Sistemul psihic si personalitatea umana

SISTEMUL PSIHIC SI PERSONALITATEA UMANA

SISTEMUL PSIHIC UMAN

Conceptul de sistem a fost elaborat in baza studiului anatomofiziologic al organismului. S-a constatat ca fiecare organ indeplineste anumite functii dar ca viata, deci functionarea de ansamblu a organis­mului, este rezultatul interactiunilor dintre toate organele si functiile partiale ale acestuia. Or­ganismul este un sistem global, celelalte componente morfo-functionale aparand ca subsisteme. Dar nici unul din com­ponentele de baza nu poate fi eliminat fara ca intreg sistemul sa in­ceteze sa existe, ca atare. In dispozitia diverselor organe si functii este o ierarhie obligatorie si compo­nentele nu pot fi dispuse la acelasi nivel ca intr-o structura.

Preluat din biologie, modelul sistemului a fost aplicat si identificat in cele mai diverse domenii, cum sunt societatea, economia, limba, me­diul inconjurator (ecosistem), aparatele si masinile, formatiunile cosmice etc. Stiinta contemporana dez­volta o teorie generala a sistemelor, degajand caracteristicile comune pentru absolut toate felurile de sisteme si o serie de teorii ale sisteme­lor speciale (biologice, sociale, psihice sau fizice). Importanta este reu­nirea teoriei sistemelor cu teoria informatiilor si cu cibernetica.

In psihologie, teoria sistemelor, informatica si cibernetica au de­terminat o veritabila revolutie, intrucat au prilejuit o reevaluare a tuturor conceptelor psihologiei traditionale. Astfel, s-au pus in evidenta interactiuni obligatorii, de pilda intre perceptie, memorie, gandire si imaginatie. Se intelege ca gandirea si imaginatia nu sunt posibile fara memorie si ca aceasta din urma, in varianta ei cog­nitiva, nu este posibila fara gandire s.a.m.d. S-a deschis astfel si calea pentru a descoperi constitutia psihologica a ceea ce reprezinta constiinta umana. In acelasi timp, se clarifica si raporturile dintre psihismul subiectiv si comportament.

Sistemul psihic uman (S.P.U.) este un sistem energetic-informational de o complexitate suprema, prezentand cele mai inalte si perfectionate mecanisme de autoorganizare si autoreglaj si, fiind dotat cu dispozitii selective antireduntante si cu modalitati proprii de determinare, antialeatori. S.P.U. face parte din macrosistemele fizic, bio­logie, sociocultural.

Hipercomplexitatea S.P.U. este de la sine inteleasa daca e sa ne gandim la arhitectonica creieralui omenesc, format din 24 miliarde de neuroni specializati, fiecare din ei intretinand, prin 10 milioane de ra­mificatii, legaturi cu ceilalti neuroni. Este un veritabil univers instalat in centrul macrosistemelor social si cultural, beneficiind de infinita com­plexitate a acestora, de acumularile si organizarile socioculturale dezvol­tate istoriceste. Este ceea ce ne face sa intelegem si extraordinara acu­mulare si organizare informationala a sistemului ce reuseste sa cuprinda pana la urma, mai ales la nivelul superior, intelectual, intregul univers.

Sistemul psihic este energetic; in primul rand, pentru ca este un sistem viu, cu regim bioenergetic, exprimat de impulsurile nervoase; in al doilea rand, pentru ca in gestiunea sistemului au o mare importanta starile locale sau generale ale acestuia, stari de sensibilizare emotionala, de activare sau dezactivare tonica, de foca­lizare sau distributie intr-o anumita organizare, ceea ce echivaleaza cu anumite situatii subiective. Or, toate acestea sunt legate de energii, care sunt calificate ca neuropsihice sau, simplu, psihice, spirituale si morale. Ele nu indeplinesc neaparat functii cognitive, dar reprezinta fenomene psihice deosebit de importante in constituirea, dezvoltarea si manifestarea personalitatii umane.

