|
|
|
Teorii ale delicventei
1. Teoriile biologice.
Unele dintre primele incercari de explicare a delictului au avut un caracter preponderent biologic. Criminalistul italian C. Lombroso care a activat in anii 1870 era de parere ca tipurile de delincventi pot fi identificate dupa forma craniului. El era de acord cu faptul ca invatarea sociala poate influenta dezvoltarea comportamentului criminal, dar considera majoritatea criminalilor ca fiind degenerati din punct de vedere biologic sau cu defecte. Ideile lui Lombroso au fost discreditate in totalitate dar, au fost sugerate in mod repetat opinii similare. O alta metoda populara de a se incerca demonstrarea influentei ereditatii asupra tendintelor delictuale era studierea arborelui genealogic. Dar acest lucru nu demonstreaza practic nimic despre influenta ereditatii pentru ca sunt imposibil de separat influentele mostenite de cele dobandite.
O teorie ulterioara distingea trei tipuri principale de fizic uman si sustinea ca unul dintre ele este asociat in mod direct cu delicventa. Tipurile musculare, active, (mezomorfe) - afirma teoria - au mai multe sanse de a deveni delicventi decat cele cu fizic fin (ectomorfe), sau persoanele mai solide (endomorfe)(Sheldon, 1949; Glueck si Glueck 1950 citati de A. Giddens, 2000). Astfel de opinii au fost aspru criticate. Chiar daca ar exista o relatie globala intre tipul fizic si delincventa, acest lucru nu ar arata nimic despre influenta ereditatii. Persoanele apartinand tipului muscular pot fi atrase de activitatile delictuale pentru ca acestea ofera oportunitati pentru demonstrarea calitatilor atletice, in plus, majoritatea studiilor in acest domeniu s-au limitat la delincventi din scolile de corectie si exista posibilitatea ca delincventii duri, cu o infatisare atletica, sa aiba mai multe sanse de a fi trimisi in astfel de scoli decat cei cu o infatisare fragila si slabanogi.
Unii indivizi pot fi inclinati catre iritabilitate si agresivitate, iar acest lucru poate fi reflectat in delincvente care au ca scop atacul fizic asupra altora. Totusi nu exista o dovada decisiva ca este mostenita in acest mod vreo trasatura de personalitate , si chiar daca s-ar petrece acest lucru, legatura lor cu delincventa ar fi doar una indepartata.
2. Teoriile sociologice
Totusi o evaluare a naturii delictului trebuie sa aiba in vedere si latura sociologica, caci ceea ce inseamna delict implica institutiile sociale ale unei societati. Unul dintre aspectele cele mai importante, asupra caruia insista gandirea sociologica, il reprezinta interconexiunile dintre conformismul si devianta in contexte sociale diferite. Societatile moderne contin multe subculturi diferite, iar comportamentul care se conformeaza normelor unei anumite subculturi poate fi socotit deviant in afara ei. De exemplu, poate exista o puternica presiune asupra unui membru al unei bande de adolescenti, de a-si dovedi valoarea furand o masina, in plus, in societate exista ample divergente de avere si putere care influenteaza masiv oportunitatile accesibile diferitelor grupuri. Nu este surprinzator faptul ca, furtul si talharia sunt savarsite in special de catre persoanele din segmentele sarace ale populatiei; frauda si evaziunea fiscala sunt prin definitie limitate la persoanele aflate in posturi bine remunerate.
Edwin H. Sutherland punea delictul in legatura cu ceea ce el denumea asociere distinctiva (Sutherland, 1949, cf. A. Giddens, 2000). Aceasta idee este extrem de simpla, intr-o societate care contine o varietate de subculturi, unele medii sociale tind sa incurajeze activitatile ilegale iar altele nu. Indivizii devin delincventi prin asocierea cu oamenii care sunt sustinatorii unor norme delictuale. Dupa Sutherland, in mare parte comportamentul delictual este dobandit in cadrul grupurilor primare in special in cadrul grupurilor de aceeasi varsta. Aceasta teorie se afla in contrast cu teoria conform careia, diferentele psihologice ii separa pe delincventi de ceilalti oameni, considera activitatile delictuale ca fiind invatate exact in aceeasi maniera ca si cale care respecta legea, fiind indreptate catre aceleasi nevoi si valori. Hotii incearca sa obtina bani, exact ca si oamenii care au slujbe normale, dar aleg metode ilegale pentru a face acest lucru.
