Teorii privind dezvoltarea comportamentului delicventional

Teorii privind dezvoltarea comportamentului delicventional

1. Comportamentul delicventional liber ales vs. comporamentul delicventional cauzat.

2. Teorii privind relatia dintre caracteristicile fizice si comportamentul delicventional / criminal.

Una dintre cele mai vechi abordari ale problematicii in discutie a fost scoaterea in evidenta a defectelor biologice si fizice, ca stigmat distinctiv pentru criminali. Astfel, ei sunt vazuti ca diferiti, anormali, defectuosi si, de aceea, inferiori biologic.

Acest defect biologic este capabil sa produca la criminali anumite caracteristici fizice care ii fac sa apara diferiti fata de omul obisnuit, de aceea teoreticienii, inca de la inceput, au studiat infatisarea fizica a criminalilor, in tentativa de a identifica aceste caracteristici.

Din acest punct de vedere, explicatia reala a comportamentului criminal este defectiunea biologica si inferioritatea fizica, precum si alte particularitati ale unor defecte fundamentale.

2.1. Teoriile antropologiei criminale.

1.-Cesare Lombroso

Cesare Lombroso (1835-1909) este teoreticianul cel mai reprezentativ, care a facut din ideea tipului fizic criminal o cauza a crimei. Teoria sa sustine ca, in esenta, caracteristicile fizice ale individului erau indicatori de baza ai degenerarii si inadaptarii.

Teoria evolutionista a timpului a indicat atavismul ca pe o forma incipienta a vietii animale. Prin urmare, criminalul semana cu stramosii sai, carora le-a pastrat caracteristicile fizice.

Aceste caracteristici, considerate ca ar indica tipul atavistic pentru o persoana ce ar putea deveni criminal erau urmatoarele:

1.- devierile in marimea capului sau formei acestuia;

2.- asimetria fetei;

3.- dimensiunile excesive ale falcilor si ale pometilor;

4.- defectele particulare ale ochilor;

5.- urechi de dimensiuni neobisnuite sau, in unele cazuri, foarte mici sau departate de

cap, asemeni urechilor unui cimpanzeu;

6.- nas stramb, in vant sau turtit, acvilin sau cioc de pasare;

7.- buze carnoase, umflate;

8.- obrajii buhaiti ca aceia ai unor animale;

9.- specificitati ale cerului gurii cum ar fi un omusor mare sau o serie de umflaturi si

denivelari asemeni acelora existente la unele reptile care au cerul gurii despicat;

10.- dentitie anormala;

11.- barbie proeminenta sau excesiv de lunga, scurta sau turtita, asemeni maimutelor;

12.- abundenta, varietatea si precocitatea zbarciturilor;

13.- anomaliile parului marcate prin caracteristici specifice sexului opus;

14.- defecte ale toracelui cum ar fi prea multe sau prea putine coaste;

15.- inversiunea caracteristicilor sexuale sau a organelor genitale;

16.-lungimea excesiva a bratelor;

17.- mai multe degete la maini sau la picioare;

18.- dezechilibrul emisferelor creierului (asimetria craniului).

Din examinarea a 383 criminali italieni, Lombroso a stabilit ca 21% prezentau o asemenea anomalie , in timp ce 43% prezentau 5 sau chiar mai multe astfel de anomalii. Plecand de la aceasta constatare, Lombroso a afirmat ca prezenta a 5 sau mai multe anomalii ne indica faptul ca individul este un " criminal innascut'.

2.- Charles Goring

Cu o aplicare mult mai exacta a metodologiei statistice in realizarea unui studiu bazat pe evidentierea diferentelor fizice dintre criminali si necriminali a fost cercetatorul britanic Charles Goring, in lucrarea sa intitulata "Condamnatul englez: Studiu statistic'

Acest studiu a fost inceput in 1901, prin masurarea comparativa a 3000 de condamnati englezi cu un mare numar de necriminali englezi si s-a intins pe o perioada de 8 ani, fiind definitivat abia in anul 1913.

