Particularitati ale dezvoltarii personalitatii elevilor in context scolar

Particularitati ale dezvoltarii personalitatii elevilor in context scolar.

Pentru a orienta studiul personalitatii elevului, cunoasterea si aprecierea corecta a acestuia din perspectiva procesului instructiv-educativ, prezentam acum cele mai importante trasaturi si calitati formale, dinamico-energetice (temperamentul), de con­tinut, socio-morale si axiologice (caracterul) si aspecte instrumentale, performantiale ale personalitatii (aptitudinile).

Pentru un educator (parinte, profesor) este important sa stabileasca daca un copil este activ sau nu si daca este emotiv sau nu. Astfel, daca un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar daca este inactiv, ar putea fi lent, lenes, fara initiativa. De asemenea, daca este emotiv va avea reactii emotionale puternice, va fi implicat afectiv in tot ceea ce face, iar daca este neemotiv, astfel de manifestari vor fi minime. Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente in comportamentul copiilor inca de la varste mici, educatorii pot lua masurile necesare stimularii, utilizarii si contro­lului acestora. Astfel, pentru copiii activi, este necesara orientarea spre activitati utile, valorizate social, si temperarea tendintei de a lua hotarari pripite, in timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constanta, bine dozata, si de un program de lucru strict supravegheat.

Le Gali subliniaza valoarea muncii in grup pentru temperamentele neemotive si inactive, in timp ce pentru alte tipuri efectele muncii in echipa sunt discutabile; sentimentalii, de exem­plu, se integreaza mai greu in grup si prefera sa lucreze singuri.

In concluzie, putem spune ca temperamentul, ca subsistem al personalitatii, se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute care, neimplicand responsa­bilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante in pro­cesul devenirii socio-morale a fiintei umane. Referindu-se la aspecte formale ale personalitatii, temperamentele nu sunt in relatie cu aptitudinile, fapt evidentiat si de existenta unor persoane cu performante deosebite apartinand tuturor structurilor temperamentale.

Spre deosebire de temperament, care se refera la insusiri puternic ancorate in ereditatea individului, caracterul vizeaza indeosebi suprastruc­tura socio-morala a personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului.

Adolescenta este perioada in care incep sa se cristalizeze principalele trasaturi de caracter. De aceea cu greu pot fi facute afirmatii categorice privind personalitatea unui elev (mai ales a celui de varsta mica). De cele mai multe ori asistam la compor­tamente conventionale ce alcatuiesc o "masca' ce poate varia in functie de situatie. Doar situatiile neobisnuite pot provoca reactii care ne pot ajuta sa diferentiem intre atitudinile circumstantiale, reactiile conventionale si cele care exprima "nucleul' stabil si autentic al personalitatii in formare.

De asemenea, motivele, uneori foarte diferite, ce fundamenteaza atitudinile si com­portamentele elevilor cresc dificultatea interpretarii si valorizarii morale a acestora.

Avand in vedere plasticitatea deosebita a "substantei' psihologice ce va constitui personalitatea viitorului adult, scoala trebuie sa-si asume intr-o maniera sistematica, mai sustinuta, responsabilitati formative.

Cercetari experimentale au demonstrat ca intensitatea trasaturilor psihologice ce alcatuiesc profilul psihologic al cuiva se distribuie conform curbei lui Gauss. In mod normal, performantele scolare si sociale, in general, ale fiecarui elev nu pot sa se situeze toate la un nivel superior, mai ales cand sarcinile scolare se situeaza la un nivel ridicat de dificultate. De aceea educatorii tre­buie sa creeze situatii in care elevii sa-si cunoasca nu numai limitele (care sunt firesti si trebuie privite ca atare si nu ca esecuri ce implica responsabilitati personale), ci si resursele.

Constientizarea limitelor si resurselor, uneori foarte diferite de la elev la elev, con­duce la formarea unei imagini de sine echilibrate, a demnitatii si respectului de sine si fata de ceilalti. Se ajunge astfel la acceptarea diferentelor firesti dintre oameni, la cresterea spiritului de toleranta si la evitarea etichetarilor globale care pot impinge unii elevi spre periferia grupului scolar, cu efecte negative asupra personalitatii acestora.

