Vointa si deprinderile - vointa ca modalitate superioara de autoreglaj verbal

VOINTA SI DEPRINDERILE

VOINTA CA MODALITATE SUPERIOARA DE AUTOREGLAJ VERBAL

Vointa se defineste ca proces psihic complex de reglaj superior, rea­lizat prin mijloace verbale si constand in actiuni de mobilizare si concen­trare a energiei psihonervoase in vederea biruirii obstacolelor si atingerii scopurilor constient stabilite.

Reglajul voluntar se manifesta si ca initiere si sustinere a actiunilor si activitatii si ca frana, ca diminuare, ca amanare. Si intr-un caz si in celalalt, este necesar efortul voluntar. Sunt imprejurari de viata cand este mai dificila si necesita o incordare mai mare stapanirea de sine, menti­nerea, prin forta vointei, a calmului, a luciditatii, a puterii de discer­namant.

Efortul voluntar exprima caracteristica specifica cea mai importanta a vointei prin care se deosebeste de toate celelalte procese psihice. El consta intr-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emotionale, prin intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere neurofunctional, efortul voluntar reprezinta o organizare a activitatii nervoase in jurul unui centru dominant care exprima, in plan psihic, scopul actiunii. Efor­tul voluntar este trait de persoana ca o stare de tensiune, de incordare interna, de mobilizare a tuturor resurselor in vederea depasirii obstaco­lului. Intensitatea efortului voluntar, specificitatea mecanismelor psihice mobilizate si desfasurate reflecta particularitatile obstacolului.

Efortul voluntar nu se identifica cu incordarea musculara, desi in activitatile fizice aceasta este o componenta necesara a depasirii obstacolului, daca este inclusa in mecanismele reglajului voluntar. Asigurand energia necesara desfasurarii activitatilor si mai ales organizand-o, concentrand-o in directia unica a scopului, vointa este una din conditiile subiec­tive, cele mai importante, ale reusitei activitatii si a obtinerii unor inalte perfor­mante. Dar mobilizarea voluntara, desi deosebit de eficienta, este in acelasi timp costisitoare pentru organism din punct de vedere energetic. Incordarea voluntara nu poate fi nelimitata. Dupa etape de efort voluntar intens si indelungat, urmeaza momente de oboseala, nu doar fizica, ci mai ales nervoasa. De aceea, pentru pas­trarea sanatatii fizice si mintale se recomanda un echilibru intre activitate si odihna.

Intensitatea efortului voluntar si specificitatea mecanismelor puse in actiune reflecta obstacolul care apare in calea realizarii scopurilor. Din punct de vedere psihologic, obstacolul nu se identifica nici cu un obiect sau fenomen al realitatii si nici cu rezistenta interna resimtita de om in desfasurarea unei activitati (cum ar fi lipsa de interes pentru acea activitate) ci reprezinta o confruntare intre posibilitatile omului si conditiile obiective ale acelei activitati. De aceea, una si aceeasi piedica obiectiva poate fi un  obstacol mic pentru o persoana si unul dificil pentru alta.

De-a lungul desfasurarii unei activitati complexe, momentele de di­ficultate pot sa fie diferite si de aceea efortul voluntar se moduleaza dupa cresterea sau descresterea obstacolului, asigurandu-se concordanta intre marimea acestuia si procesul de incordare voluntar. Conditia ideala a activitatii este realizarea acestei concordante. Atunci cand obsta­colul este subapreciat, efortul voluntar nu este suficient si exista riscul nedepasirii lui. Poate exista si situatia, inversa cand obstacolul este supraapreciat si, in consecinta, se ajunge la un grad inalt de incordare voluntara care duce la succes, dar cu un mare consum de energie psihonervoasa si incheiat cu oboseala si satisfactii indoielnice. Si in acest caz, reglajul vo­luntar este deficitar. Aprecierea obstacolului este anticipata, la fel este si mobilizarea energetica, astfel incat in timpul desfasurarii actiunii este foarte greu sa se ajunga la concordanta necesara. Daca omul se confrunta cu un obstacol fata de care isi da seama ca nu s-ar putea mobiliza pe ma­sura si in timp util, puterea vointei se manifesta, de data aceasta, ca ama­nare a actiunii respective si pregatirea mai buna pentru o confruntare ulterioara cu garantii de reusita.

Confruntarea de mai lunga durata cu obstacole de o anumita natura permite dezvoltarea capacitatilor de efort voluntar de un fel sau altul. Se poate vorbi de o specializare a efortului. Poate fi astfel un efort manifestat cu precadere in coordonarea si intensificarea miscarilor sau in in­cordarea atentiei sau o crestere a activitatii gandirii, memoriei, imaginatiei etc. In masura in care cineva devine constient de capacitatea sa de efort specializat, tinde spre acele activitati in care si-o poate pune mai bine in valoare.

