permite, in afara cazului in care exista anumite conventii diplomatice sau tratate speciale, aplicarea acestor legi in afara teritoriului national.

In literatura de specialitate se utilizeaza frecvent, in mod eronat, termenul de armonizare a sistemelor de securitate sociala. Aquis-ul comunitar are ca scop coordonarea, "legarea" acestor sisteme de respectarea unor reguli minime pentru a-i proteja pe lucratorii migranti si pe membrii famililor lor. Statele membre pot sa-si organizeze schemele de securitate sociala cum vor, atata timp cat este respectat principiul egalitatii de tratament si al nediscriminarii.

In materie de securitate sociala, dreptul comunitar prevede ca fiecare lucrator si familia sa se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii statului gazda, fie ca locuieste sau nu in aceeasi tara. Persoanele aflate in cautarea unui loc de munca si care au beneficiat de somaj intr-un sata membru pot sa exporte aceste prestatii in statul gazda pe o perioada de trei luni, dar nu au dreptul la prestatii sociale in statul membru atunci cand isi cauta un loc de munca. Prin aceasta se doreste stoparea fluxurilor migratorii care au drept scop obtinerea de prestatii sociale intr-un alt stat.[8]

Observam un element de baza al aquis-ului comunitar: libera circulatie a lucratorilor.

Curtea de Justitie defineste lucratorul ca fiind persoana care, pentru o anumita perioada de timp, efectueaza o activitate remunerata pentru sau in subordinea altei persoane. Termenul de muncitor/lucrator este mult mai larg in sensul dreptului comunitar al muncii in comparatie cu sensul utilizat in dreptul national al muncii, el cuprinzand nu numai persoanele angajate in tara gazda, ci si cele care se afla in cautarea unui loc de munca, somerii apti de munca si care anterior au fost angajati, persoanele incapabile de munca datorita bolii sau accidentarii suferite in timpul angajarii in tara gazda, persoanele care au atins varsta normala de pensionare in timpul desfasurarii activitatii in tara gazda. De asemenea, lucrator in sensul dreptului comunitar este si cel ce presteaza o activitate ocazionala sau cu timp partial.[9]

In baza prevederilor Tratatului de la Roma si a jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, libera circulatie a lucratorilor migranti cuprinde trei aspecte: accesul la ocupare, dreptul de sedere si egalitatea de tratament.

Dreptul de sedere presupune ca lucratorul are dreptul sa locuiasca pe teritoriul statului gazda impreuna cu famili sa, se poate deplasa liber in interiorul tarii gazda si are dreptul de a ramane in acea tara dupa ce a fost angajat. Membrii familiei muncitorului care se deplaseaza au si ei drept de intrare si de sedere pe teritoriul statelor UE. Dreptul la sedere pe teritoriul unui stat membru este garantat si cetatenilor altui stat membru care cauta loc de munca, dar perioada de timp pentru care se permite sederea este limitata la trei luni.

Dreptul de sedere permanenta in statul membru gazda se acorda inaintea unei perioade neintrerupte de cinci ani daca:

a)       lucratorii sau persoanele care exercita o activitate independenta, in momentul in care inceteaza sa lucreze, au atins varsta stabilita de legislatia statului membru respectiv pentru acordarea unei pensii pentru limita de varsta, sau lucratorii care inceteaza sa exercite o munca salariata pentru a se pensiona inainte de limita de varsta, cu conditia sa fi lucrat in statul membru respectiv cel putin in cele 12 luni precedente si sa-si fi avut resedinta acolo pe o perioada neintrerupta mai mare de 3 ani. Daca legislatia statului membru gazda nu acorda dreptul de pensie pentru limita de varsta anumitor categorii de persoane care exercita o activitate independenta, se considera ca este indeplinita conditia de varsta de indata ce persoanele in cauza au implinit varsta de 60 de ani.

b)      Lucratorii sau persoanele care exercita o activitate independenta si au avut resedinta in statul membru gazda timp de cel putin 2 ani si au incetat munca din cauza unei incapacitati permanenta de munca. Daca aceasta incapacitate este rezultatul unui accident de munca sau al unei boli profesionale, care indreptateste persoana respectiva la o indemnizatie platita integral sau partial de o institutie a statului membru gazda, nu se impune nici o conditie privind durata sederii.

c)       Lucratorii sau persoanele care exercita o activitate independenta si care, dupa 3 ani de munca si sedere neintrerupta in statul membru gazda lucreaza ca angajati, sau persoane care exercita o activitate independenta pe teritoriul unui alt stat membru, pastrandu-si resedinta pe teritoriul primului stat, la care revin, de obicei, zilnic sau cel putin o data pe saptamana.