Formarea atitudinilor, elementele structurale principale ale caracterului, implica metode si tehnici specifice. Complexitatea si unicitatea fiintei umane nu permit formu­larea si recomandarea unei singure strategii. Fiecare domeniu al vietii are particu­laritati si limite practic imposibil de cuprins in scheme teoretice (Neacsu).

Comunicarea de tip persuasiv, metodele directe implicand conditionarile clasice si operante si unele metode indirecte (mai putin sistematizate, cu posibilitati scazute de evaluare a efectelor) sunt considerate utile in formarea atitudinilor, proces ce difera considerabil de cel al insusirii informatiilor, priceperilor si deprinderilor.

Referitor la metodele indirecte, acestea actioneaza, in mod deosebit, prin mecanis­mele invatarii sociale bazate pe imitatie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc. Din aceasta perspectiva, am putea spune ca una din cele mai importante sarcini for­mative ale scolii este aceea de a oferi modele, cai de urmat.

Intre metodele directe, cea mai frecvent intalnita este utilizarea pedepselor si respectiv recompenselor.

In vorbirea curenta, un profesor spune despre un copil ca prezinta aptitudini pentru un anumit domeniu (matematica, desen, muzica) atunci cand acesta realizeaza performante ridicate in acest domeniu, de exemplu, daca obtine note foarte bune sau premii la diferite concursuri. La un nivel foarte general, s-ar parea deci ca aptitu­dinile se refera la reusita intr-un anumit domeniu de activitate. Tot in vorbirea curenta se utilizeaza exprimarea: "Elevul X are aptitudini pentru literatura, in timp ce elevul Y nu are'. Astfel de fraze curente ascund insa unele deficiente pe care vom incerca sa le clarificam.

In primul rand, definirea aptitudinii in functie de succesul obtinut intr-un anumit tip de activitate este incorecta. Leontiev definea aptitudinea drept "insusire indivi­duala care determina efectuarea cu succes a unei anumite activitati'.

Se poate intampla ca un elev sa obtina rezultate bune la un anumit obiect, in timp ce altul, de aceeasi varsta, nu. Nu putem afirma insa de la inceput ca ar fi vorba despre o aptitudine superioara a primului. Cercetand mai atent cazul, am putea desco­peri ca acesta urmeaza o pregatire suplimentara la fizica, sau ca tatal sau este muzician si el ia lectii de pian, ceea ce ar putea justifica performantele sale superioare in aceste domenii.

Apare astfel aici una dintre problemele fundamentale in definirea aptitudinilor, si anume relatia dintre aptitudini si capacitati.

Capacitatea psihica exprima posibilitatea individului de a efectua cu succes o anumita activitate aici si acum. Ea se leaga deci intotdeauna de momentul prezent si este profund influentata de experienta in domeniul respectiv. Spre deosebire de capacitate, aptitudinea se leaga, in esenta, de potentia­litate, de posibilitatea ca, daca ar avea asigurate conditii optime, un anumit individ sa ajunga la dobandirea unei capacitati ridicate intr-un domeniu.

Acest lucru are o deosebita importanta pentru profesor, deoarece elevii sunt evaluati dupa capacitatile lor si nu dupa aptitudini, situatie intalnita si in unele teste. Nu exista vreo posibilitate de a evalua direct aptitudinile altfel decat prin evaluarea performantelor la anumite probe, deci a capa­citatilor. Ceea ce ar putea indica intr-o maniera mai adecvata nivelul de dezvoltare al aptitudinilor ar putea fi:

- usurinta invatarii; daca elevul respectiv retine aspecte absolut noi relativ rapid si fara efort vizibil;

- usurinta si calitatea executiei sarcinii.