Fiind un sistem evolutiv, S.P.U. se constituie, in principal, pe baza unor complexe procese de autoorganizare: crestere si in­vatare, interiorizare si exteriorizare, asimilare si acomodare, functionare si implantare de functiuni. Sub alt unghi, autoorganizarea in­seamna autoprogramare. S.P.U., rezultat progresiv din autoorganizare, este menit sa realizeze interactiunile dintre fiinta si lume si sa mijloceasca fiintarea in lumea omeneasca. In consecinta, relatiile informationale nu se refera doar la lume, ci si la propria fiinta. Deci o caracteristica a sistemului psiho-informational este ambilateralitatea.

Pentru ca subiectul sa parcurga, cu certitudine, drumuri in viata, sa-si urmeze firul vietii si sa actioneze, fiind permanent asaltat de o in­finitate de informatii, atat din mediul intern, cat si din cel extern, el trebuie sa fie foarte selec­tiv in raport cu noianul stimulatiilor. Cele mai multe, in loc sa-1 orienteze l-ar dezorienta. Si aici intervine rostul dispozitivelor antiredundante. Este redundanta informatia care este de prisos. Abstractia este rezultatul unei astfel de selectii in care informatia de prisos, privind aspectele variabile, concrete, accidentale, este lasata de-o parte. Prin aceasta rafinare a mecanismelor cerebrale antiredundante gandirea ome­neasca patrunde la cauzalitate. Pe aceeasi cale, se ajunge la selectie in ce priveste motivele, pulsiunile launtrice, dandu-se prioritate numai unora dintre ele si se stabilesc scopurile.

Pentru ca subiectul uman sa dispuna de autonomie, de indepen­denta si sa nu fie la discretia noianului de solicitari externe, el trebuie sa dispuna de o organizare subiectiva, mintala, foarte riguroasa pe baza careia sa adopte decizii. Aceasta organizare intelectuala superioara se numeste ratiune. Rationalitatea cuprinde modelele logice si functionea­za in virtutea anei necesitati proprii, adica este stringenta. Pentru su­biectul uman, ratiunea este principalul dispozitiv antialeatoriu, deci orientat impotriva intamplarii. Prin ratiune si vointa omul nu cade prada intamplarilor, contingentelor, nu pluteste ca o frunza pe valuri, ci devine el insusi un factor determinant; in cadrul personalitatii, devine un factor de autodeterminare.

S.P.U. este un sistem informational dotat cu cele mai perfectionate si plastice modalitati de autoreglaj. Autoconducerea presupune ca fluxul informational se divide in informatii semantice, reproductive, constatative si informatii de comanda, rezultate din acea prelucrare ce duce la decizie. Prima secventa a autoreglajului, in S.P.U consta in aceea ca un subsistem elaboreaza si transmite o comanda unui alt subsistem executiv. Cea de a doua secventa, realizata prin retroaferentatie (co­nexiune inversa), realizeaza informarea subsistemului ce a declansat comanda asupra modului cum o indeplineste subsistemul executiv si asupra starii in care se afla el. Deci, prin cea de a doua secventa se realizeaza controlul. In continuare, urmeaza alte comenzi si se succed, rand pe rand, controale si comenzi; in acest mod, autoreglajul se transforma in coordonare ce ajunge sa fie si o modulatie optima a comportamentului si a activitatii psihice, in general.

S.P.U. este, in fapt, un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale, cognitive si reglatorii ce se afla in interactiune, sunt dis­puse ierarhic si activeaza si­multan. Din aceasta complexa interactiune sistemica rezulta fenomenul de constiinta.

Constiinta este, asadar, expresia activitatii intregului sistem pentru ca toate functiile si procesele psihice participa la constiinta. Aceasta nu inseamna insa ca se poate pune semnul egalitatii intre S.P.U. si constiinta. Constiinta este, dupa cum spunea Wundt, o sinteza creatoare, o integrare de fenomene psihice care prin ele insele nu sunt constiente, iar unele nici nu de­vin constiente dar contribuie la constiinta, sunt un suport al acesteia. Astfel, nu toate perceptiile devin fapte de constiinta, dar toate alcatuiesc un camp senzorial inlauntrul caruia, ici si colo, se produc integrari constiente prin observatie si categorializare.

