|
|
|
IMAGINEA DE SINE-"CHEIA PERSONALITATII SI COMPORTAMENTULUI"
AUTOR : prof. univ. dr. Ion RADU- TOMSA, Universitatea Ecologica din Bucuresti
Problematica imaginii de sine si respectului de sine, fara a fi absolut noua in psihologia actuala, se considera a fi de o importanta cruciala din punctul de vedere al "psihologiei practice", al psihologiei dezvoltarii personale si " personalitatii optimale".
Cateva aprecieri sunt lamuritoare:
" Imaginea de sine inseamna destinul. Sau, mai exact, tinde sa insemne.Imaginea despre propria persoana inseamna cine si ce credem noi, constient si subconstient, ca suntem-trasaturile noastre fizice si psihice,activul si pasivul, posibilitatile si limitele, forta si slabiciunea. O imagine despre sine include si nivelul respectului de sine, numai ca ea e mai cuprinzatoare. Nu putem sa intelegem comportamentul unei persoane fara sa descifram inainte imaginea despre sine care se ascunde in spatele acestuia".- Nathaniel Branden, The Six Pillars of Self- Esteem, 1994 [ Cei sase stalpi ai respectului de sine (trad.rom.), Ed. Colosseum, Bucuresti, p.27,1996] )
" De fapt, imaginea pe care o are cineva asupra propriului viitor poate fi un profet mai bun in privinta realizarii decat performantele anterioare"- E. Paul Torrance, specialist in psihologie educationala;
" Prin tot ceea ce intreprinde, individul apara, afirma sau tinde sa creeze celor din jur o anumita imagine de sine, suma reprezentarilor sale cu privire la el insusi"- Valeriu Ceausu, Autocunoastere si creatie, Ed. Militara, p.11 (1983);
" Pe langa tulburarile ale caror cauze sunt biologice, nu cunosc nici o macar o singura problema psihologica- de la anxietate si depresie, pana la esecul scolar sau profesional, la teama de intimitate, fericire si succes, la abuzul de alcool sau de droguri, la molestarea sotiei sau copilului, la co- dependenta si tulburari sexuale, la pasivitate si lipsa cronica de teluri, pana la sinucidere si crime cu violenta- care sa nu se lege, fie si numai partial, de o deficienta a respectului de sine. Din toate judecatile pe care le facem in viata, nici una nu este asa de importanta ca judecata despre noi insine"." Pentru mine este cel mai important subiect din psihologie " (N. Branden, Op.cit,p. 10).
La momentul actual, in psihologie se considera ca in personalitatea reala a omului concret exista, de fapt, mai multe " fatete" ale acesteia. M. Zlate ( Eul si personalitatea, Editia a treia,Ed. Trei, 2004, p. 50) distinge si identifica urmatoarele: 1.personalitatea reala ( PR), asa cum este ea in realitate; 2. personalitatea autoevaluata ( PA), adica imaginea pe care individul o are despre sine; 3. personalitatea ideala ( PI), adica cea dorita, cea spre care aspira sa si-o formeze; 4. personalitatea perceputa (PP), imaginea individului despre altii; 5. personalitatea proiectata[radu1] [radu2] ( Ppro), imaginea despre ce crede individul ca altii cred despre el; 6.personalitatea manifesta (PM), adica cea exteriorizata, obiectivata in comportament.
Imaginea de sine( IDS) este tocmai personalitatea autoevaluata (PA):
imaginea de sine (IDS) cuprinde totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria personalitate ( V. Ceausu, Op.cit);
IDS reprezinta felul cum individul se percepe, ce crede despre sine, ce loc isi atribuie in raport cu ceilalti ( Aurora Perju-Liiceanu, Cunoasterea de sine si comportamentul autoevaluativ, in: "Rev. de psihologie", nr.1, 1981);
IDS este nucleul central al personalitatii, reper, constanta orientativa a ei, element definitoriu al statusului si rolului social ( Nicolae Bogatu, Implicatii psihosociale ale imaginii de sine, "Rev. de psihologie", nr.4, 1981);
In opinia noasta (I R-T), I.D.S. este un " interpretor- operator al actiunii situationale"; este " Eul de lucru", ce se stabilizeaza functional ca reflex al perceperii dinamicii succes/esec, al comparatiei sociale cu"altul generalizat ", al pretuirii / respingerii de catre grup (socio- organizare), totul amalgamat intr-o matrice sociala in care individul uman s-a inserat prin fenomenul de insusire a unei culturi, cu normele si valorile de referinta pe care acestea le-a internalizat si la care a aderat ( Ion Radu- Tomsa, Eul, imaginea de sine si comportamentul, Ed. AISM, 1999);
"imaginea personala", este "cheia personalitatii si comportamentului uman"
( Dr. Maxwell Maltz, Psycho- Cybernetics, Psihocibernetica, Imaginea de sine- cheia spre o viata mai buna (trad.rom.), Curtea Veche, Bucuresti, 1999).