Uzual, se utilizeaza expresia "nu are aptitudini pentru'. Aptitudinea nu este insa o realitate prezenta sau nu in mod absolut, ci este un continuu pe care se situeaza toate fiintele umane. Fiecare dintre noi are aptitudini, mai mult sau mai putin dezvoltate, in toate domeniile. Despre persoana care poseda o aptitudine la un nivel mai inalt de dezvoltare decat majoritatea celorlalti indivizi putem spune insa ca este talentata.

O alta caracteristica a aptitudinii este aceea ca ea permite realizarea unor diferen­tieri intre indivizi. Daca toti oamenii normal dezvoltati poseda o anumita caracte­ristica, atunci aceasta nu mai constituie o aptitudine. Toti elevii (cu exceptia celor cu afectiuni grave) sunt capabili sa alerge sau sa vorbeasca. Nu toti au aceeasi abilitate in a utiliza cuvintele sau in a practica un anumit sport.

Pornind de la ideile prezentate mai sus, putem concluziona ca aptitudinile repre­zinta "insusiri ale persoanei care, in ansamblul lor, explica diferentele constatate intre oameni in privinta posibilitatii de a-si insusi anumite cunostinte, priceperi si deprinderi' (Cosmovici).

Atunci cand un profesor analizeaza de ce un anumit elev a obtinut rezultate bune intr-un anumit domeniu, in timp ce altul nu, s-ar putea ca el sa ajunga la concluzia ca primul a avut o vointa mai puternica si ca a invatat timp de mai multe ore, sau ca are o pasiune deosebita pentru domeniul respectiv. Astfel de fenomene, care intra in sfera vointei in primul caz si in cea a afectivitatii in al doilea, trebuie diferentiate de aptitudini, care sunt strict functii cognitive si psiho-motorii.

Stern face distinctia dintre "dispozitiile de inzestrare' si "dispozitiile de orientare'. Primele, reprezentand aptitudinile, fac elevul capabil de a dobandi o anumita competenta intr-un anumit domeniu, in timp ce celelalte stimuleaza sau blocheaza actiunea.

Recomandari pentru profesori in lucrul cu copiii dotati

1. Oferiti copilului dotat o imbogatire orizontala si verticala a materiei.

Imbogatirea orizontala inseamna a da unui copil care a terminat o tema inaintea restului clasei mai mult material de acelasi nivel de dificultate. Cea verticala se refera la oferirea unui material de un nivel mai avansat, anticipand lectiile ce urmeaza. Ambele procedee prezinta riscuri: in cazul imbogatirii orizontale, copilul poate sa se plictiseasca si sa-si piarda interesul; in schimb, imbogatirea verticala folosita exa­gerat poate duce la dezechilibrarea activitatii de predare. Cele doua procedee trebuie deci imbinate.

2. Discutati impreuna cu elevul posibilitatea realizarii studiului individual. Una dintre cele mai eficace metode in lucrul cu elevii dotati consta in stabilirea de teme de studiu individual. Temele trebuie insa orientate astfel incat sa acopere dome­niile de interes ale copilului. Ele nu trebuie in nici un caz impuse, altfel copilul se poate simti suprasolicitat, pierzandu-si motivatia.

3. Incurajati lecturile suplimentare. Unul dintre reprosurile cele mai frecvente este acela ca elevii nu mai citesc. Unii specialisti reco­manda in cazul copiilor dotati ca acestia sa citeasca si biografii sau autobiografii ale celebritatilor, in ideea ca viata acestora i-ar putea inspira.

4. Stimulati aparitia hobby-urilor. Daca un copil este interesat in mod special de poezie, de pesti sau de calculatoare, el trebuie incurajat in aceasta directie. La varste mai mari ei trebuie indrumati sa participe la concursuri de creatie sau stiintifice.

5. Incercati varianta unui mentorat prin corespondenta. In scolile mici, numa­rul copiilor dotati este adesea redus. Pentru a le oferi acestora o asistenta educativa corespunzatoare, s-a incercat in Statele Unite un program numit Sponsor - Corespon­dent Plan care punea copilul talentat in legatura cu un specialist din domeniul sau de interes.

