NATURA SCHIMBARILOR PRIN DEZVOLTARE

Dictionarele definesc dezvoltarea ca fiind o forma a miscarii care se realizeaza ca schimbare orientata in dinamica sistemelor, de la inferior spre superior, de la vechi la nou. Aceste schimbari presupun, de multe ori - alaturi de progrese- stagnari si chiar involutii temporare. In ansamblu, sensul schimbarilor este ascendent.

Continutul esential al fenomenului dezvoltarii fiintei umane consta in reproducerea si depasirea, la nivelul fiecarui individ, a insusirilor si capacitatilor esentiale dobandite de specia umana.

1. Dezvoltarea filogenetica si ontogenetica

Dezvoltarea fiintei umane poate fi analizata din doua perspective: (I ) prima o pune in relatie cu "filogeneza" - procesul prin care "rasa umana"sau speciile "homo sapiens" au aparut pe pamant, analizat comparativ cu procesul aparitiei altor specii; (II) a doua perspectiva analizeaza dezvoltarea omului in "ontogeneza"- procesul de schimbare suferit de o fiinta umana in intervalul de timp cuprins intre conceperea ei biologica si momentul mortii sale fizice.

In legatura cu "dezvoltarea filogenetica" a omului, filozofii, teologii si oamenii de stiinta continua sa poarte o indelungata disputa privind modul de aparitie a speciei umane. Se confrunta, pe de o parte, punctul de vedere creationist si- de cealalta parte- punctul de vedere evolutionist. Creationismul sustine ca specia umana a fost creata si ca ea pastreaza, in esenta, forma pe care a primit-o intr-un moment initial din trecut din parte unei Supreme Existente sau a unei Puteri Cosmice. Evolutionismul adopta ideea ca speciile- printre care si specia umana- s-au dezvoltat la nesfarsit din forme simple de viata si ca acest proces se afla intr-o continua desfasurare.

"Dezvoltarea ontogenetica" a generat, la randul ei, controverse cu privire la punctul de inceput si cel de sfarsit al vietii individului uman ("intinderea" ontogeniei). Religiile hinduiste si budiste considera ca esenta vietii unui individ uman o reprezinta sufletul, care- in momentul mortii- paraseste corpul fizic, pentru a se transpune intr-un corp nou-nascut al unui om sau al unui animal, continuindu-si dezvoltarea intr-o noua etapa. In conceptiile religiilor iudeo-crestine-islamice, esenta vietii individului-sufletul- nu migreaza intr-un nou corp atunci cand moare corpul originar, ci continua sa existe, dupa moarte, intr-o "lume de apoi" a Raiului sau a Iadului. Oamenii de stiinta, partizanii cercetarii pe baza de dovezi empirico-stiintifice sunt de parere ca ontogenia incepe cu momentul conceperii biologice a individului si se termina cu momentul mortii organismului fizic.

Pozitia adoptata in legatura cu aceste probleme este importanta pentru modul in care va fi conceputa educatia unui copil, caci ea influenteaza scopurile pe care educatia isi propune sa le atinga. O educatie conceputa cu scopul de a pregati tineretul pentru o existenta de dupa moarte se va deosebi esential de cea care isi propune sa pregateasca tanara generatie pentru o viata pe pamant, care se va sfarsi odata cu moartea fizica (2). Conceptia educatorului cu privire la perfectibilitatea fiintei umane in raport cu o conditie umana primara va influenta modul in care el isi va concepe actiunea educativa.

2. Planurile dezvoltarii umane in ontogeneza

Omul, ca specie, poate fi definit ca o fiinta bio-psiho-sociala si, pornind de aici, putem distinge trei planuri majore ale dezvoltarii sale in ontogeneza: (I) planul biologic; (II) planul psihologic; (III) planul social.