Referirile la acesta tematica sunt relativ putine in psihologia anterioara anilor '70, dar nu lipsesc. Astfel, Karen Horney, psihanalist disident, distinge intre o imagine de sine realista, flexibila si dinamica, proprie subiectilor normali si o alta specifica nevroticilor, unde aceasta este construita puternic deformat; pentru acesti subiecti imaginea ideala nu corespunde realitatii, pentru ei nu exista imagine de sine ideala, ci o alta iluzorie, pe care si-o asuma. Nevroticul este convins de realitatea imaginii de sine construite, desi, pentru ceilalti, este evident ca nu corespunde realitatii.
G.W. Allport, in lucrarea sa fundamentala " Personalitatea: o interpretare psihologica" (1937), propune termenul de proprium pentru a inlocui pe cel de ego sau self. Aici imaginea de sine apare ca stadiu al dezvoltarii proprium-ului. Respectiv, dupa stadiul Eului corporal ( 1-3 ani), in care copii disting intre ei insisi si obiectele din jur, se produce identitatea Eului ( sesizarea constantei identitatii in raport cu schimbarile din jur), apare auto-stima si constientizarea numelui propriu, iar intre 4- 6 ani, pe fondul extensiunii Eului ( acum copilul ajunge sa recunoasca obiecte si persoane care fac parte din lumea sa), apare si se manifesta imaginea de sine actuala si idealizata in raport de cum satisfac sau nu expectatiile parentale.
Evolutia
proprium-ului, in
esenta, ar putea fi descrisa dupa cum urmeaza .Prima componenta a
subiectivitatii umane-care functioneaza ca o ancora a constiintei de sine pe tot
parcursul vietii individului-este simtul Eului corporal,
marturia de baza a existentei noastre. Se formeaza inca din primul an de viata,
probabil, odata cu maturizarea incipienta a cortexului cerebral
si cu posibilitatea retinerii in memorie a "urmelor existentei".
Este perceptia propriului corp
si a distinctiei ca " acolo, afara" este altceva decat
"aici, inauntru". Aspectul fusese semnalat inca de Th.Ribot (" Les
maladies de la personalite "[1885]), cel care gasea baza senzoriala a constiintei de sine
in cenestezie ( gr.v. koinas- comun; aisthesis-senzatie), in
senzatia ca " eu sunt un corp"), cu
un jol major in viata psihica. Atat de mare este aceast rol incat pierderea, chiar si
temporara a perceptiei corporale,
ca in cazul privarii senzoriale prelungite ( vezi experimentele de privare
senzoriala totala), conduce la tulburari
neuropsihice si pierderea simtului Eului. Si reciproca
este valabila: o psihopatie, ca nevroza astenica,
se asociaza si cu cenestopatia (
stare de jena si rea functionalitate). Simtul propriului
corp se impune in viata psihica prin senzatia de
rezistenta, uneori chiar dureroasa a lumii, perceputa ca
"altceva" decat "sub pielea proprie". Ceea ce se simte ca apartine
propriului corp este "cunoscut, cald, diferit fata de ceea ce este
"afara". Asa cum remarca si
Allport, experienta vietii contine in prima sa parte
numerosi stimuli care dau senzatia de durere, mult mai numerosi
si diferentiati decat cei de placere. Astfel, deja la
varsta de un an aspectele afective de teama, dezgust sau furie sunt deja
mai bine cunoscute decat cele de "placere". Tocmai pe aceasta baza apare si se
manifesta "simtul de sine continuu", in care un rol deosebit revine insusirii limbajului si al pronumelui
personal singular "eu". Confuziile intre "eu", "tu" sau "el" sunt