Posibilitatile investigarii, interpretarii si prognozarii dezvoltarii personalitatii elevilor

Educatorul trebuie sa cunoasca capacitatile, interesele si atitudinile elevilor pentru o actiune eficienta. Directia actuala de individualizare a formarii si instruirii impune dezvoltarea la institutori a simtului diagnostic si utilizarea unor metodologii adecvate de cunoastere.

Metode de investigare, intepretare si prognoza a personalitatii elevului

a. metode clinice (observatia, convorbirea, metoda biografica):

. din punctul de vedere al scopului, metodele clinice isi propun o cunoastere cat mai amanuntita a persoanei si explicatia evolutiei sale;

. orientarea predominanta in cazul metodelor clinice este cea calitativa;

. prezinta un grad de obiectivitate si precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzand de subiectivitatea celui care face analiza.

b. metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul si chestionarul):

. se orienteaza spre stabilirea rangului persoanei, a pozitiei sale in raport cu o populatie normala, iar in cazul metodelor psihometrice interpretarea este predominant cantitativa;

. in legatura cu gradul de precizie si obiectivitate, metodele psihometrice - folosind verificari statistice riguroase - sunt mult mai exacte, specificandu-se de fiecare data limitele de eroare.

Metoda observatiei

Consta in urmarirea intentionata, sistematica, pe baza unui plan, a unui individ, a unei sau a unor manifestari psihice ale acestuia, inregistrarea cat mai exacta si obiectiva a faptelor psihologice esentiale, tipice, semnificative;

este un act de cunoastere complex, organizat, planificat, orientat de un plan;

presupune stabilirea obiectului, scopului, sarcinilor, observarii;

cerinta fundamentala vizeaza nealterarea spontaneitatii, a materialului evenimentelor;

implica inregistrarea datelor observatiei cat mai fidel;

M. Reuchlin identifica:

- observatia spontana, sesizarea unui fenomen care apare pe neasteptate si consemnarea acestuia;

- observatia metodica, ce presupune un sistem, plan, utilizarea de mijloace tehnice;

In functie de obiectiv avem:

- observatie integrala (urmarirea tuturor manifestarilor pe o anumita durata de timp);

- observatie selectiva (cunoastere unui anumit fenomen, in functie de modul in care se realizeaza);

- observatie directa (constatarea directa, nemijlocita, explicita a fenomenelor);

- observatie indirecta (cunoasterea aspectelor ce tin de procesualitatea personalitatii, prin intermediul relatiilor cu situatiile complexe de conduita).

In functie de timp:

- observatie transversala (intr-un moment determinat se urmareste surprinderea integrala sau a anumitor trasaturi ale individului);

- observatie longitudinala - surprinderea evolutiva.

Observatia se poate realiza in mediu deschis, in mediu scolar, in mediu experimental, in mediu inchis.

Limite: dureaza mult timp; complexitatea conditiilor in care apar si se manifesta fenomenele psihice; nu ofera date cuantificabile.

Metoda experimentala

Experimentulpresupuneinterventiaconstienta,activaaomuluiindesfasurarea fenomenelor si are ca scop descoperirea legilor care guverneaza fenomenele.

Caracteristici:

- provoaca intentionat fenomenul, in conditii spatio-temporale definite, stabilite;

- repeta fenomenul de cate ori este nevoie pentru a completa datele, a le interpreta sau verifica;

- modifica, variaza conditiile producerii si desfasurarii fenomenului;

- izoleaza fenomenul studiat si il verifica in vederea stabilirii cu un inalt grad de certitudine, a legaturii lui cauzale.

Dupa gradul de interventie a cercetatorului putem vorbi de:

- experiment natural;

- experiment artificial (situatia este creata de cercetator).

Dupa conditiile in care se organizeaza avem:

- experiment de laborator;

- experiment natural;

- experiment psihopedagogic.

Experimentul psihopedagogic este foarte important pentru problematica psihologiei scolare. El are o forma constatativa, cand se urmareste consemnarea situatiei existente la un anumit moment dat, dar si o forma cu caracter formativ.