Perioadele de somaj involuntar inregistrate corespunzator la oficiul de plasare a fortelor de munca relevant, perioadele in care persoana nu a lucrat din motive independente de vointa sa, precum si absentele de la lucru si incetarea lucrului datorita unei boli sau accident se considera perioade de munca.[10]

Principiul egalitatii de tratament interzice orice discriminare bzata pe nationalitate in ceea ce priveste conditiile de munca, salarizare, conditiile de viata, inclusiv invatamant, locuinte, justitie.

In domeniul egalitatii de tratament, Directiva 2004/38 prevede ca toti cetatenii Uniunii care isi au resedinta pe teritoriul statului gazda se bucura de tratament egal cu cel al resortisantilor statului membru respectiv, in sfera de aplicare a Tratatului, avantajele acestui drept extinzandu-se la membri de familie care nu sunt resortisanti ai unui stat membru si care au dreptul de sedere sau dreptul de sedere permanenta. Totusi, statul membru gazda nu este obligat sa acorde dreptul la asistenta sociala in timpul primelor 3 luni de sedere si nici nu e obligat ca, inainte de dobandirea dreptului de sedere permanenta, sa acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesionala, constand in burse studentesti sau credite studentesti unor persoane, altele decat lucratorii, persoanele care exercita o activitate independenta, persoane care isi mentin acest statut si membri familiilor acestora (art.24). Membri familiei muncitorului migrant au, de asemenea, dreptul la rezidenta si la angajare fara discriminare, iar copiii muncitorului au acces liber la cursurile de pregatire profesionala si ucenicie in aceleasi conditii ca si copiii care sunt cetateni ai statelor membre.

Libera circulatie a lucratorilor este ingradita numai in trei situatii, strict delimitate, care pot constitui exceptii: din motive de ordine publica, securitate publica sau sanatate publica. Aceste motive nu pot fi invocate de statele membre pentru a servi unor scopuri economice.

Conform art. 35 al Directivei 2004/38/ CEE, statele membre pot adopta masurile necesare pentru a refuza , a anula sau retrage orice drept conferit de aceasta directiva, in caz de abuz de drept sau frauda, cum sunt casatoriile de convenienta sau alte forme de relatii contractate exclusiv in scopul de a beneficia de dreptul de libera circulatie si de sedere.

Materia nediscriminarii intre barbati si femei furnizeaza un bun exemplu al interactiunii si al dialogului, nu intotdeauna armonios, intre CEJ si celelalte institutii comunitare, intre statele membre si Comunitate. Articolul 141 din TCE reprezinta sursa legislatiei comunitare privind egalitatea dintre barbati si femei in campul muncii. Principiul consacrat de art.141 a fost menit sa egalizeze costurile muncii in cadrul Comunitatii, pentru a evita distorsionarea preturilor datorita diferentelor in costurile de productie.

Art.141 prevede necesitatea aplicarii principiului egalitatii remuneratiilor dintre forta de munca masculina si cea feminina pentru aceeasi munca. Conceptul de remuneratie este foarte larg si se refera la orice avantaj, in bani sau sub orice alta forma, pe care angajatul il primeste pentru munca prestata, chiar si dupa data ajungerii la termen a contractului de munca. Articolul 141 are efect direct, atat orizontal cat si vertical, in sensul ca da nastere la drepturi si obligatii nu doar intre satte si persoane fizice, ci si intre persoane fizice.[11]

Dupa adoptarea Tratatului de la Roma, Franta era singura tara din CEE in care, prin lege, muncitorii erau indreptatiti la plata egala. Pentru ca Franta se temea ca mediul sau de afaceri va deveni mai scump fata de cel din alte state membre, ce nu continea acest tip de drepturi, a insistat pentru implementarea egaliattii platilor intre barbati si femei in toate statele membre, prevazuta de art.119, pana la termenul de 1 ianuarie 1962. Termenul a fost extins pana la sfarsitul anului 1964, deoarece nu taote statele au reusit sa adopte legislatia necesara.