Interpretarea delictului pe care a efectuat-o Robert K. Merton, care leaga delincventa de alte tipuri de comportament deviant, pune accent de asemenea pe normalitatea delincventului (Merton, 1957 cf. A. Giddens, 2000). Merton s-a bazat pe conceptul de anomie pentru a construi o teorie foarte influenta despre devianta. Notiunea de anomie a fost enuntata pentru prima data de catre Emile Durkheim, unul dintre fondatorii sociologiei, care a sugerat ca societatile moderne normale si standardele traditionale devin subminate daca nu sunt inlocuite de altele noi. Anomia exista atunci cand nu sunt standarde clare pentru a ghida comportamentul intr-un anumit domeniu al vietii sociale. Durkheim era de parere ca, in aceste circumstante, oamenii se simt dezorientati si anxiosi; anomia fiind, prin urmare, unul dintre factorii sociali care influenteaza predispozitia pentru sinucidere.
Merton a redefinit conceptul de anomie pentru a face referire la presiunea la care este supus comportamentul indivizilor, atunci cand normele acceptate intra in conflict cu realitatea sociala, in societatea americana - si, intr-o oarecare masura, in alte societati industrializate - valorile general acceptate pun accentul pe succesul material, iar modalitatile de a dobandi succesul se presupun a fi autodisciplina si munca asidua, in mod corespunzator cei care muncesc cu adevarat din greu pot reusi, indiferent care este punctul lor de plecare in viata, in realitate aceasta idee nu este valida, datorita faptului ca celor mai dezavantajati le sunt oferite doar oportunitati limitate, conventionale de avansare. Totusi, cei care "nu reusesc' pot fi condamnati pentru aparenta lor incapacitate de a realiza un produs material, in aceasta situatie exista o puternica presiune pentru a se incerca progresia prin orice mijloace, legale sau ilegale. Dupa Merton, deci, devianta reprezinta un produs secundar al inegalitatilor economice.
Merton identifica cinci reactii posibile la tensiunile dintre valorile sustinute la scara sociala si mijloacele limitate de a le realiza. Conformistul accepta atat valorile sustinute social cat si modalitatile conformiste de a le realiza, indiferent daca sunt sau nu incununate de succes. Majoritatea populatiei intra in aceasta categorie. Inovatorii continua sa accepte valorile aprobate la scara sociala, dar folosesc mijloace ilegale de a le realiza. Un exemplu pentru acest tip sunt delincventii care dobandesc avere prin activitatile ilegale. Ritualistii se conformeaza standardelor acceptate la scara sociala, cu toate ca omit valorile continute ale acestor standarde. Regulile sunt respectate, fara a se avea in vedere un scop clar, intr-o maniera fortata. Ritualisti sunt persoane acre se dedica unor activitati monotone, chiar daca acestea nu au perspective pentru cariera si nu ofera multe recompense. Retrasii au abandonat complet viziunea competitiva, respingand astfel atat valorile dominante cat si mijloacele acceptate de realizare a lor. Un exemplu ar fi membrii unei comunitati care se intretine singura, in sfarsit, rebelii resping atat valorile cat si mijloacele existente, dar doresc in mod activ sa le inlocuiasca cu unele noi si sa insele astfel sistemul social, in aceasta categorie intra membrii gruparilor politice radicale.
Cercetari ulterioare au legat notiunea lui Sutherland de asociere distinctiva (ideea ca grupul de oameni cu care se asociaza indivizii ii influenteaza inspre sau impotriva delictului) de tipologia lui Merton. in studiul lor consacrat bandelor de baieti delincventi, Richard A.Cloward si Lloyd E. Ohlin (1960) sustin ca astfel de bande apar in comunitatile subculturale unde sansele de a avea succes pe cai legale sunt reduse. Lucrarea lor pune accentul pe legaturile dintre conformitate si devianta. Lipsa de oportunitati pentru succes in cadrul societatii reprezinta principalul factor care face diferenta intre cei care se angajeaza in comportamentul delictual si cei care nu fac acest lucru.
Una dintre cele mai importante abordari in intelegerea delincventei este denumita teoria etichetanta (Macionis, cf. A. Giddens, 2000 ). Aceasta interpreteaza devianta nu ca pe un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor, ci ca pe un proces de interactiune intre devianti si nondevianti. Astfel, pentru a putea intelege natura deviantei, trebuie sa aflam motivul pentru care anumite persoane ajung sa fie etichetate drept "deviante'.