Experimentul psihopedagogic si experimentul social sunt forme ale experimentului natural.

Metoda convorbirii:

- este o conversatie intre doua persoane, desfasurata dupa anumite reguli metodologice, prin care se urmareste obtinerea unor informatii cu privire la o persoana, in legatura cu o tema fixata anterior;

- aceasta metoda trebuie folosita cu premeditare, trebuie sa aiba un scop, care sa vizeze obiective psihologice si sa respecte anumite reguli;

- trebuie sa se tina seama de urmatoarele aspecte, pentru a asigura veridicitatea si autenticitatea datelor obtinute: castigarea increderii elevilor, mentinerea permanenta a interesului in timpul convorbirii, sa existe o preocupare permanenta pentru stabilirea sinceritatii raspunsurilor, observarea atitudinilor si expresiilor subiectului, evitarea unor intrebari sugestive, mentinerea unui climat destins, inregistrarea convorbirii se va face cu multa discretie.

Convorbirea poate fi: libera (angajata spontan), semidirijata (exista un plan elaborat anticipat, necesita atingerea unor obiective), dirijata (structurata dupa un plan care trebuie respectat).

Avantaj: permite obtinerea unor informatii greu accesibile altor metode.

Chestionarul:

- este un set de intrebari bine organizate si structurate pentru a obtine date cat mai exacte cu privire la o persoana sau un grup de persoane, ale caror raspunsuri sunt consemnate in scris. Este cea mai obisnuita metoda de colectare a datelor, care se bazeaza pe autoraportarile subiectilor la propriile lor perceptii, atitudini sau comportamente;

- valorizeaza introspectia, investigatorul masurand perceptii, atitudini si emotii subiective;

- principalul dezavantaj este ca nu putem fi siguri daca persoanele dau raportari ale propriilor simtaminte. Subiectii sunt tentati sa-si ascunda sentimentele si sa ofere raspunsuri cat mai dezirabile.

Metoda biografica sau anamneza:

- consta in analiza datelor privind trecutul unei persoane si a modului ei actual de existenta;

- exista o serie de procedee specifice acestei metode: analiza unor documente (documente scolare, fise medicale), analiza produselor activitatii (caiete de teme, desene), la care H. Thomae adauga analiza cursului vietii (povestirea de catre subiect a intregii sale vieti) si analiza unor microunitati biografice (descrierea activitatilor unei zile de munca, a unei zile libere sau a unei zile de vacanta);

- informatiile dobandite trebuie consemnate cu precizie si vor viza cateva aspecte importante: starea civila a parintilor, antecedentele mamei si tatalui, numarul copiilor, rangul copilului in familie, situatia materiala, atmosfera familiala, antecedente fiziologice ale copilului (nastere, alimentatie,dezvoltare psihomotorie, boli etc.), studiul cronologic al vietii (comportarea in familie, scoala, preocuparile din timpul liber etc.).

- problema centrala a metodei biografice nu este obtinerea datelor, ci interpretarea acestora;

- dificultatea metodei consta in obiectivitatea cotarii si a sesizarii esentialului.

Metoda aprecierii obiective a personalitatii:

- elaborata de Gh. Zapan, presupune aprecierea educata in sensul corespondentei ei cu datele realitatii.

- ca exercitii-metoda, Zapan propune ca la un anumit interval de la inceperea scolii, elevii sa aiba de rezolvat o anumita proba - tema scolara. Dupa rezolvarea acestuia, ei trebuie sa indice numele acelor elevi pe care ei ii apreciaza ca au rezolvat cel mai bine - primii 30% incepand cu cel mai bun, si pe ultimii 30% - cei care apreciaza ca au rezolvat mai slab. Fiecare se va aprecia pe sine, incluzandu-se intr-una dintre cele doua categorii. La fel va proceda si profesorul - va aprecia pe primii 30% si pe ultimii 30%.

- dupa aprecierea probelor se va realiza clasificarea reala si se vor confrunta cele individuale cu cea reala. La fel se poate proceda si in directia aprecierii din punctul de vedere al unor insusiri, aptitudini, trasaturi. Rezultatele obtinute vor fi consemnate in foaia de observare a clasei.

