|
|
|
Psihologa dezvoltarii - Delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei dezvoltarii
Psihologia dezvoltarii are ca obiect studiul schimbarilor psihologice care au loc incepand de la nastere, pana in perioada batranetii.
Ursula Schiopu (1997) arata ca domeniul incorporeaza studiul caracteristicilor evolutiei psihice, dimensiunea evolutiei temporale diferentiate cu schimbari ce survin in decursul intregii vieti, de la nastere pana la moarte cu tendinta de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viata concreta. Contributii importante la studiul domeniului au adus cercetatorii in psihologia copilului si adolescentului precum si specialistii in psihologia varstei adulte si psihologia senectutii. Ca urmare, se impun unele delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei varstelor in raport cu celelalte domenii.
Psihologia copilului este centrata asupra studiului copilului, are ca scop descrierea si explicarea dezvoltarii copilului de la nastere la adolescenta. Psihologia copilului nu trebuie confundata cu psihologia genetica care la randul ei este o stiinta a dezvoltarii, centrata asupra aspectului evolutiv al comportamentelor si asupra genezei lor. Psihologia copilului studiaza dezvoltarea copilului pentru a descrie si explica dezvoltarea acestuia, precum si pentru a realiza predictii si recomandari privind educatia copilului, pe cand psihologia genetica, plecand de la studiul copilului are ca scop cunoasterea genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt aspect de mentionat este acela ca studiul psihologiei genetice nu se ocupa cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al ereditatii umane. Termenul de psihologie genetica nu include aspectul ereditar al conduitelor ci dimpotriva aspectul lor evolutiv. Psihologia genetica reprezentata de A. Gesell in Statele Unite, J.Piaget in Elvetia si H. Wallon in Franta include si epistemologia genetica (N. Sillamy, 1996) al carui obiect se limiteaza la geneza categoriilor esentiale ale gandirii. Psihologia genetica se deosebeste si de psihologia adultului prin importanta crescuta pe care o acorda explicatiei in raport cu simpla descriptie si prin ipoteza ca in psihologie ca si in biologie, explicatia este inseparabila de studiul dezvoltarii (P.P.Neveanu, 1978).
Dezvoltarea inseamna modificari complexe bio-psiho-sociale ale individului ierahizate in timp. Schimbarile sunt bine structurate pe varste desi varsta in sine nu le explica. Transformarile cantitative si calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate in trei mari categorii, functie de specificul dezvoltarii: fizice, psihice si sociale. Exista stranse corelatii intre tipurile de dezvoltare dar evolutia lor este relativ independenta una de cealalta.( de exemplu incheierea perioadei de crestere nu duce la stoparea dezvoltarii psihice sau o incetinire a dezvoltarii din acest punct de vedere dar cresterea este esentiala pentru fazele timpurii ale dezvoltarii psihice cand ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate).
Studiul psihologiei dezvoltarii se realizeaza pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea, diagnoza si consilierea. Cercetarile in domeniul psihologiei varstelor contin in primul rand descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de varsta respectiv aspecte specifice ale dezvoltarii fizice, psihice, afective, cognitive precum si aspecte ale dezvoltarii personalitatii in contextul interactiunii sociale. Explicatiile oferite de psihologia varstelor se refera la corelarea unor factori ce au influenta asupra modului in care fiinta umana isi construieste functiile si procesele psihice precum si caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltarii in functie indicatorii de medie iar consilierea cuprinde un set de recomandari ce au la baza studiul dezvoltarii umane, recomandari care au rolul de a creste calitatea educatiei la varstele mici si calitatea dezvoltarii umane in cazul varstelor adulte.
De aceea psihologii care se ocupa de dezvoltare au doua sarcini : sa descrie schimbarile si sa descopere cauzele aferente schimbarilor. O a treia sarcina este de a construi teorii care sa organizeze si sa interpreteze observatiile in sprijinul formularii de predictii.
Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ, respectiv stabilirea reperelor psihologice in designul invatarii precum si alte aplicatii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare si interventie in cazul tulburarilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacitatii de invatare.
dezvoltarea inseamna a creste, a se maturiza si a invata. Cresterea se refera la modificari fizice care sunt in primul rand cantitative si dimensionale, implicand adaugiri si nu transformari. Se pot identifica cresteri ale masei somatice cum sunt modificarile sistemului osos si a masei musculare si cresteri ale masei nervoase a organismului cum ar fi cresterea numarului de ramificatii nervoase si a masei cerebrale . Asemenea schimbari cum sunt cresterea in inaltime sau greutate sunt exemple clare de crestere.
Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbari relativ independente de mediul copilului. Aceste schimbari sunt atribuite schimbarilor genetice (Guy R. Lefrancois pag. 4)sau celor fiziologice.( M.Zlate, 1993)
Viteza maturatiei difera de la un copil la altul, rezultatul maturarii in final este acelasi. Cresterea si maturarea sunt doua mecanisme interdependente: modificarea proportiilor corpului depinde de maturararea endocrina iar cresterea greutatii depinde de maturarea tesuturilor.
Principiile generale ale dezvoltarii guverneaza evolutia fiintei umane de la stadiul de zigot pana la stadiul de individ matur la varsta 18 - 20 de ani capabil de a trai independent in societate.
O prima lege este cea a continuitatii procesului dezvoltarii de la conceptie la maturitate. O a doua lege este cea a corelatiei cresterii si se refera la legaturile ce se stabilesc in organism intre toate partile, functiile si procesele sale in timpul cresterii si maturarii. Descrierea stadiilor si statisticile arata nivelul "normal" al dezvoltarii dar nu specifica maturitatea individului care reiese mai ales din corelatia dintre toti factorii si parametrii de dezvoltare. O alta lege se refera la variatia vitezei de dezvoltare. Chiar daca secventa dezvoltarii este aceeasi pentru toti copii, nu toti o vor parcurge in acelasi timp si cu o viteza constanta pe toata durata stadiului.
In toate aspectele dezvoltarii umane exista o interactiune intre maturare si invatare. De exemplu, ca un copil sa invete sa mearga trebuie sa aiba puterea fizica si coordonarea musculara suficient dezvoltate dar si sansa de a exersa deprinderile acumulate. Invatarea in sens larg este definita ca rezultat al experientei si nu ca proces de maturare.
Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adapteaza la mediul sau. Dar de vreme ce adaptarea se face prin crestere, maturare si invatare acestea nu sunt decat aspecte ale dezvoltarii. Diferenta principala dintre invatare si dezvoltare este ca invatarea presupune adaptare imediata pe termen scurt in timp ce dezvoltarea presupune adaptare treptata intr-o perioada indelungata.
Teorieticienii invatarii s-au ocupat de identificarea principiilor aferente invatarii si nu de descrierea diferentelor dintre procesele de invatare la copii si la adulti. In opozitie cu acestia , teorieticienii dezvoltarii au abordat diferentele de invatare si comportament dintre adulti si copii si modul in care se dezvolta cronologic procesul de invatare al copilului. De aceea psihologia dezvoltarii se ocupa de individul uman de la nastere pana la batranete.