Oamenii care reprezinta forta legii si a ordinii sau care sunt capabili sa impuna altora definitii ale moralitatii conventionale, realizeaza cea mal mare parte a etichetarilor. Etichetarile care creeaza categorii de devianta exprima astfel structura de putere a societatii, in general vorbind, regulile in functie de care este definita devianta sunt elaborate de catre cei bogati pentru cei saraci, de catre cei in varsta pentru cei tineri de majoritatile etnice pentru grupurile minoritare. De exemplu, copiii care patrund in gradinile altora, fura fructe sau trag chiulul de la scoala pot fi etichetati atat ca avand tendinte catre delincventa juvenila (in cartierele sarace), cat si ca "nazdravani' in cartierele locuite de oameni bogati.
In momentul in care un copil este etichetat ca fiind delincvent, el este considerat ca fiind rau facator si sunt sanse ca el sa fie socotit "in neregula' de catre profesori si posibilii patroni. Dupa aceea individul poate reveni la conflictul delictual, sporind instrainarea fata de conventiile sociale curente. Edwin Lemert (1972) a numit actul initial de savarsire a unei infractiuni devianta primara. Devianta secundara apare atunci cand individul ajunge sa accepte eticheta si se considera ca fiind el insusi deviant.
Teoria etichetanta este importanta pentru ca porneste de la premisa ca nici un act nu este delictual in mod intrinsec. Definitiile date delincventei sunt stabilite de catre cei puternici, prin formularea legilor si prin interpretarea lor de catre politie, tribunale si institutiile de corectie. Criticii teoriei etichetante au sustinut ca exista anumite acte care sunt practic interzise complet in toate culturile (crima, violul si talharia). Aceasta opinie este incorecta deoarece uciderea nu este socotita intotdeauna drept crima, in vreme de razboi uciderea inamicului este chiar aprobata, iar pana nu demult legile din Marea Britanie nu au recunoscut ca fiind viol relatia sexuala la care o femeie il obliga pe sotul ei.
O alta critica mai convingatoare este faptul ca subliniind procesul activ de etichetare nu se mai ia in considerare procesul care conduce la acte definite drept deviante. Caci etichetarea anumitor activitati drept deviante nu este complet arbitrara, diferentele de socializare, atitudini si oportunitati influenteaza masura in care oamenii se implica intr-un comportament care are sanse sa fie etichetat drept deviant. De exemplu, copiii din medii sarace sunt mai predispus! decat copiii mai bogati sa fure din magazine. Nu atat etichetarea lor ii face sa fure in primul rand, cat mediul din care provin. Mai mult, nu este clar faca etichetarea are drept efect sporirea comportamentului deviant. Comportamentul delictual are tendinta de a se accentua dupa o condamnare dar este oare acest lucru insusi rezultatul etichetarii? Pot fi implicati alti factori cum ar fi o interactiune sporita cu alti delincventi sau descoperirea unor noi posibilitati delictuale.
Conform D. Banciu (1992), delicventa este considerata o problema sociala deoarece ea include o discrepanta semnificativa intre sistemele de referinta valorice si normative ale societatii si asteptarile indivizilor. Generand consecinte negative, directe sau indirecte, asupra structurii si stabilitatii grupurilor sociale, delicventa conduce la cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei intre indivizi. Ea implica totodata incalcarea flagranta a modelelor si schemelor valorice si normative asteptate si dorite, o dislocare a tiparelor si relatiilor traditionale dintr-o societate (R. K. Merton), precum si o abatere sensibila de la ceea ce societatea defineste ca fiind moral, decent, licit si corect. Ca tendinta generala se apreciaza ca, cu cat actele delicvente se acumuleaza si se agraveaza intr-o comunitate, cu atat membrii acesteia sunt supusi unor forme de alienare, stres, nesiguranta si demoralizare. Imaginea este completata de faptul ca o parte importanta din cei implicati in asemenea fapte antisociale nu-si percep propria situatie, nu-i intereseaza opinia celorlalti, retragandu-se intr-o 'subcultura' specifica.
3. Teoriile psihologice.
Ca si interpretarile biologice, teoriile psihologice despre delict au asociat delincventa cu anumite tipuri de personalitate. Unele au sugerat ca in cadrul unei minoritati de indivizi se dezvolta o personalitate imorala sau psihopata. Psihopatii sunt firi retrase, lipsite de emotii, care gasesc placere in violenta de dragul violentei.