Memoria, ca stoc imens de informatie, de cunostinte organizate sistematic, nu este si nu poate fi in ansamblul ei, constienta, dar sta la baza constiintei, care nu ar fi posibila fara memorie. Actul constient constituie un raport informational care este mijlocit prin cunostinte prealabile, de care subiectul deja dispune. In fapt, el poseda un sistem riguros organizat de concepte care-i permit sa reduca fenomenul la esenta, forma la continut, particularul la general sau categorial. Este ceea ce se realizeaza prin intelegere. Gandirea, ca proces central in S.P.U., este principalul factor al constiintei. Tot asa de important este limbajul. Apoi, conditie indispensabila a constiintei este starea de atentie. Sub raport energetic, consti­inta este sustinuta de motive si emotii si implica dimensiuni emotio­nale. Intentionalitatea este e caracteristica a constiintei ce se orienteaza intr-un anumit fel, formuleaza scopuri si opereaza prin coordonari care, in si­tuatii dificile, antreneaza eforturi voluntare. J. P. Sartre considera ima­ginatia ca o extensiune a planului de constiinta. Subiectul traieste nu numai intr-o lume reala dar si intr-o lume a imaginarului, ce repre­zinta un fond intern de constiinta.

Campul de constiinta presupune suprapunerea peste campul per­ceptiv a unui camp semantic (semnificatii antrenate de denumiri), ceea ce permite o tematizare globala, dar si una selec­tiva, cu anumite dominante sau focalizari. Constiinta se produce in prezent, implicand prezenta subiectului care se confrunta cu un real, avand simtamantul propriei existente. Starea de constiinta e un act de intelegere sau de conceptualizare. In genere, este incheierea unui proces de cunoastere. In­sasi cunoasterea se produce treptat, multifazic, pornind de la parti la intreg si de la confuz, amorf la clar si rational. In acest sens, al mode­larii logice, rationale avanseaza demersurile constientizarii. Corespunza­tor, in campul de constiinta poate fi delimitat un focar, o zona de claritate si lumina apoi un concentru clarobscur pana se trece la zonele marginale si tot mai obscure. Exista, prin umare, in raport cu constienti­zarea, diverse grade de constiinta dupa cum sunt si fenomene psihice preconstiente si aconstiente.

Constiinta se situeaza in zona superioara a S.P.U. si are o organizare optima de tip logic si rational. Functiile pe care le indeplineste constiinta sunt urmatoarele: a. Functia de semnificare sau cunoastere b. Functia de orientare spre scop; c. Functia anticipativ-predictiva d; functia de autoreglaj voluntar; e. Functia creativa. In activitatea psiho-comportamentala, constiinta ocupa un loc dominant si indeplineste un rol conducator.

Sub nivelul constiintei, se situeaza o alta influenta a S.P.U. si anume subconstientul. In  zona subconstientului intra memoria potentiala si ansamblul deprinderilor si operatiilor de care subiectul dispune. Sunt acte automatizate si stocuri de informatii sau cunostinte acumu­late. Acestea constituie o rezerva si o baza pentru activitatea constien­ta. Subconstientul are o organizare sistemica, apropiata de cea a con­stiintei cu care se afla in raporturi foarte apropiate. In mod real, subconstien­tul, numit si preconstient, deserveste permanent constiinta prin ac­tivarea si actualizarea informatiilor, operatiilor si deprinderilor nece­sare integrarilor de constiinta.

La polul opus constiintei, in zonele de profunzime ale S.P.U., se situeaza inconstientul. In timp ce constiinta se orienteaza, predo­minant, asupra realitatii obiective, inconstientul sau psihismul bazal se concentreaza asupra propriei fiinte pe care o exprima nemijlocit in tot ce are ea ca porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinte, stari afective, vise, ganduri ascunse etc. Toate procesele pshice au o parte ce se des­fasoara in subterana inconstientului. Sunt acele acte psihice pe care nu le controlam constient intrucat se manifesta spontan si neintentionat. Psihanaliza se ocupa, in principal, de particularitatile dinamicii inconstientului.