Metoda testelor psihometrice:

Termenul "test' deriva din latinescul "testimonium' si a fost introdus in cercetarea psihologica de McKeen Cattel.

Testele pot fi clasificate in teste individuale si teste de grup, teste verbale, teste neverbale, teste instrumentale, teste de eficienta si teste de performanta, teste de personalitate, teste cu raspuns la alegere si teste cu raspuns liber, teste cu timp limitat sau timp liber.

Testul este un instrument de investigare experimentala, reprezentand o situatie standardizata (tema, conditii de aplicare si prelucrare a rezultatelor), practicabila individual sau colectiv, in scopul de a diagnostica prezenta unei insusiri, aptitudini, trasaturi psihice si a masura diferentele individuale, mai ales in perspectiva unei juste orientari sau selectii profesionale.

Testul presupune:

- o serie de intrebari, probe, sarcini (scolare, profesionale, tehnice, practice); - un caracter unitar;

- utilizare in vederea stabilirii nivelului de dezvoltare a unor aptitudini senzoriomotorii, intelectuale sau a unor dimensiuni ale personalitatii;

- prelucrare statistica a rezultatului.

- nu se recomanda a fi utilizat decat de specialisti si atunci cu mare prudenta;

Functia principala a testelor psihologice este de a masura diferentele dintre indivizi sau dintre reactiile aceluiasi individ in situatii diferite. Cu ajutorul testelor se pot obtine, intr-un timp relativ scurt, informatii destul de precise, masurabile si obiective despre caracteristicile psihologice ale subiectului testat, cu ajutorul carora se poate formula un pronostic;

.testele psihologice pot fi clasificate in:

- teste de inteligenta si dezvoltare mintala;

- teste de aptitudini si capacitati;

- testedepersonalitate care masoara insusiri de temperament si caracter;

- teste de cunostinte sau docimologice care masoara nivelul cunostintelor acumulate de subiecti.

Aplicarea testelor pentru identificarea sursei unei dificultati educationale:

- se recomanda la inceput aplicarea unui test de inteligenta. Daca rezultatele sunt slabe, atunci dificultatile sunt cauzate de nivelul scazut de inteligenta;

- in caz contrar, sursa dificultatii trebuie cautata in alta parte, investigandu-se abilitatile specifice (abilitati verbale, non-verbale, atentie, memorie etc.);

- daca si in acest caz rezultatele sunt bune, atunci cauza problemei trebuie cautata in factorii motivationali sau de personalitate.

Obiectii aduse testelor psihologice:

- testarea psihologica presupune etichetarea unui individ, fapt care poate avea consecinte negative, daunatoare subiectului;

- alta obiectie este ca testele psihologice nu sunt suficient de valide pentru a fi folosite in luarea unor decizii individuale.

Metoda analizei psihologice a produselor activitatii elevilor

Intreaga activitate scolara si extrascolara se concretizeaza, se materializeaza in produse realizate de elevi, care in urma analizei, a cercetarii ofera date importante pentru cunoasterea personalitatii acestuia.

Pentru obiectele cu continut umanistic, produsele se concretizeaza in povestiri, compuneri, compozitii literare, analize literare etc.; pentru obiectele cu continut stiintific - rezolvari de probleme, exercitii, efectuarea de experiente; stiintelor sociale le sunt specifice interpretarea materialului, alcatuirea de fise etc.; activitatile sportive se materializeaza in performantele realizate de elevi.