Condamnatii care au fost studiati era toti recidivisti ( si de aceea s-a considerat ca ei constituie o buna reprezentativitate pentru tipul de persoana criminala), fiind comparati cu

studenti din anii terminali (de la Oxford si Cambridge)

pacienti ai unor spitale

specialisti din armata britanica.

In compararea condamnatilor cu ofiteri si ingineri ai armatei regale, Goring nu a gasit anomaliile despre care vorbea Lombroso, diferentele fiind nesemnificative. El a comparat, de altfel, si alte caracteristici, cum ar fi: conturul nazal, culoarea ochilor, culoarea parului, rezultatul fiind acelasi. Pentru a sesiza eventualele diferente . Goring a comparat grupurile de criminali cu cele de necriminali, pe baza a 37 de caracteristici fizice, insa singura exceptie a fost statura inferioara si greutatea inferioara a corpului ( criminalii erau mai scunzi decat cealalta categorie si cantareau cu 5-10 kg mai putin). Goring a interpretat aceste diferente reale ca pe o inferioritate generala a naturii ereditare iar ideea coincidea cu teza lui generala despre inferioritatea ereditara ca baza a conduitei criminale.

Concluziile generale ale lui Goring au fost acceptate chiar si de catre cei mai moderni criminologi, opinia sa inevitabila fiind ca nu exista tipul fizic criminal.

3.- E.A. Hooton.

Concluziile lui Goring nu au fost contrazise pana cand E. A. Hooton , un antropolog de la Harvard, a reluat o cercetare asupra tipului fizic, ajungand la concluzii diferite. El a reanalizat munca lui Goring si a criticat metodologia si concluziile la care acesta ajunsese: "criminalii sunt inferiori organic, crima este rezultatul impactului mediului asupra organismului uman neevoluat. Aceasta presupune ca eliminarea crimei poate fi efectuata numai prin extirparea neconcordantelor fizice, morale si mentale sau de segregarea lor completa intr-un mediu social aseptic' ( E.A.Hooton - "Criminalul american.Studiu antropologic' 1939).

Studiul lui Hooton a fost finantat puternic si a implicat un mare numar de participanti, ca si elaborarea detaliului in masuratori si analize care, cel putin ca intindere, pare a fi impresionant.

Subiectii folositi de cercetator au fost in numar de peste 17000, din 10 state si aproximativ 14000 au fost detinuti, iar restul 1-a constituit grupul de control de necriminali.

Cele mai reprezentative concluzii ale studiului au fost urmatoarele:

1.- in 19 masuratori din 33 s-a gasit o diferenta semnificativa intre criminali si

necriminali;

2.- criminalii sunt inferiori necriminalilor, in aproape toate masuratorile corporale;

3.- inferioritatea fizica este semnificativa, deorece este asociata cu inferioritatea

mentala;

4.- tatuajul este mai des intalnit la criminali;

5.- fruntile joase si inclinate, gaturile subtiri, umerii inclinati sunt intalniti in exces la

criminali fata de cealalta categorie.

6.- cauza de baza a inferioritatii este datorata ereditatii;

7.- ochii inchisi si cei albastri sunt rar intalniti la criminali, in timp ce ochii albastri-gri

si amestecati sunt in exces

8 buzele subtiri si falcile proeminente sunt intalnite mai frecvent la criminali.

Hooton si-a axat o mare parte din studiul sau pe compararea unui grup de criminali cu un altul pe baza tipului de agresiune folosit. Plecand de aici, el descrie in detaliu antropologia caracteristicilor diferitelor tipuri de criminali, cum ar fi: asasini, hoti, talhari, violatori. El concluzioneaza ca

oamenii inalti si slabi au tendinta de a fi asasini si talhari;

cei inalti si grasi, pe langa tendinta de a fi asasini, sunt si tentati de a produce fraude financiare;

oamenii mici, subdimensionati pot fi hoti si spargatori;

oamenii mici si grasi comit violuri;

indivizii cu un fizic "mediocru' sunt tentati de a comite crime fara o inclinate anume.

2.2. Teoriile tipurilor de corp.

1.- Teoria lui Ernest Kretschmer.