Intre cei doi poli ai sistemului - constient si inconstient - sunt raporturi de complementaritate si toata viata psihica presupune interactiuni si acomodari intre constiinta si inconstient.

OMUL CA PERSONALITATE

In acceptiunea sa cea mai larga, termenul de personalitate denumeste fiinta umana considerata in existenta ei sociala si inzestrarea ei culturala. Personalitatea integreaza in sine organismul individual, structurile psihice umane si, totodata, relatiile sociale in care omul este prins ca si mijloacele culturale de care dispune. Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental in conditiile existentei si activitatii din primele etape ale dezvoltarii individuale in societate.

Personalitatea este subiectul uman privit in cele trei ipostaze ale sale: 1) subiect pragmatic, al actiunii (homo faber), cel ce transforma lumea si tinde sa o stapaneasca; 2) subiect epistemic al cunoasterii (homo sapiens), cel ce ajunge la constiinta de sine si de lume; 3) subiect axiologic, purtator si generator al valorilor (homo valens), acea fiinta care fara a se rupe de natura a depasit-o totusi si a intrat sub imperiul culturii, deci a valorilor adevarului, binelui si frumosului, calauzindu-se dupa semnificatii, credinte si idealuri, conferind un sens superior propriei vieti.

Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Aceasta intrucat fiecare porneste de la o zestre ereditara unica, singulara si mai departe in campul exis­tentei sociale concrete, fiecare strabate un drum anume, incercand o serie de variate experiente, desfasurand diferite activitati si in­trand in anumite relatii, toate avand anumite efecte asupra cursului dezvoltarii si construirii edificiului de personalitate. Fiecare om are un mod pro­priu si concret, irepetabil de a fi, de a gandi si simti. Si totusi intre oameni nu sunt numai deo­sebiri, ci si asemanari.

Intr-o populatie relativ omogena, sub raport etnic, cultural, ocupational, intr-o epoca data se intalnesc persoane care pot fi grupate in­tr-un tip dupa insusirile lor fizice sau psihice comune. Se vorbeste doar despre tipuri de francezi, englezi sau romani si printre acestia de mol­doveni, olteni, ardeleni - despre tipuri de tarani, negustori, militari, sportivi, artisti, despre tipuri temperamentale sau caracteriale s.a.m.d. Tipurile nu reprezinta decat o schema ce permite o grupare prin aproximatie. Particula­ritatile tipice de personalitate se situeaza la un nivel intermediar si relativ de generalitate intre singular si general-uman.

Insusirile si sistemul general-uman de personalitate sunt proprii tu­turor oamenilor din toate locurile si timpurile, din toate societatile si cul­turile. Modelul general-uman este abstract, intrucat nu tine seama decat de prezenta notelor, functiilor si caracteristicilor definitorii pentru om, fara a se referi concret sau tipic la gradul lor de dezvoltare fara specificari de continut si organizare interna. In el intra, obligatoriu, urmatoarele : 1) apartenenta la speta umana; 2) calitatea de fiinta sociala, si deci de membru al socie­tatii ; 3) calitatea de fiinta constienta dotata cu gandire si vointa ; 4) parti­ciparea la cultura, dotarea cu valori si orientarea dupa aceste valori; 5) potentialul creativitatii.

PERSONALITATEA CA OBIECT DE STUDIU PSIHOLOGIC

Luata sub aspect psihologic, personalitatea se identifica, in linii mari, cu sistemul psihic uman. In cadrul S.P.U. activitatea psihocomportamentala este foarte varia­bila, implicand fenomene locale, accidentale, trecatoare si prea putin caracteristice pentru subiectul respectiv. Nu tot ce este actiune, senzatie perceptie, imagine, gand, emotie, scop, intra in sfera faptelor semnificative si definitorii pentru subiectul uman. Facand in S.P.U. distinctia dintre variabile si invarianti va trebui sa ne oprim asupra acestora din urma, deci asupra a ceea ce este constant ca trasatura sau structura in organi­zarea psihologica a subiectului.