inerente varstei de doi ani cand propria identitate nu este inca pe deplin
inteleasa. Cand individul se identifica
cu propriul nume/ prenume, acest fapt are ecouri psihologice importante; acum
apare sirespectul de sine, ca tendinta de afirmare a propriei
identitati. Aceasta componenta a
subiectivitatii (personalitatii), aparuta la
varsta copilariei ( trei ani) are un rol fundamental in identificarea
si manifestarea personalitatii. O porecla
peiorativa, faptul ca cineva ne uita numele sau ne neaga
personalitate are (uneori) efect de "rana psihica". Hobbes,
Schopenhauer , Stirner au considerat ca acesta constituie cea mai de
seama trasatura a omului; in actiunile noastre un scop este si mentinera nivelului
ridicat al Eului, respectiv al respectului de sine. La Allport, imaginea de sine apare odata cu afirmarea
respectului de sine si cu simtul proprietatii, acest stadiu
fiind urmat de cel al gandirii rationale (
intre 6 si 12ani cand copilul incepe sa utilizeze logica in
solutionarea problemelor cotidiene) si cel al constituirii proprimum-lui
( in adolescenta) odata cu formularea scopurilor si
planurilor pe termen lung destinate satisfacerii temei centrale de efort.
IDS -REZULTAT AL INTERACTIUNII, PERCEPTIEI SI COMPARATIEI SOCIALE
Asa cum vom demonstra mai jos,imaginea de sine nu poate fi veridic conceptualizata si interpretata decat in si prin perspectiva sociala. Modul specific de existenta al individului uman este de " a-fi- in- lume"(vezi fenomenologia lui E. Husserl sau K. Jaspers, cat si existentialismul lui J.P.Sarte sau G. Marcel etc.) , de a comunica ( vezi scoala de la Palo Alto) si de a actiona conform motivatiilor sale, inclusiv pentru autoafirmarea Eului ( vezi, spre exemplu, teoria personalitatii la A.H. Maslow).
Toate manifestarile omului concret sunt marcate de "imaginea personala",denumita chiar "cheia personalitatii si comportamentului uman" ( Dr. Maxwell Maltz, Psycho- Cybernetics, Psihocibernetica, Imaginea de sine- cheia spre o viata mai buna (trad.rom.), Curtea Veche, Bucuresti, 1999).
Astazi se admite in psihologie ca imaginea de sine nu reprezinta doar rezultatul unei introspectii. Ci, asa cum remarca P. Fraisse (1967), omul este capabil de o dubla cunoastere: una , prin care sesizeaza propriile senzatii, sentimente sau ganduri si o alta, prin care se vede pe sine traind si actionnand ca si ceilalti oameni. Autoobservatia este de fapt precedata de observarea aplicata asupra celorlalti si, mai mult, omul se cunoaste din activitatea proprie, din succese si esecuri, din relatiile cu alti oameni, intr-un cuvant din "incercarile vietii". Prin actele sale de conduita, prin nivelul autoperceput al prestatiilor personale in imprejurari de viata obisnuite, cat si in situatii-limita, se edifica imaginea de sine ca interiorizare a conduitei celorlalti. Ch. Cooley si G. Mead au subliniat faptul ca intelegerea propriei identitati de catre copil este reflexul (ecoul) reactiilor celorlalte persoane fata de el, iar constiinta de sine este imaginea eului in oglinda sociala( Cf ,I. Radu, Imaginea de sine si perceptia sociala, in: Psihologie sociala,Ed. EXE S.R.L, p.21-24). Sau, cum afirma, Ch. Baldwin psihogeneza imaginii de sine este simultana cu "imaginea de altul", respectiv, reprezentarea despre celalalt functioneaza ca prototip, ca "altul generalizat" in edificarea propriei imagini de sine.