Ca rezultat al aplicarii inegale a art.119, Consiliul a adoptat Directiva Consiliului 75/117/CEE din 10 februarie 1975 privind armonizarea legislsatiei statelor membre in domeniul aplicarii egalitatii platii intre femei si barbati. Directiva a definit plata egala ca fiind plata pentru " aceeasi munca sau pentru munci carora le e atribuita aceeasi valoare" si armonizat legislatia comunitara cu Conventia Internationala a Muncii nr.100.[12] In urma experientei dobandite, ce a demonstrat ca prevederile privind plata egala erau insuficiente pentru a crea egalitate al locul de munca, a fost adoptata si Directiva 76/2077/CEE privind aplicarea principiului egalitatii de tratament egal intre barbati si femei in ceea ce priveste accesul la incadrarea in munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca , din 9 februarie 1976.

Astfel, comunitatea a inceput sa testeze principiul nediscriminarii pe un teren usor de gestionat: discriminarea bazata pe sex la locul de munca. Asta deoarece egalitatea lucratorilor, formala si substantiala, s-a aflat pe agenda europeana inca de la inceputul proiectului integrarii.

Articolul 137 din TCE enumera, in paragraful 6, si acele materii ce nu intra in competenta Comunitatii: remuneratiile, dreptul de asociere, dreptul la greva, dreptul la inchidere temporara a intreprinderii la initiativa patronatului. De asemenea, textul permite statelor membre sa mentina sau sa introduca masuri cu un caracter mai pronuntat de protectie fata de standardele prevazute de legislatia comunitara.

Aspectele politicii sociale excluse din campul de aplicare a art.137 nu desemneaza un dezinteres total din partea institutiilor comunitare. Astfel acestea au aratat un atasament deosebit fata de principiul nediscriminarii salariale intre angajatii barbati si angajatii femei sau au considerat pur si simplu ca orice loc de munca trebuie remunerat, conform art.9 al Cartei drepturilor Sociale Fundamentale.

Informarea si consultarea angajatilor este un teren nou pentru legiuitorul comunitar. Directiva 94/45 din 22 septembrie 1994 privind instituirea unui Consiliu de Munca european sau a unei proceduri in intreprinderile de la nivel comunitar in vederea informarii si consultarii angajatilor, aplicabila atunci cand efectivul angajatilor depaseste 1000 de lucratori constituie o prima etapa ale carei efecte inca nu s-au facut simtite. Si integrarea persoanelor excluse de pe piata muncii, care face parte din obiectivele Comunitatii, are un nou temei juridic in prevederile tratatului, fara a prejudicia art.150 legat de politicile de formare profesionala.[13]

In statele membre exista diferente considerabile intre reglementarile ce au ca obiect asigurarea sanatatii si sigurantei muncitorilor la locul de munca. Reglementarile nationale, completate adeseori cu prevederi tehnice sau standarde fixate in mod conventional pot duce la existenta unor nivele de protectie diferita ale sanatatii si sigurantei muncitorilor si pot favoriza concurenta in detrimentul protectiei salariatilor. Acesta este motivul care a determinat adoptarea Directivei cadru 897391/ CEE din iunie 1989 privind introducerea de masuri care sa incurajeze imbunatatirea conditiilor de siguranta si sanatate a muncitorilor la locul de munca. Directiva contine principii generale pentru prevenirea riscurilor la locul de munca, cresterea sigurantei, asigurarea unui mediu sanatos, eliminarea factorilor de risc si imprejurarilor ce pot duce la producerea de accidente, asigurarea informarii, consultarii si a participarii echitabile, conform reglementarilor din dreptul national, a muncitorilor la actiunile de pregatire profesionala, precum si norme de aplicare a acestor principii..

Directiva cadru se aplica in toate domeniile, atat in sectorul public cat si in cel privat, cu exceptia unor domenii specifice ale sectorului public(activitati ale fortelor armate, ale politiei, precum si activitati de asigurare a serviciului de protectie civila ce exclud aplicarea acestor prevederi). Ca regula generala, angajatorul are obligatia de a asigura protectia sigurantei si sanatatii muncitorilor, sub toate aspectele legate de activitatea acestora.[14]

Pentru a asigura protectia sigurantei si sanatatii muncitorilor, Comunitatea a adoptat si Directiva 93/104 ce prevede cerinte minimale cu privire la organizarea timpului de lucru. Sunt incluse in Directiva standarde minimale legate de perioada zilnica si saptamanala minima de odihna,salariul anual de odihna ,numatul orelor de lucru pe saptamana si munca in timpul noptii . Directiva se aplica tuturor domeniilor cu exceptia celui al transporturilor, al activitatilorpe mare si al sectorului medical. Pentru aceste domenii exista reglementari speciale, ce contin prevederi specifice amintitelor domenii de activitate.