Restrictiv, studiul psihologic al personalitatii nu imbratiseaza intreg S.P.U., ci numai programele acestuia, structurile profunde si organizarea de ansamblu.

G. Kelly a introdus termenul de "constructe personale', care se elaboreaza in baza experientei proprii si sunt implicate in decizii. Acestea pot fi locale sau generale, subordonate sau supra­ordonate si, in ansamblu, personalitatea apare ca un sistem de constructe ce se integreaza unele pe altele la mai multe niveluri ierarhice. Personalitatea psihica nu prezinta un adaos la sistemul proceselor si functiilor psihice, ci este o sinteza a aces­tora fara a iesi cu ceva din domeniul lor. Exista factori (trasaturi) de personalitate. Acestia:

- sunt formatiuni integrate si integratoare sintetice, adica reunesc diferite functii si procese psihice. Dispozitia spre comuni­care sau comunicativitate implica nu numai limbaj dar si motivatia, tre­buinta de a comunica si, totodata, un mod de a gandi si simti. Inteligenta angajeaza diverse functii cognitive, iar intelepciunea nu e reductibila nici la inteligenta, pentru ca este rod al experientei si este sustinuta de realism si simt al relativitatii, fiind orientata de valori umaniste.

- dispun de o relativa stabi­litate, se manifesta constant in conduita neputand fi radical modificati de situatii tranzitorii si accidentale. Cine este inzestrat cu rabdare, cu stapanire de sine si calm, de cele mai multe ori dovedeste aceste calitati si numai exceptional abdica de la ele.

- tind spre generalitate si caracterizeaza pe om in ansamblul sau si nu numai intr-un anumit raport concret. De exemplu, inteligenta generala, modalitatea temperamentala, fermitatea in atitudini se manifesta in cele mai diverse situatii si inde­pendent de acestea.

- dispun totusi de o oarecare plasticitate, nu sunt total rigizi, putandu-se restructura si per­fectiona sub presiunea conditiilor de mediu. Mentalitatea conservatoare trebuie sa cedeze in fata fortei transformarilor revolutionare.

- factorii dominanti in sistemul de per­sonalitate al subiectului sunt caracteristici sau definitorii pentru el, il ex­prima in ce are el esential ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent, etc.

Totalitatea factorilor de personalitate formeaza insasi substanta acesteia. Omul insa, fiind constient de sine, incearca mereu sa-si ia in stapanire propria fiinta cu tot ce are ea, inclusiv structurile personale. O lege fundamentala a sistemului de personalitate este autodepasirea si realizarea de sine. Cine dirijeaza aceste procese ale autocontrolului, autorealizarii si autodepasirii?

EUL CA FACTOR INTEGRATOR

De mai bine de un secol, psihologia a pus in centrul edificiului personalitatii conceptul de Eu. Intelesul primar este cel al pronumelui la persoana intai. Deci, este cel al referirii la propria fiinta, care te deosebeste de tot restul lumii ca noneu si ceilalti ca tu sau el.

Eul este subiectul la nivelul caruia se intretaie trei predicate : "a fi', "a avea', "a face'. Este clar ca Eul, ca formatiune psihologica se constituie in procesul mul­tiplelor interactiuni cu lumea, in special cu oamenii. La baza este perceptia de sine, propria corporalitate si posibilitatile de actiune caracteristice pentru subiectul uman. In modelul Eului intra imaginea de sine ca viziune asupra propriei fiinte si a raporturilor cu ceilalti carora li se presupune acelasi Eu omenesc. Specifica pentru Eu, este insa constiinta de sine care se dezvolta in confrun­tare continua cu constiinta de lume si se centreaza in jurul ideii de om. In aceasta formula a constiintei de sine, Eul apare ca integrator al personalitatii. Pentru a fi mai mult decat o constiinita a propriei existente, Eul isi asuma insasi fiinta cu care se identifica printr-un proces de confruntare cu altii, printr-un proces de intermodelare in baza tuturor experientelor si apartenentelor la relatii si categorii sociale.