Sursa autentica de autocunoastere este comparatia sociala in cadrul intractiunii umane si opinia exprimata sau indusa de grupul social de referinta. Continuu se produc la nivelul propriu de constientizare decantari si procesari de informatii rezultate din perceptia celorlalti, experienta succesului / esecului, pretuirea / respingerea de catre grup, la care se raspunde cu autoperceptia propriei identitati si cu imaginea de sine proprie. Imaginea de sine se cristalizeaza intr-o matrice sociala care ofera cadrul social de comparatie, criteriile, standardele necesare si un eventual "model" de urmat prin persoanele de referinta pe care subiectul concentreaza pretuirea sa. Atunci si acolo, unde apar disonante percepute acut intre imaginea de sine reala ( cea cu care opereaza individul), cea "atribuita altora" si imaginea de sine ideala ( cea spre care subiectul tinde sa o impuna siesi si altora), intervin (intre anumite limite ale normalitatii) din subconstient mecanismele de protectie a Eului. Daca disonanta nu poate fi compensata se pot produce patologizari ale imaginii de sine si implicit ale Eului si personalitatii.
Deosebit de importanta pentru " psihologia practica" este o forma a imaginii de sine pe care Albert Bandura (1989) o denumeste "constiinta eficientei proprii" validata de performante. Aceasta are o mare valoare actionala si motivationala, prezenta sa ridica nivelul de aspiratie, creste perseverenta si investitia de efort pe termen lung. Increderea in eficienta personala are si ecou fiziologic, respectiv subiectii expusi la factori stresanti in conditiile prezentei increderii in eficienta personala inregistreaza putine efecte fiziologice adverse, fata de cei care nu au convingerea in eficienta personala. Depresia, de asemenea, implica si o lipsa acuta in fortele proprii, ceea ce se soldeaza si cu descresterea functiei imunitare ( T. Herbert & S. Cohen, 1993).
O sinteza a cercetarilor in aceasta directie conduce la acceptarea imaginii de sine (I.D.S.) ca element definitoriu al personalitatii in care se regasesc urmatoarele elemente elementele: " cum arat"; "ce am, pe care pot conta"; "ce pot sa fac".
" Cum arat este elementul stralucit evidentiat de M. Maltz, chirurgul estetician care in anii '60 a formulat conceptul si teoria psihociberneticii, preluate ulterior de cercetatorii si practicienii din domeniul psihologiei dezvoltarii personale si personalitati optimale. Dupa multi ani de experinta clinica, chirurgul si profesorul Maltz a facut o observatie cruciala: in multe cazuri in care bisturiul profesorului producea o modificare reusita a fizionomiei, se produceau si mutatii fericite in structura personalitatii pacientului si, implicit, in comportamenul lor. Fara nici un adaos de cunostinte, aptitudini si deprinderi noi, comportamentul se modifica intr-un sens pozitiv, apropiindu-se de calitatile care asigura succesul in viata cotidiana ( activism, agreabilitate, initiativa, nonsalanta, adaptare rapida la situatii noi etc.). Meditand asupra fenomenului, Maltz ajunge la concluzia ca o imagine fizica necorespunzatoare, neacceptata sau neconforma cu modelul autoevaluat ca "pozitiv", poate avea consecinte negative in planul personalitatii, antrenand cu sine complexe de inferioritate si o conduita in consecinta. Este suficient sa inlaturi cauza ( defectul estetic) pentru ca efectul psihic sa dispara! Daca in locul bisturiului am utiliza numai sugestia pozitiva sau am re-defini "handicapul, nu s-ar putea obtine acelasi lucru?
Raspunsul a fost pozitiv, iar rezultatul a fost crearea psihociberneticii sau "programarea pe succes". Fenomenul a fost explicat de Maltz prin ideea urmatoare: creierul uman functioneaza dupa programe inscrise in subconstient, programarea facandu-se in functie de dinamica succes / esec al actiunii si de I.D.S. cu care subiectul se identifica ( M.Maltz, Op. Cit., p.27).
Ce am? Pe ce pot conta?- exprima simtul proprietatii, care nu include numai propriul nume si prenume, ci si intreaga istorie si proprietate simtita ca fiind "a mea", respectiv acel "ceva" de care esti mandru si pentru care poti sa te sacrifici. I.D.S. rezulta si din "comparatia cu altii", din interactiunea sociala, din acceptarea sau respingerea celorlalti; altfel spus din "incercarile vietii", din "relatiile cu altii" in imprejurari obisnuite sau in situatii limita ( vezi K. Jaspers si teoria sa privind confruntarea cu o situatie limita ca fiind un veritabil "revelator al personalitatii")
Permanenta "testare a realitatii" se face prin situarea intre reperele oferite de cadrul social: dinamica succes / esec, opinia grupului, comparatie interindividuala, pretuirea / respingerea colectiva sunt elementele matricei socio-culturale in care se cristalizeaza I.D.S.