Fisa psihopedagogica:

- este un instrument practic, care permite desfasurarea unor actiuni programate la nivelul fiecaruielev, sistematizarea informatiilor privind personalitatea sa;

- serveste drept centralizator al tuturor datelor de care dispune profesorul. In fisa vor fi inscrise date culese din documentele scolare sau obtinute pe baza observatiilor si convorbirilor cu elevul, cu profesorii, a vizitarii copilului la domiciliu, a tuturor informatiilor obtinute de la parinti, de la coleg si de la oricare alta persoana;

- fisa psihopedagogica este un auxiliar al dascalului in organizarea activitatii de cunoastere a elevului;

-structura fisei psihopedagogice poate contine:

I . Date personale

Numele si prenumele, data nasterii, locul nasterii, domiciliul actual, scoala urmata in prezent, scoli urmate anterior;

II. Mediul familial

Numele si profesia tatalui, numele si profesia mamei, relatii dintre parinti, nivelul de educatie, frati, surori, alte persoane care locuiesc impreuna cu familia, conditii de locuit, conditii materiale sinivelul culturalal parintilor, influente extrafamiliale;

III. Starea de sanatate

Antecedente ereditare, antecedente personale, starea generala a sanatatii, mentiuni medicale cu importanta pentru procesul de invatamant;

IV. Rezultate scolare si preocupari ale elevului

Mediile generale din ultimii ani, obiectele la care a obtinut calificativele cele mai bune/slabe, succese deosebite (competitii, cercuri), preocupari in afara scolii, factori explicativi ai reusitei/nereusitei scolare;

V. Date asupra structurii psihologice

. Aptitudini si capacitati intelectuale - atentie, inteligenta, capacitatea de memorare, limbajul, creativitatea.

. Trasaturi de caracter - sarguinta, organizarea eficienta a studiului, disciplina in clasa, colegialitate, modestie.

. Trasaturi de temperament - extravertit sau introvertit, energic, activ, emotiv, sentimental, rece, sensibilitate afectiva redusa.

VI . Caracterizare sintetica

. Nivelul pregatirii scolare;

. Nivelul inteligentei;

. Aptitudini sau interese speciale;

. Trasaturi de caracter mai pregnante;

. Particularitati temperamentale dominante;

. Orientare scolara si profesionala (dorinta parintilor, aspiratiile realiste ale elevului);

. Recomandari de ordin pedagogic (obiective educationale concrete si interventii educative oportune).

BIG - FIVE  - o noua tendinta in studiul personalitatii

Cel mai adesea personalitatea a fost abordata in termeni de trasaturi, acestea fiind luate fie in expresia lor de 'proprietati dispozitionale' (Allport), fie in cea de 'factori' (Cattell). Atacul conceptului de trasatura a dus insa la declinul interesului in studiul analitic al personalitalii in termeni de trasaturi. La aceasta se adauga si un alt factor favorizant si anume multiplicarea excesiva a numarului trasaturilor (factorilor) de personalitate, fapt care a condus la formarea unei imagini compozite asupra personalitatii si mai ales la 'pulverizarea' unitatii ei.

Referitor la circumstantele sociale, mai ales in tarile cu regimuri totalitare, s-a ingradit nu numai studiul personalitatii, ci si afirmarea ei.

Studii de analiza factoriala au condus spre acreditarea ideii ca esentiali pentru structura personalitatii ar fi cinci factori.

Primul factor - extraversia - arata capacitatea de orientare a personalitatii catre exterior, modul de implicare in actiune, sociabilitatea persoanei. Exista un mare acord al cercetatorilor in denumirea si specificarea continutului lui.

Al doilea factor - agreabilitatea - cuprinde diferentele individuale relevate de interactiunea sociala (prietenie, placere) si se refera indeosebi la calitatile emotionale ale persoanei si la comportamentele ei prosociale.

Al treilea factor - constiinciozitatea - vizeaza modul concret, caracteristic al individului de a trata sarcinile, activitatile, problemele care apar in viata lui. Desi ofera o imagine mai putin clara, cuprinde trasaturi cum ar fi ordinea, disciplina, responsabilitatea sociala.

Al patrulea factor - stabilitatea emotionala - este perceput in consens de marea majoritate a cercetatorilor ca retinand diferentele individuale referitoare la caracteristicile emotionale ale unei persoane (calm, multumit, emotiv, neemotiv), dar si la diferitele dificultati emotionale ale oamenilor (anxietate, depresie, iritabilitate etc.).