Reglarea voluntara a activitatii se face in conditiile stransei legaturi cu toate celelalte procese psihice si, in primul rand, cu gandirea si imaginatia. Inainte de a fi efectiv realizate, actiunile voluntare sunt gandite, intocmite rational si orientate spre scopuri proiectate imaginativ. Intr-o activitate voluntara, bine reglata, toate componentele ei (informatiile, operatiile, etc) sunt orientate spre scop. Totodata vointa intervine in organizarea si dirijarea tuturor proceselor si starilor psihice, care se integreaza intr-o activitate voluntara.

In structura activitatilor complexe intra, cu necesitate, anumite de­prinderi care se desfasoara automatizat, insa reglajul de ansamblu nu lipseste. El se manifesta ca alegere a deprinderilor, inlaturarea lor, corec­tarea lor daca devine necesar.

STRUCTURA SI FAZELE ACTELOR VOLUNTARE

Prima faza a actiunilor voluntare consta in actualizarea unor motive care genereaza anumite scopuri si orientarea preliminara spre ele. In primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la inceput si se manifesta doar ca orientare facuta pe baza legaturii dintre motiv si scop. Insa numai atat nu-i suficient pentru o actiune voluntara. Daca se parcurge doar acest moment se ramane numai la o dorinta.

A doua faza a actiunilor voluntare este lupta motivelor, generata de aparitia mai multor motive si, aferente lor, a mai multor scopuri. Unele pot fi atragatoare pentru ca realizarea lor aduce satisfactii imediate, dar, de fapt, nu sunt prea valoroase pentru persoana. Altele sunt mai putin ten­tante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. In aceste conditii reglajul voluntar se manifesta, cu precadere, ca deliberare in vederea alegerii. Deliberarea implica efort suplimentar de cunoastere a conditiilor de implinire a motivelor, de analiza constienta a urmarilor lor, de evaluare a acestora.

A treia faza este luarea hotararii, care reprezinta urmarea unei de­cizii. Aceasta inseamna alegerea unui motiv si scop si inhibarea, amana­rea celorlalte, pe aceasta baza putandu-se asigura concentrarea energiei psihonervoase in vederea realizarii scopului. Momentul deciziei poate fi, uneori, dramatic pentru ca omul nu prelucreaza doar informatia, ci si traieste efectiv situatiile implicate in satisfacerea unora si nesatisfacerea altora. Pe de alta parte, el se simte raspunzator fata de sine, de rezul­tatele unei activitati cu sens personal si fata de altii pentru cele de inte­res general. In aceste conditii, lupta motivelor este si mai dramatica si poate fi mult prelungita in timp. Prin urmare, ea necesita un efort vo­luntar sustinut, cu atat mai mult cu cat in actul deciziei sunt implicate si trasaturi de personalitate, cum ar fi: nivelul de aspiratii, particularitatile temperamentale, dorinta de a avea succes si teama de esec, sistem pro­priu de valori etc.

Dupa ce omul a facut alegerea care satisface cel mai bine criteriile dar si dorintele si aspiratiile sale, el hotaraste realizarea scopului si satisfacerea acelui motiv. Planul mintal se imbogateste, se definitiveaza si devine reperul intern al desfasurarii respectivei activitati. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanenta confruntare intre ceea ce se obtine si ce s-a proiectat.

A patra faza este executarea hotararii luate. Ea inseamna realizarea efectiva a planului si atingerea reala a scopului. Acum omul foloseste o serie de mijloace materiale si mintale, cum sunt cunostintele, deprinde­rile, priceperile etc. Desfasurarea secventiala a actiunii este controlata prin confruntarea permanenta cu planul mintal si cu conditiile practice de desfasurare, realizandu-se si modificari ale planului, daca imprejura­rile o cer. Pentru activitatile simple, executia urmeaza imediat hotararii. Pentru cele complexe, poate aparea un moment de pregatire intre hota­rare si executie. Este vorba atat de pregatirea unor mijloace materiale, cat si de pregatirea omului in sensul insusirii de cunostinte, formarii de noi deprinderi, dezvoltarea de capacitati.

Actiunile complexe si deosebit de semnificative implica o a cincea faza: verificarea rezultatului obtinut si formularea unor concluzii valo­roase pentru activitatea viitoare. Este cazul, de exemplu, al activitatilor de rezolvare de probleme de la oricare disciplina scolara, cand rezultatul obtinut trebuie verificat si mai ales generalizat pentru a servi in noi situatii.