Ce pot sa fac?- rezulta din structurarea I.D.S. in cadru si context social, in care se produc reprezentari corporal-dinamice ( cum sunt?), reprezentari ale proprietatii individuale ( ce am? ) si, in special, reprezentari asupra posibilitatilor de actiune ( ce pot sa fac?).Acest ultim aspect este o fateta a I.D.S. prin care se exprima constiinta eficientei personale validata de performante in comparatie cu ceilalti.
Concluzia majora a celor de mai sus : I.D.S. nu este un simpu epifenomen, ea este rezultatul unor modificari pe intrega scala a sistemului bio-psiho-social reprezentat de personalitatea intruchipata intr-un individ uman.
Daca acceptam Eul ca"interpretor global al fiintarii umane" intr-o socio- organizare, prin care individul se auto-interpreteaza, se auto- evalueaza si isi anticipeaza compotamentul in relatiile cu lumea, cu semenii si cu sine (vezi col. dr. Ion Radu-Tomsa, Eul, imaginea de sine si comportamentul in lupta,Ed. Academiei de Inalte Studii Militare, 1999), atunci I.D.S. apare ca " interpretor- operator al actiunii situationale"sau " Eu de lucru ". I.D.S. se constituie in procesul evolutiv al interpretarilor constatatoare de genul: " sunt un corp", " sunt mai puternic /slab decat G." si pot " sa fac / sau nu acest lucru ". Rezultatul final este o interpretare- interogatoare: "Cine sunt eu?"
Fiecare socio- organizare, intr-o anumita secventa istorica propune mode si modele ale reusitei sociale ( "cavalerul", "sfantul", "campionul", "vedeta de cinema", "politicianul", " omul de afaceri" etc.) care functioneaza pot functiona ca "imagini de sine ideale", in special la varsta adolescentei.
Omul concret se utilizeaza si se raporteaza permanent la o I.D.S. reala (asa cum se percepe si cum o interpreteaza), o I.D.S. ideala ( spre care tinde sa si-o impuna siesi si celorlalti) si o I.D.S (auto)atribuita altora ( cum interpreteaza ca este perceput de semenii sai ). Fara a fi cu obligativitate constientizata, I.D.S are ca miza majora "confirmarea de sine" si realizarea controlului ( intotdeauna imperfect) asupra unui sistem- lume in care este implacabil inserat.
I.D.S. este elementul de structura a personalitatii si, implicit, al Eului care da coerenta subiectiva raporturilor cu lumea prin " lupta pentru propria identitate ".Ea se exprima si functioneaza ca atitudine fata de sine , ca autoevaluare; respectiv, poate fi:
autoevaluare realista - cu cele mai mari sanse de reusita sociala a subiectului;
autoevaluare in hiper ( supraevaluare);
autoevaluare in hipo ( subevaluare ).