Al cincilea factor - cultura sau intelectul- arata diferitele aspecte ale functiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschiderea la experienta etc.).

Noul model de descriptie si analiza a personalitatii a fost numit BIG-FIVE ('Marele cinci') si a suscitat un interes imens din partea cercetatorilor.

La ora actuala descrierea personalitatii in 'cinci factori' este, in opinia unor autori, 'foarte prolifica, daca nu chiar cea mai prolifica' (Barbara Krahe).

Modelul BIG-FIVE porneste de la trei categorii de ipoteze:

lexicale,

structurale,

ierarhizatoare

Ipotezele lexicale sugereaza ideea ca cele mai importante diferente individuale in tranzactiile umane sunt encodate in termeni singulari aflati in una sau mai multe limbi din lumea intreaga.

Consultarea dictionarelor devine modalitatea principala de estimare a numarului termenilor capabili a descrie trasaturile de personalitate. Astfel de demersuri au fost facute de Fr. Galton, Allport si Odberg , Cattell, Norman etc. Pentru denumirea trasaturilor de personalitate au fost utilizate: verbe (care arata 'ce face' o persoana), adverbe (informeaza asupra felului 'cum face' ceva o anumita persoana), adjective (descriptiile devin proprietati, calitati inerente fiintei individului si exprima 'de ce' se comporta intr-un anume mod), substantive (trasaturile fiind substantializate si recunoscandu-li-se o existenta proprie, care la randul ei poate fi calificata).

Verbele ofera putine informatii despre o personalitate, ele referindu-se mai ales la tematica comportamentului, si nu la modalitatea acestuia.

Adverbele furnizeaza informatii nu numai despre comportament, ci si despre o oarecare coerenta interioara a acestuia, permitand compararea comportamentelor si raportarea lor la norme pentru a deduce constanta, generalitatea, universalitatea acestora.

Modul adjectival si substantival de denumire a trasaturilor de personalitate sunt cele mai productive: primul deoarece face abstractie de situatia in care o persoana se comporta intr-un anume fel si atribuie trasatura respectiva intregii ei fiinte; cel de-al doilea, pentru ca face abstractie nu doar de comportamentul unei persoane, ci si de trasaturile ei comportamentale care sunt substantializate, in acest caz trasatura capatand o oarecare autonomie, pe baza ei putandu-se explica comportamentul unei persoane (Huber).

Cercetari asupra personalitatii avand ca punct de pornire ipotezele lexicale au fost efectuate de De Raad; Mulder, Kloosterman, Hofstee, Hoskens etc.

Potrivit ipotezelor structurale, ceea ce conteaza in descrierea personalitatii si mai ales a structurii ei este nu numarul trasaturilor denumite prin diferiti termeni, ci natura relatiilor dintre trasaturi, capabila a conduce la construirea unei reprezentari structurale a descriptorilor personalitatii. Corelatiile dintre acesti 'termeni-trasaturi' au fost stabilite prin intermediul analizei factoriale si a diverselor ei metode si procedee (metoda analizei in componente principale, metoda analizei centroide, analiza de clusteri, rotatiile oblice etc.)

Ipotezele ierarhizatoare vizeaza organizarea ierarhica a termenilor ce denumesc trasaturi in interiorul aceluiasi factor cuprinzand in el sute si chiar mii de trasaturi. Din perspectiva acestor ipoteze, domeniile sau factorii modelului Big-Five sunt localizati la cel mai inalt nivel de organizare.

Cele trei categorii de ipoteze se inlantuie si se integreaza unele cu altele. Astfel, ipotezele lexicale sunt integrate de cele structurale, iar acestea din urma sunt integrate de ipotezele ierarhizatoare. Rezulta, in final, un construct integrator care este personalitatea umana. Este clar ca cei care au propus modelul Big-Five nu au avut intentia de a goli si saraci personalitatea, de a reduce bogatia ei doar la un numar limitat de trasaturi. Mai degraba ei au cautat sa elaboreze un cadru stiintific in care sa se organizeze diferenele individuale care caracterizeaza oamenii.