Fazele de mai sus pot fi sintetizate in numai doua: una de prepa­rare, cuprinzandu-le pe primele trei si alta de executie, care incheie si confirma puterea reglajului voluntar.

CALITATILE VOINTEI

Puterea vointei se exprima in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntandu-se cu obstacolele importante, isi urmareste scopurile. In acest caz, omul este constient de inevitabilitatea greutatilor, dar si de caracterul lor surmontabil si aceasta motiveaza incordarea voluntara de care are nevoie ca sa le depaseasca. Opusul acestei calitati este slabiciunea vointei care inseamna imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar daca cel in cauza este constient de impor­tanta acestui fapt pentru sine si pentru cei din jur. El poate incepe dar nu reu­seste sa-l finalizeze.

Perseverenta presupune realizarea efortului voluntar o perioada indelungata de timp chiar si in conditiile in care, aparent, n-ar fi posibila continuarea activitatii. Perseverenta este sustinuta atat de valoarea scopului, cat si de increderea in fortele proprii. La acestea se adauga si luciditatea in aprecierea imprejurarilor, in descope­rirea tuturor conditiilor favorabile desfasurarii acelei actiuni. Opusul perseverentei este incapatanarea, care este o insusire negativa a vointei, manifestandu-se ca urmarire a unui scop cand este clar ca imprejurarile nu ofera nici o sansa de reusita, analiza logica relevand caracterul imposibil.

Independenta vointei se exprima in tendinta constanta de a lua hotarari pe baza chibzuintei proprii, de a cunoaste cat mai profund conditiile activitatii, a consecin­telor si responsabilitatilor personale pentru ele. Ea se conjuga cu adoptarea unei atitudini critice fata de ideile si actiunile proprii si a celor propuse de altii. Inde­pendenta vointei nu se identifica cu lipsa de receptivitate fata de opiniile celor din jur. Insusirea negativa, opusa acestei calitati este sugestibilitatea, adica adoptarea necritica a influentelor exterioare cu anihilarea propriei pozitii si diminuarea implicarii si a responsabilitatii personale.

Promptitudinea deciziei consta in rapiditatea cu care omul delibereaza intr-o situatie complexa si urgenta si adopta hotararea cea mai potrivita. O asemenea calitate a vointei se sprijina pe rapiditatea si profunzimea gandi­rii, pe increderea in sine si curaj si pe experienta personala in confruntarea cu ast­fel de situatii. Opusul acestei calitati este nehotararea sau tergiversarea, care se manifesta ca oscilatii indelungate si nejustificate intre mai multe motive, scopuri, cai, mijloace etc.

Calitatile vointei, integrate in structuri mai complexe, devin trasaturi vo­luntare de caracter.

LOCUL SI ROLUL DEPRINDERILOR IN STRUCTURA ACTIVITATII

Omul desfasoara multe si variate activitati, in structura carora putem identifica o serie de componente declansate si conduse voluntar si con­stient si altele care se desfasoara ca de la sine, fara un control prea detaliat. Acestea din urma se desfasoara ca de la sine, cu mare usurinta, cu precizie si corectitudine. Ele se numesc deprinderi. Omul dispune de o sumedenie de deprinderi, incepand cu mersul, apucarea si manevrarea simpla a obiectelor si continuand cu scrie­rea, calculul, desenarea, modelarea, schimbarea vitezelor in timpul con­ducerii automobilului etc. Toate acestea se desfasoara automatizat.

De regula, se automatizeaza acele componente ale activitatii care se executa totdeauna in acelasi fel, se repeta frecvent si se exerseaza mult. Automatizarea aduce cu sine schematizarea si prescurtarea actiunii, asigurand o articulare cat mai buna intre secventele deprinderii. Deprinderile dobandesc, astfel, operativitate, adica se des­fasoara repede, fara efort si cu mare eficienta. Automatizarea inseamna si reducerea la minimum a efortului voluntar si a controlului constient. Luand notite, elevii nu isi mai pun problema cum sa faca o litera sau alta, dar sunt constienti, in ansamblu, despre ceea ce fac, despre continutul celor consemnate.

Tinand seama de toate aceste caracteristici, putem sa definim deprin­derile ca fiind componente automatizate ale activitatii, constient elabo­rate, consolidate prin exercitiu, dar desfasurate fara control constient permanent.

FELURILE DEPRINDERILOR

Deprinderile pot fi grupate dupa cateva criterii :

a) Astfel, dupa gradul complexitatii, putem vorbi de deprinderi simple si complexe.