Indivizi cu caracteristici psihopate comit intr-adevar unele delicte violente; exista insa probleme majore legate de conceptul de psihopat. Nu este evident ca trasaturile psihopate sunt in mod inevitabil delictuale. Majoritatea studiilor despre persoane considerate a poseda aceste caracteristici au fost referitoare la detinutii condamnati, si exista tendinta ca personalitatile lor sa fie prezentate in mod negativ. Daca descriem aceleasi trasaturi in mod pozitiv tipul de personalitate apare in mod complet diferit si pare a nu exista motiv pentru care oamenii de acest fel sa fie delincventi (Widom si Newman, 1985). Astfel de oameni pot fi exploratori, spioni, impatimiti ai jocurilor de noroc sau doar plictisiti de rutina vietii cotidiene si in cautare de noi senzatii. Este posibil ca ei sa-si propuna sa savarseasca actiuni delictuale, dar este la fel de posibil ca ei sa caute provocarea pe cai respectabile din punct de vedere social.
Din punct de vedere psihologic, delicventul a fost vazut ca un individ cu o maturizare sociala insuficienta, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in care traieste. Astfel, s-a incercat punerea in evidenta a personalitatii delicventului si a mecanismelor lui interne (mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul delicvent ca atare. Unele orientari psihologice au considerat ca personalitatea delicventa este un tip aparte de personalitate, distincta fundamental (biopsihofiziologic) de cea nondelicventa. Alti autori sustineau ca impulsurile si instinctele (deprinderile) antisociale ar coexista in acelasi individ alaturi de cele sociale, intr-o forma mai mult sau mai putin latenta, in sfarsit, alti autori, credeau ca diferenta intre personalitatea delicventului si cea a nondelicventului rezida in gradul diferit de intensitate a anumitor trasaturi specifice. De aceea, 'trecerea' la comiterea de delicte care se produce mult mai rapid in cazul delicventului, s-ar datora anumitor trasaturi ce caracterizeaza personalitatea acestuia, cum ar fi de pilda egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferenta afectiva, etc. astfel, se putea identifica, in anumite cazuri, o stare periculoasa a subiectului care explica inclinatia acestuia de a trece la act.
Delincventa apare din perspectiva psihologica, ca un produs al personalitatii individului, ea incluzand acele comportamente care violeaza normele juridice, intrucat indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta si de a li se supune. Din acest motiv, uni psihologi sunt tentati sa considere delicventa ca o forma de 'ajustare' a unei inferioritati fizice sau a unei frustratii, ceea ce genereaza propensiunea individului catre agresivitate si violenta. De aceea capacitatile functionale ale individului trebuiesc apreciate numai in raport cu standardele normative, iar imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociata cu controlul motivatiilor individuale si responsabilitatii individului implicat in actul antisocial.
Exista factori care actioneaza la nivelul individului si care determina decizia acestuia de a infrunta regula promovata de autoritate. El poate utiliza doua strategii cognitive ce il ajuta sa devieze fara sa traiasca o stare de disonanta: cautarea exceptiilor de la norma si transformarea normelor de grup in asa fel incat acesta sa nu intre in contradictie cu actul deviant.
In ceea ce priveste caracteristicile experientei deviante, S. Boncu (2000) considera ca ar trebui evidentiate cel putin urmatoarele:
1) interiorizarea stigmatului
Goffman (1963) considera stigmatul ca fiind o eticheta sociala foarte negativa, ce schimba radical conceptul de sine al persoanei si identitatea ei sociala. Stigmatul are tendinta de a functiona ca un status predominant si exclusiv, incat individul este reprezentat in mintile celorlalti exclusiv din acest punct de vedere. Consecintele directe sunt discriminarea brutala si izolarea sociala.
T. Moriarty (1974) a descris felul in care deviantul receptioneaza stigmatizarea si rolul acesteia in stimularea sau inhibarea actelor deviante. Fiecare subiect al sau a fost facut sa creada ca are o opinie devianta. Autorul a manipulat caracterul public sau secret al deviantei (subiectul fie isi declara opinia in fata grupului, fie asculta doar opiniile membrilor majoritatii). A doua variabila independenta o constituie stigmatul: in conditia de stigmatizare membrii majoritatii dezaprobau opinia subiectului; respingerea ideilor minoritare se facea de catre fiecare majoritar, ce exprima, in plus, aprecierea sa negativa fata de oricine ar fi avut opinii diferite de cele ale grupului, in conditia de nonstigmarizare nu existau astfel de reactii la diferentele de opinii. Autorul a ales ca variabile dependente atractia fata de grup si conformismul ca urmare a presiunilor majoritare. Rezultatele au aratat ca stigmatul este o conditie sine qua non a experientei de viata: numai cand sunt stigmatizati indivizii se simt si actioneaza ca devianti. Reactiile subiectului in absenta stigmatului atesta ca statutul de minoritar nu poate produce singur sentimentul deviantei.