O incercare interesanta de a raporta comportamentul criminal la caracteristicile fizice sunt si asa-numitele teorii ale tipurilor de corp.

Sustinatorii acestor teorii considera ca exista un grad mare de interdependenta intre tipul corpului uman si tipul mental sau temperamental. Acest lucru il incercase intr-o oarecare masura si Lombroso, insa el s-a limitat doar la a gasi relatii intre caracteristicile fizice si bolile mentale.

Incercari in materie au fost mai multe, atat inainte cat si dupa lombroso, insa cel mai cunoscut teoretician care abordeaza aceasta problematica este Emst Kretschmer. Acesta identifica 4 tipuri de corpuri: 1.-tipul astenic (inalt si slab); 2.- tipul atletic (cu o musculatura bine dezvoltata); 3.-tipul picnic ( scund si gras); 4.- tipul displastic ( amestecat, metis).

Desi in lucrarea sa avea un capitol intitulat " Tipurile constitutionale si crima', totusi afirmatiile sale erau facute sub forma unor generalizari, neprezentand nici o analiza statistica.

In acest capitol, Kretschmer afirma doar ca exista o preponderenta a tipului atletic, indeosebi la faptele comise cu violenta. Despre tipul astenic face afirmatia ca este predispus la furturi marunte, iar despre indivizii care apartin tipului picnic ca au tendinte spre depresiuni nervoase. Cat priveste tipul displastic, autorul afirma ca are tendinte spre agresiune, impotriva decentei si moralitatii si ca acest tip de individ poate fi amestecat si in comiterea unor fapte violente.

Kretschmer nu a facut comparari cu esantioane de populatie noncriminala sau cu persoane aflate sub tratament datorita unor boli mentale. De aceea, este practic imposibil sa determinam care sunt diferentele sau particularitatile unui anumit tip de criminali.

2- Teoria lui William Sheldon.

Mai tarziu, William Sheldon, in lucrarea sa despre tinerii delicventi, aduce o imbunatatire metodologica remarcabila. Autorul si-a extras ideile de baza si terminologia tipurilor pornind de la ideea ca viata umana incepe ca un embrion care, in esenta, este un tub facut din trei straturi diferite de tesut:

stratul intern - endodermul;

stratul mijlociu - mesodermul;

stratul de suprafata - ectodermul

Apoi, Sheldon a construit o tipologie fizica si mentala continand fapte cunoscute din embrinologie si fiziologia dezvoltarii:

endodermul da nastere viscerelor digestive;

mesodermul- da nastere oaselor, muschilor si tendoanelor ;

. ectodermul da nastere conexiunilor tesutului sistemului nervos si pielii.

Tipurile de baza ale caracteristicilor fizice si temperamentale sunt, pe scurt, sintetizate in urmatoarea schema:

Fiecare persoana, intr-o masura mai mare sau mai mica, poseda caracteristicile acestor trei tipuri. Sheldon a folosit, de aceea, trei numere intre 1 si 7 ca sa indice prezenta caracteristicilor cuprinse in cele trei tipuri la un anumit individ.

Sheldon vorbeste despre

delicventa biologica

criminalitate primara         nu ca aspecte ale unui comportament ce apartine unui

delicventa mentala

unui individ, ci ca factori ce trebuie masurati atunci cand avem in atentie un comportament observat al unui individ caruia se presupune ca ii apartine. El atribuie clasificarii mezomorfice un rol care domina comportamentele criminale ale indivizilor, indeosebi ale celor tineri.

CONCLUZII:

Teoriile care focalizau caracteristicile fizice s-au dovedit ca au atins o problema mult mai subtila si dificila, si anume masura in care diferentele biologice explica atat de dificilul comportament uman.

3. Teorii privind influenta inteligentei asupra comportamentului delicventional.

Dupa teoriile raportate la caracteristicile fizice, cele care au pus cel mai des in centrul explicarii comportamentul criminal au fost teoriile raportate la inteligenta.