Deprinderile simple ating de multe ori un grad mare de automa­tizare. Deprinderile complexe le cuprind pe cele simple dar nu ca pe o simpla alaturare ci ca structuri unitare si relativ flexibile si transfe­rabile in conditii noi.

b)     Dupa natura proceselor psihice, in care are loc automatizarea distingem : deprinderi senzorial-perceptive, verbale, de gandire, motrice. Primele trei grupuri de deprinderi au fost mai putin studiate, in timp ce cele motrice se cunosc cel mai bine. Primele se mai numesc deprinderi intelectuale. Ele se pot constata in activitatea omului, dar se urmareste mai greu formarea lor si se cunoaste mai putin structura lor interna.

c) Dupa tipul de activitate in care ele se integreaza, se disting deprinderi de joc, invatare, munca, conduita morala etc. In  interiorul fiecareia din aceste grupari se pot face noi distinctii in care incep sa se recunoasca si criteriile anterioare.

In orice activitate, deprinderile se intrepatrund, iar clasificarile de­prinderilor, avand un caracter relativ, se realizeaza mai mult cu scop didactic.

CONDITIILE ELABORARII DEPRINDERILOR

Pentru dobandirea deprinderilor sunt necesare cateva conditii de baza si anume :

a)     Instruirea verbala prealabila se face cu scopul de a dezvalui sem­nificatia formarii deprinderilor, conditiile de realizare, cerintele de cali­tate, in ce constau, ce miscari se fac si in ce succesiune. Aceste explicatii verbale trebuie sa fie concise, clare si sa permita formarea unor repre­zentari cat mai bune despre ce urmeaza sa se faca.

b)   Demonstrarea modelului actiunii impletita cu instruirea verbala este foarte necesara pentru deprinderile complexe si face sa creasca cu 40% rapiditatea de formare a lor.

c)     Organizarea exercitiilor, mai intai pentru formare si apoi pentru automatizarea deprinderii, este una din cele mai importante conditii. Fara asigurarea ei nu poate aparea propriu-zis o deprindere.

d)   Asigurarea controlului si autocontrolului in vederea depistarii si inlaturarii erorilor si a perfectarii executiei. S-a constatat ca daca dupa fiecare exercitiu se comunica subiectilor ce erori au facut, mai departe au fost necesare numai 50% din numarul exercitiilor prevazute pentru a se atinge automatizarea deprinderii.

e)   Formarea deprinderilor trebuie sa se sprijine pe interesele elevi­lor pentru acea activitate si aptitudinile lor, daca este cazul.

f) Pe parcursul formarii unei deprinderi, este necesara o constanta a principiilor si metodelor de lucru pentru ca sa se poata asigura auto­matizarea. Schimbarile prea frecvente nu sunt favorabile. Deprinderea trebuie facuta, de la inceput, cat mai corect, pentru ca este mai greu sa
fie restructurata.

g) Calitatea metodelor de formare, caracterul lor activ constituie un factor de mare importanta in formarea, la parametrii inalti, a deprin­derilor.

ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR SI CURBA EXERCITIULUI

De la intentia de a forma o deprindere si pana la stapanirea ei se desfasoara un proces mai mult sau mai putin indelungat, in care se disting cateva etape fun­damentale.

Etapa familiarizarii cu actiunea sau cu continutul deprinderii, in care se realizeaza, cu precadere, doua din conditiile enumerate mai sus si anume : instructia verbala si demonstrarea model de catre profesor a acelei deprinderi. Tot acum elevii pot face o prima incercare condusi de aproape sau pot doar asista la ceea ce face profesorul sau altcineva din grup.

- Etapa invatarii analitice cand, mai ales, deprinderile complexe se frag­menteaza in unitati mai mici si se invata pe rand. Este o etapa cu anumite stangacii, erori, incordare voluntara, concentrarea atentiei; consum mare de timp, pentru fiecare executie.

Etapa organizarii si sistematizarii, in care se constata o buna executie a partilor si un efort de integrare intr-o structura unitara cu eliminarea greselilor, dar inca cu un consum mai mare de timp si cu efort centrat pe realizarea legatu­rilor. Daca se cere grabirea executiei, scade precizia acesteia si apar erorile.

Etapa sintetizarii si automatizarii, in care integrarea elementelor este de­plina, actiunea se desfasoara cu fluenta, solicitarea atentiei scade treptat, controlul constient se face numai in ansamblu, iar controlul de detaliu tinde sa treaca de pe seama vazului pe baza chinesteziei si a tactului in deprinderile motorii. Timpul de executie este foarte apropiat de cel cerut. Erorile dispar, incordarea scade foarte mult.