2) repercusiuni asupra stimei de sine
Acest concept este considerat o motivatie sociala esentiala, fundament psihologic al impulsului social de a dobandii status si respectabilitate (C.F.Wells, 1978).
Aronson si Mettee
(1968) au indus subiectilor niveluri diferite de stima de sine (intotdeauna cu urmari temporare), apoi i-au invitat sa
participe la un joc de carti unde le-au oferit prilejul
sa triseze. Subiectii erau facuti sa creada
ca ar fi
fost cu totul imposibil sa fie prinsi. Autorii
au constatat ca subiectii cu o stima desinescazutas-audoveditmultmaiinclinatisaseangajezein
comportamente deviante. in plus, in cadrul experimentului
s-a masurat si
nivelul real al stimei de sine al participantilor - ceea ce Aronson
si Mettee numesc "stima de sine cronica'. Ipoteza
se confirma si din acest punct de vedere:
cei cu scoruri mici la stima de sine au tendinta de a trisa. Autorii
discuta aceste rezultate in termenii teoriilor
consistentei cognitive: indivizii cu o stima de sine ridicata
deci cu o parere excelenta despre ei insisi, refuza
sa desfasoare comportamente ce intra in
disonanta cu aceasta parere.
Santee si Maslach
(1982) ajung, la prima vedere, la concluzii total diferite. Dar aceasta deoarece devianta nu mai este vazuta ca
antisociala si nociva, numaiestecontrolatanegativ ci,estemaidegrabaechivalentacu
independenta. De aceea apar variabile ca stima de sine sau
constiinta privata de sine ca fiind in
corelatie pozitiva cu devianta. Mai mult, aceste relatii
sunt mai puternice atunci cand grupul are un grad crescut de
coeziune. Astfel este
infirmatacredintacurentaconformcareiaimpactulcaracteristicilor de personalitate asupra comportamentului este
mai slab cand presiunea sociala are valori mari.
3) tehnicile de neutralizare
. Sykes si Matza (1957) si-au propus sa demonstreze ca delincventii nu sunt lipsiti de simt moral si sa rezolve paradoxul iscat de aceasta demonstratie. Cum ar putea niste indivizi cu o judecata morala normala sa aiba conduite ce contravin legilor morale si normelor sociale. Astfel, se incearca spulberarea mitului naturii vicioase si imorale a delincventului. Pe baza unor interviuri luate detinutilor din mai multe inchisori americane, ei avanseaza patru argumente in sprijinul tezei lor:
1. delincventilor le este rusine de ceea ce au facut;
2. delincventii au uneori un profund respect pentrupersoane importante din viata lor;
3. victimele nu sunt alese la intamplare ci pe baza unor criterii morale;
4. delincventii cunosc ordinea legalitatii, au constiinta ca infractiunea atrage pedeapsa.
Astfel delincventul are aceleasi principii morale ca toata lumea. Atunci, diferenta nu consta in insuficienta interiorizare a acestora, ci in capacitatea sa de a le suspenda temporar. Odata anihilata legea morala sau sociala, delincventul poate comite transgresiunea pe care societatea o interzice. Sykes si Matza numesc acest travaliu cognitiv neutralizare. Pentru ei deprinderea comportamentului deviant delincvent nu echivaleaza cu socializarea intr-o cultura devianta cum sustinuse Cohen, ci inseamna a invata tehnicile de neutralizare ce permit individului sa accepte sistemul de legi, dar sa il si ignore din cand in cand. Cei doi autori stabilesc cinci astfel de tehnici: 1. negarea responsabilitatii;
2. respingerea raului produs;
3. negarea victimei;
4. acuzarea acuzatorilor;
5. supunerea la instantele superioare.
Sykes si Matza descriu intr-o maniera agreabila aceste strategii cognitive, care ar putea fi considerate moduri de a reduce disonanta. Ei fac o analiza foarte subtila a valorilor si normelor, dovedindu-le flexibilitatea. De asemenea, ei arata ca rationalizarea poate sa urmeze dar poate sa si preceada comportamentul. Acest mod de a anticipa infractiunea, rationalizand-o constituie esenta neutralizarii.