Pentru a intelege fenomenul identificarii, este necesar sa apelam la conceptele psihosociologice de rol si status. Rolurile se definesc in legatura cu diversele tipuri de activitate pe care subiec­tul le desfasoara in cadrul sistemului social. Astfel, exista rolul de elev care invata. Sunt apoi rolurile pro­fesionale de producere a bunurilor materiale si culturale, de administrare si con­ducere, de decizie in legatura cu problemele tarii, deci roluri cetatenesti si poli­tice etc. Statusurile definesc pozitia pe care o are subiectul in sistemul relatiilor sociale. Exista un status de elev, de adult casatorit, de muncitor, de inginer, de profesor etc. Daca rolurile implica anumite modele de actiune si aptitudini, statusurile se leaga de atitudinile pe care cel ce se afla intr^Lo anumita pozitie le manifesta si, de asemenea, le asteapta de la altii fata de el.

Eul este rodul tuturor experientelor acumulate de subiect in activitate si corelare fata de ceilalti. Apartenenta la un grup, familie, clasa, profesiune con­stituie o latura a insasi identitatii subiectului. In dezvoltarea sa, Eul se constituie parcurgand, trei etape: etapa Eului corporal, cea a Eului social si cea a Eului spiritual. Achizitiile acestor etape se suprapun una peste alta si se cointegreaza in conditiile in care cele trei laturi ale Eului se dezvolta pe parcursul vietii. Treptat Eul se dedubleaza in Eul activ, ce realizeaza afirmarea fiintei si coordonarea tuturor demersurilor si care presupune, deci, predicatia "a fi', si Eul pasiv, care este insasi prezenta porpriei fiinte cu toate atributele ei somatice, psihice, sociale si spiritual-valorice. Intre cele doua laturi ale Eului este un raport de interactiune si unitate.

Personalitatea este un agregat de aptitudini si atitudini care are in centrul sau Eul ca un factor de integrare si coordonare.

INDIVID - PERSOANA - PERSONALITATE

In limbajul curent, ca si in cel stiintific, se folosesc diversi termeni pentru a desemna realitatea umana. Termenul de individ semnifica, in primul rand, caracterul de sistem al organismului pe latura indivizibilitatii acestuia. Este deci o unitate vie care nu poate fi dezmembrata fara a-si pierde identitatea. Individ este orice organism, inclusiv omul. Termenul nu desemneaza decat o pre­zenta si nu cuprinde descriptii sau evaluari.

Individualitatea este individul luat in ansamblul proprietatilor sale distinctive si originale. Aici intervine o nota de complexitate fata de care ne este ceruta atentie, daca nu respect. Se spune doar ca fiecare dispune de individualitatea sa de care trebuie sa se tina seama. Totusi, specificarea umanului nu este, intotdeauna, pregnanta. S-a discutat des­pre individualitate si in biologie.

Cu termenul de persoana specificarea umanului este prezenta. Nu sunt persoane decat oamenii. Totusi nu este precizata varsta, ocupatia, valoarea. De aceea, termenul nu se foloseste decat in ordinea statistica. Este totusi implicata ideea ca omul, ca persoana, indeplineste roluri si dispune de statusuri sociale.

Personalitatea, simetrica cu individualitatea, cuprinde intreg sistemul atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana. De aceea, termenul implica si eva­luari privind calitatile personale, rolurile si statusurile de care dispune respectiva persoana. Oricine dispune de personalitate, insa ierarhia valorica a personalitatilor se extinde pe o scala foarte mare si presupune variate diferentieri. Fiecare personalitate cumuleaza un ansamblu de status/roluri. Concret, personalitatea, in diverse relatii si actiuni, se manifesta conform rolului indeplinit si tinand seama de statusul sau, deci ea apare ca un personaj. Actor pe scena vietii, fiecare isi modeleaza structurile pro­funde de personalitate dupa imprejurarile in care se afla, de fiecare data aparand ca un personaj mai mult sau mai putin original.