Etapa perfectionarii deprinderii, in cursul careia se ating toti parametrii: viteza, corectitudine, precizie. In toate fazele formarii deprinderilor se fac exercitii. Ele trebuie insa sa indeplineasca anumite cerinte : sa fie adecvate ca structura deprinderii care urmeaza sa se formeze, sa nu insemne doar o reluare monotona a ceea ce s-a mai facut, ci sa aiba de fiecare data un scop precis si anume de a perfecta sau forma o anume componenta, sau a atinge un anume parametru, sa implice control si autocontrol.

Analiza graficelor poate pune in evidenta si ceea ce se cheama un platou, adica momentul in care continuarea repetitiilor nu mai schimba rezultatul. Unele cercetari au tins catre considerarea platoului ca indiciu al limitelor omului in respectiva activitate. Altele au aratat ca platoul poate fi depasit prin utilizarea unor metode noi si prin cresterea motivatiei pentru acea activitate sau prin inte­grarea acelor deprinderi intr-o noua activitate in care ele se valorifica mai bine.

PRICEPERI SI OBISNUINTE

Alaturi de deprinderi sunt si alte componente instrumentale ale activitatii, asa cum sunt priceperile si obisnuintele. Intre acestea si deprinderi exista o serie de asemanari si legaturi de formare.

Obisnuinta se defineste, de altfel, ca deprindere asociata cu o trebuinta func­tionala. Aceasta structura specifica a obisnuintei explica principalele ei caracteris­tici. Obisnuinta are, astfel, o motivare proprie prin implicarea trebuintei in insasi alcatuirea ei. De aceea, neindeplinirea obisnuintei se traieste ca o stare de neplacere sau frustrare. De asemenea, obisnuinta se impune, se cere realizata cu regularitate. Prezenta obisnuintelor intr-o activitate este o garantie atat a executiei, cat si a indeplinirii ei cu necesitate.

Priceperea se dobandeste pe baza achizitionarii mai multor deprinderi. Ea se defineste ca imbinare optima a deprinderilor si cunostintelor si restructurarea usoara a lor in vederea actionarii in situatii noi. Spre deosebire de deprinderi, pri­ceperile pot fi mai putin riguroase si mai putin stringent organizate dar cu cali­tatea de a putea fi aplicate in nenumarate situatii, de a fi mai flexibile, mai restructurabile. Ele cuprind generalizari ale deprinderilor si ale cunostintelor deja insusite. Prezenta lor la o persoana usureaza acesteia pro­cesul de insusire a noi deprinderi.

INTERACTIUNEA DEPRINDERILOR TRANSFERUL SI INTERFERENTA

Deprinderile nu raman izolate ci se integreaza activitatilor si interactioneaza unele cu altele. In procesul formarii unei noi deprinderi, de asemenea, se poate constata influenta celor deja achizitionate. Fenomenele de interactiune a deprinderilor sunt de doua feluri : trans­ferul si interferenta.

Transferul este relatia pozitiva intre o deprindere deja formata si alta in curs de formare, cea din urma beneficiind de asemanarile cu prima, integrandu-si tot ceea ce este comun si elaborandu-se astfel mult mai usor, in timp mai scurt. Astfel, insusirea unei noi limbi straine, in conditiile stapanirii alteia din aceeasi familie, poate beneficia de transfer. Ceea ce se trans­fera poate fi o schema operationala, usor adaptabila noii situatii de invatare. Dar pot fi transferate grupari de operatii sau segmente de actiune, acestea deve­nind un prim nucleu pentru o noua deprindere. Transferul poate fi facilitat de schematizarea noii deprinderi ce urmeaza a fi formata pentru a releva mai usor elementele asemanatoare care se vor transfera. Analiza verbala a sarcinii ce va urma sa fie realizata permite constientizarea elementelor de transfer. Ca sa se produca transferuri, deprinderile formate trebuie sa nu fie rigide.

Interferenta este fenomenul de influenta negativa intre doua deprinderi si se manifesta ca stanjenire a formarii unei noi deprinderi. Aceasta interferenta poate functiona retroactiv (de la deprinderi mai bine consolidate, dar mai noi la cele vechi si mai slab formate) sau proactiv (cele vechi perturba procesul formarii celor noi). Interferenta este favorizata de: slaba diferentiere intre cele doua deprinderi care intra in relatie; timpul foarte scurt intre formarea uneia si formarea celeilalte; insuficente consolidari. Rezulta ca pentru evitarea interferentelor este necesar sa se asigure diferentierea intre ele, sa se evite pripeala, sa se faca consolidarile necesare