Ipotezele teoreticienilor tipului fizic au cazut una dupa alta, singura idee care a ramas in explicarea comportamentului delicvent fiind cea a inteligentei scazute. De aceea, atentia s-a orientat spre explicarea acestui fenomen, trecerea de la diferentele fizice la cele mentale facandu-se usor. Testarea timpurie a inteligentei detinutilor a fost motivata, in general, de ipoteza ca infractorii erau in general inferiori mental.

Lucrul acesta insa , in anii '70 , a cazut in dizgratie indeosebi datorita faptului ca testarile facute pe infractori au demonstrat ca multi dintre acestia au o inteligenta normala. Interesul pentru aceste teorii a renascut o data cu acordarea unei atentii speciale delicventei juvenile.

TESTAREA INTELIGENTEI SI CRIMA.

Diferentele individuale care ar fi putut sa apara in urma unor comparari au facut ca oservatiile psihologilor si criminologilor sa fie axate, in principal, pe aceste comportamente in anumite imprejurari si datorita unor anumite conditii. Modul de a reactiona la un anumit eveniment sau altul, capacitatea de memorare, de completare sau intelegere a propozitiilor, de memorare a imaginilor, de a recunoaste intelesul cuvintelor si de a face calcule in gand au fost tot atatea incercari care sa determine masurarea diferentelor dintre criminali si omul obisnuit.

In 1880, psihologul german H. Ebinghaus a creat un test al capacitatii de memorizare, astfel ca diferentele care ar apare intre indivizi, din acest punct de vedere, ar putea fi exprimate pe o scala numerica, care, in esenta, exprima in mod numeric diferenta dintre anumite persoane, pe anumite probleme inteligibile care, in final, luate impreuna, sunt considerate ca un indicator al inteligentei.

1. - Teoria lui Alfred Binet.

Psihologul francez Alfred Binet (1857-1911) a fost cel care, pentru prima data, a scos testarea inteligentei in afara laboratorului si a aplicat-o in explicarea unor rezultate slabe la invatatura, pe care le prezentau scolile din Paris.

La inceput, Binet a incercat sa evalueze inteligenta prin masurarea volumului cranian, insa s-a convins repede ca o asemenea metoda nu-i era de nici un folos si, dupa ce a conceput un raport despre descoperirile sale, a abandonat metoda.

In 1904 al isi reia efortul de masurare a inteligentei. El pune la punct un mare numar de sarcini usoare legate de viata de zi cu zi , care nu implicau rationamente dificile. Apoi le-a asezat intr-o ordine crescatoare a dificultatii acestora, astfel incat prima sarcina putea fi rezolvata chiar si de un copil mic, in timp ce ultima putea fi rezolvata numai de adult.

In aceasta incercare a avut si sprijinul doctorului Theodore Simon, doctorul scolilor speciale din Paris. Rezultatul primei lor colaborari a aparut in 1905 si s-a materializat intr-o lucrare intitulata "Scala Binet-Simon a inteligentei'. Aceasta scala a fost revizuita in 1908, cand a aparut si conceptul de " varsta mentala'. De data aceasta, Binet s-a decis sa asocieze un nivel de varsta fiecarei sarcini a testului. De exemplu, copilul de 9 ani trebuia sa realizeze sarcini gradate specifice varstei de 9 ani si nu pe cele specifice unui copil de 10 ani si peste.

Nivelul varstei celor mai grele sarcini pe care copilul le-ar rezolva ar fi trebuit sa descrie varsta mentala a acestuia care, apoi, urma a fi comparata cu varsta propriu-zisa.

OBS:

In 1912, psihologul W. Stern a sugerat ca varsta mentala sa fie impartita la varsta propriu-zisa, iar rezultatul sa fie inmultit cu 100. Ceea ce urma sa se obtina avea sa fie numit "coeficient de inteligenta'

Cu putin inainte sa moara, in 1911, Binet avea sa-si revizuiasca teoria si si-a exprimat rezerve despre modul in care acest test ar putea fi folosit, afirmand ca testul a avut ca scop identificarea in scoli a copiilor cu o inteligenta mai scazuta pentru ca acestia sa poata fi ajutati, iar metoda nu ar putea fi folosita si pentru a depista copii cu o inteligenta superioara, deoarece testul nu a fost destinat acestui scop si a avertizat ca el nu trebuie folosit pentru a eticheta elevii mai slabi ca fiind "greu de instruit', astfel incat ei sa fie exmatriculati din scoli.