In toate aceste trei planuri se produc, de-a lungul vietii, mai multe categorii de schimbari, de natura diversa ( 3):

modificari cantitative (Ex. cresterea in inaltime, in greutate, extensia vocabularului, multiplicarea rolurilor sociale s.a.);

modificari ale unor raporturi (Ex. raportul dintre dimensiunile capului si cele ale trunchiului, dintre durata medie a perioadelor de somn si a perioadelor de veghe, dintre timpul afectat jocului si cel afectat invataturii etc.);

disparitia unor structuri vechi (Ex. disparitia limbajului infantil, inlocuirea primei dentitii s.a.);

aparitia unor structuri noi ( Ex. aparitia dentitiei finale, aparitia gandirii logice, aparitia unor noi modalitati de reglaj ale conduitei s.a.)

a. Dezvoltarea in planul biologic

Dezvoltarea in planul biologic vizeaza schimbarile care se produc in ontogeneza la nivelul tuturor sistemelor organisului uman individual (osos, muscular, circulator, respirator, digestiv, excretor, glandular, sexual, nervos).

In planul biologic, dezvoltarea cunoaste doua mari aspecte: cresterea (aspectul cantitativ) si maturizarea (modificarea calitativa).

Cresterea se refera la totalitatea modificarilor de ordin anatomofiziologic, de tipul amplificarilor, diferentierilor, specializarilor, produse in sistemele organismului uman.

Maturizarea, in ansamblu, este rezultatul unui proces de desavarsire structurala si functionala a tesuturilor, organelor, subsistemelor si vizeaza momentul in care acestea ajung la un nivel optim de functionare.

Ambele aspecte ale dezvoltarii biologice sunt determinate in mod hotarator de ereditate, fiind relativ independente de mediul fizic si social in care traieste individul.

Cele mai multe dintre schimbarile din acest plan nu se datoreaza invatarii, ci actiunii unor legi biologice interne. Unele dintre aceste legi  guverneaza directiile in care urmeaza sa se realizeze dezvoltarea biologica. A Gesel a distins doua directii majore: directia proximodistala (de la centrul corpului spre extremitati) si directia cefalocodala ( de la cap spre picioare).

Alte legi guverneaza ritmurile de crestere:

cu cat organismul este mai tanar, cu atat ritmul cresterii este mai intens

( cea mai rapida crestere are loc in perioada embrionara);

exista un caracter asincronic al cresterii diferitelor sisteme si subsisteme biologice, in sensul ca , intr-o anumita perioada, unele se dezvolta intr-un ritm mai rapid decat altele;

exista perioade de varsta care se caracterizeaza printr-o accelerare generala a ritmurilor cresterii ( Ex. perioada pubertatii, la 14-15 ani) s.a.

Cunoasterea legitatilor dezvoltarii biologice este importanta pentru un educator. Ele ii vor permite sa explice anumite conduite ale copiilor care apar cu predominanta la anumite varste. De exemplu, puseul de crestere din perioada pubertatii, datorita unui considerabil consum energetic, se poate asocia cu stari de surmenaj, nervozitate, fragilitate la efort indelungat, cu alternari ale impulsivitatii cu perioade de apatie. Asemenea conduite sunt greu de explicat fara a fi luate in consideratie profundele transformari biologice care au loc la aceste varste si exista riscul de a le atribui cauze de o alta natura ( "lene", "rautate", "schimbare in rau'). Prevenirea suprasolicitarilor, de natura sa produca traume, asigurarea unei nutritii corespunzatoare si a unui regim zilnic de activitate, in acord cu trebuintele si posibilitatile functionale ale organismului la diferite varste, reprezinta conditii de baza ale unei dezvotari normale, a caror respectare necesita o buna cunoastere de catre educatori a legilor dezvoltarii biologice.

Exista o stransa interdepedenta intre dezvoltarea in planul biologic si cea psihologica ( " Mens sana in corpore sano" sugera existenta unei stranse legaturi intre starea de sanatate a organismului si calitatea activitatii intelectului). Daca vom lua ca exemplu activitatea de invatare- una dintre cele mai complexe activitati psihice umane- vom constata ca ea este strans legata de anumite particularitati ale dezvoltarii in planul biologic.