Daca I.D.S. este o realitate acceptata in psihologia de data relativ recenta, inca nu a fost identificat de catre psihologi suportul bio-enegetic al acesteia. Astfel, perspectiva psihologica este eliptica, iar cea neurologica si fiziologica lipseste sau este neinteresata de posibilele ecouri psihologice. O lucrare stiintifica de fiziologie [ Arthur C. Guyton, Human Psysiology and Mechanisms of Disease (trad. rom.), Fiziologie, Ed. Medicala Amaltea, 1996], in capitolul referitor la sistemul limbic- definit ca totalitatea circuitelor nervoase care controleaza comportamentul emotional si actiunile motivationale- este descrisa si amigdala (amygdala), ca element al sistemului limbic : un complex de nuclei localizat sub cortexul polului anterior medial al fiecarui lob temporal, avand conexiuni bidirectionale cu hipotalamusul; primeste semnale nervoase din toate zonele cotexului limbic, cat si de la neocortexul lobilor temporali, parietali si occipitali ( ariile de asociatie olfactive, auditive si vizuale). Datorita multiplelor sale conexiuni cu sistemul limbic, al carui element este, dar si cu neocortexul, amigdala este denumita de autor " ferestra" prin care prin sistemul limbic fiecrare isi" vede" pozitia proprie in lume. Stimularea amigdalei produce aceleasi efecte ce se obtin prin stimularea hipotalamusului (" creierul vegetativ al organismului"). Functia globala a amygdalei, avansata de Guyton, pare a fi cea de arie de constientizare ce opereaza la nivelul subconstientului si proiecteaza in sistemul limbic pozitia real perceputa a individului in raport cu lumea inconjuratoare si cu ideile proprii (p. 409). Pe aceasta baza se acrediteaza ideea ca amigdala este decisiv implicata in formarea modelului de raspuns adecvat fiecarei situatii in parte. Putem deci considera ca amygdala (sistemul rino-amigdalian) constituie un bio-procesor implicat in procesarea bio-informatiei, cu functii coordonatoare majore de orientare si sustinere energetica a comportamentului uman. La acest nivel (subconstient) se integreaza perpetuu [in starea de constienta] "imaginea lumii" cu "imaginea sinelui", constiinta cu afectivitatea, raspunsurile comportamentale cu cele fiziologice. Ca produs psihic, I.D.S. functioneaza ca interpretor- operator al ativitatii umane, al bio- organizarii denumita organism uman. Ea este si o " grila selectoare" a informatiei din perspectiva insului si interfata intre procesele informationale si energetice aferente coportamentului situational.
Daca amygdala este bio- hardul, I.D.S. este bio-softul, iar rolul sau este similar cu cel atribuit de neurochirurgul canadian W.Penfield formatiunii reticulate ascendent activatoare ( SRAA), de la care amigdala primeste impulsuri nervoase, ca fiind " cel mai inalt nivel de integrare a constientei "( stare fiziologica particulara, conditie a constiintei).
[ vezi si Constantin- Dumitru-Dulcan, Inteligenta materiei, Ed. Teora, Bucuresti, 1992,p. 239]. Acest interpretor-operator (I.D.S.), desi de natura informationala, modeleaza procese energetice- descrise de psihologia traditionala ca afectivitate si motivatie- implicate in functionarea organismului de la raspunsurile fiziologice si cele ale sistemului imunitar, pana la expresia coportamentala de adaptare la o situatie de viata curenta.
I.D.S. nu este un simplu epifenomen, ci o rezultanta cu finalitate integratoare a unor procese biologice, psihice si sociale. Este de asteptat ca amigdala ( bio-hard al I.D.S.) sa utilizeze ca bio-soft si programe inscrise in memoria ereditara a individului, la care se adauga cele memorate in cursul ontogenezei, practic, intreaga experienta de viata a individului.
I.D.S. -ca " interpretor- operator al actiunii" sau " Eu de lucru "- se stabilizeaza functional ca reflex al perceperii dinamicii succes / esec, al comparatiei sociale cu " altul generalizat ", al pretuirii / respingerii de catre grup (socio- organizare), totul amalgamat intr-o matrice sociala in care individul uman s-a inserat prin fenomenul de insusire a unei culturi, cu normele si valorile de referinta pe care acestea le-a internalizat si la care a aderat.
I.D.S. ca interpretor- operator al actiunii situationale asigura si integrarea timpului psihologic ( trecut, prezent, viitor) in devenirea insului, cat si individualizarea sa ca realitate psihica subiectiva. Ea poate activa sau bloca procesele informationale si fiziologice, poate orienta manifestarea lor, poate exploata anumite posibilitatii functionale, cum poate, deopotriva, sa lase neexperimentate alte posibilitati.
I.D.S. este astfel implicata in toate actiunile umane ce presupun reprezentare, evaluare, anticipare si control al unei situatii concrete de viata, asa cum este implicata si in starea de normalitate sau anormalitate psihica a persoanei.
Problematica aferenta I.D.S. ramane una din cele mai interesante si importante din perspectiva psihologiei contemporane.
Putem spune cu dr.Maxwell Maltz ca "Imaginea de sine este cheia personalitatii si comportamantului uman".