Acest gen de teste au fost date si personalului social din inchisori, internate, spitale si alte institutii. Proportia criminalilor diagnosticati ca retardati mintal a oscilat intre 28% si 29%, media studiului gasind ca 70% dintre infractori sunt retardati, concluzionand ca cei mai multi criminali sunt inapoiati mintal.

2. - Teoria lui H.H. Goddard.

H. H. Goddard a efectuat un test pe un caz descoperit langa New Jersey, in legatura cu o familie in care sotia era inapoiata mental. Din aceasta uniune, de-a lungul generatiilor, au rezultat 480 de descendenti, dintre care 143 au fost inapoiati mental, 36 infractori, 33 imorali sexual, 24 alcoolici confirmati, 3 epileptici, 3 autori ai unor omoruri si 8 patroni de case de prostitutie. Barbatul, mai tarziu, s-a insurat cu o alta femeie, iar din casatoria lor au rezultat 496 de urmasi "normali' care "s-au casatorit si au inchegat familii serioase'.

Goddard a concluzionat ca inapoierea mentala si criminalitatea sunt doar aspecte ale aceleiasi stari degenerate, astfel ca toti inapoiatii mintal sunt potentiali criminali si, de aceea, el a argumentat ca inapoierea mentala ar putea fi eliminata prin inmultire selectiva.

Autorul si-a continuat cercetarile in timpul primului razboi mondial, iar rezultatele stabilite indicau un procent de 37% inapoiati mintal la albi iar la negri 89%. In legatura cu aceste cifre, care practic indicau ca cel putin jumatate din populatia S.U.A. era inapoiata mintal, Goddard revine si concluzioneaza mai tarziu ca aceasta stare ar putea fi remediata prin educatie, ca nu este necesara separarea celor retardati , fiindu-le permisa reproducerea.

Publicarea rezultatelor testarilor efectuate in timpul primului razboi mondial a furnizat o noua perspectiva relatiei dintre inteligenta si crima. Au fost facute testari comparative pe detinuti si soldati recruti si deseori primii obtineau un coeficient mai bun.

Ca urmare a acestor studii, inapoierea mentala a disparut intr-o mare masura ca baza de explicatie a comportamentului criminal.

Concluzii:

Este clar ca daca se face o asociere intre criminalitate si rezultatele oferite de I.Q., aceasta trece sau este in stransa corelare cu delicventa juvenila.

Este insa absolut necesar de explicat de ce persoanele cu un I.Q. scazut devin delicventi mai frecvent decat cei cu un coeficient mai mare. Un punct de vedere acceptat este acela ca I.Q.-ul depinde in mare masura de propria viziune a celui care il aplica.

Gorddon, de exemplu, considera ca I.Q.-ul masoara niste forme ale gandirii abstracte sau capacitatea de a rezolva problemei ca aceasta capacitate este in mare masura mostenita. Din acest punct de vedere, el a sugerat ca I.Q.-ul scazut la unii copii s-ar datora si practicilor si metodelor folosite de parinti in educatie care, in fond, ar fi principala cauza a criminalitatii la acesti copii.

Altii cred ca I.Q.-ul masoara capacitatea nativa, dar argumenteaza ca el influenteaza delicventa tocmai prin efectele ei in performanta scolara. Aceasta insa complica lucrurile si ne face sa credem ca un I.Q. scazut poate fi corelat cu delicventa juvenila, dar nu cu criminalitatea adulta.

O alta categorie de teoreticieni considera ca I.Q.-ul masoara abilitatea innascuta. In acest caz insa, am putea considera ca unele actiuni antisociale ale unor persoane cu un I.Q. mai scazut sa nu poata fi catalogate drept crime.