Exista, de pilda, o teorie a "asimetriei functionale a celor doua emisfere cerebrale", care incearca sa explice inegalitatea inclinatiilor diferitelor persoane, spre diferite tipuri de activitati intelectuale, prin inegalitatea dezvoltarii emisferelor cerebrale.Emisferul cerebral drept ar fi specializat in activitati mintale de tip creativ, in timp ce emisferul stang este mai mult implicat in rezolvarea unor sarcini algoritmice si a unor probleme abstracte. Cercetarile in domeniul mecanismelor neurochimice ale invatarii au identificat peste 30 de substante facilitatoare sau frenatoare ale invatarii ( acetilcolina, serotonina, dopamina s.a.). Descresterea capacitatii de invatare a fost pusa in legatura cu descresterea concentratiei de acid ribonucleic (ARN) in celulele creierului uman. In ceea ce priveste mecanismele bioelectrice, s-a constatat, de pilda, ca ritmurile "alfa" si "beta" favorizeaza invatarea, in timp ce ritmurile "delta" si "teta" au efecte contradictorii (3).

Ar fi gresit insa sa se creada ca diferentele dintre oameni in planul desfasurarii unor activitati psihice complexe se explica doar prin anumite particularitati ale dezvoltarii lor in planul biologic. Studiile asupra gemenilor monozigotici (rezultati in urma fertilizarii unui singur ovul si, deci, cu potential biologic initial prezumat identic) au demonstrat ca performantele intelectuale ale acestor categorii de subiecti nu sunt identice, mai ales atunci cand, datorita unor imprejurari ale vietii, au fost educati in medii sociale diferite. Asemenea observatii conduc la ideea necesitatii unei coincidente fericite, necesare, a factorilor biologici cu cei psihologici si sociali, cu alte cuvinte, a unei dezvoltari optime in toate cele trei planuri ale dezvoltarii fintei umane.

b. Dezvoltarea in planul social

Dezvoltarea in planul social vizeaza evolutia raporturilor copilului cu mediul social in care traieste, procesul prin care el ajunge sa se manifeste ca membru al unei societati. In procesul dezvoltarii sale ca fiinta sociala, copilului ii revin trei mari categorii de sarcini: (a) sa stabileasca relatii satisfacatoare si productive (atat pentru el, cat si pentru altii) cu alte persoane semnificative din reteaua sociala in care patrunde; (b) sa participe la institutiile importante (cum ar fi scoala); (c) sa se comporte in acord cu codurile, normele si standardele care fac posibila functionarea sociala. Dezvoltarea in planul social se refera tocmai la evolutia posibilitatilor copilului de a realiza aceste trei mari categorii de sarcini. Consecintele unor eventuale nereusite in realizarea acestor sarcini pot fi devastatoare pentru individ. Nereusita in a stabili relatii sociale bune il poate conduce la stari de conflict social sau la izolare. Esecul integrarii adecvate in institutiile sociale poate avea drept efect o saracire a capacitatilor si competentelor esentiale pentru o fiinta umana evoluata. Inadaptarea la codurile culturale, la normele si standardele de comportare poate conduce la devianta sociala.

Dezvoltarea sociala si felul de a fi al personalitatii (dezvoltarea psihologica) se impletesc inextricabil in evolutia copilului ca fiinta umana. Modul in care o persoana se concepe pe sine insasi (dezvoltarea "eu-lui") este strans legat, de exemplu, de relatiile sale sociale cu alte persoane, caci de-a lungul vietii, adeseori, omul ajunge sa se cunoasca pe sine prin intermediul altora, care pot determina, intr-o larga masura, ceea ce el va ajunge sa gandeasca despre sine insusi.

In rastimpul vietii, dezvoltarea sociala urmeaza doua cai complementare, realizand o dubla functie pentru viata copilului in societate.

Prima directie este socializarea fiintei umane, inteleasa ca fiind " acea parte a influentei complete a mediului care aduce individul la participarea in viata sociala, il invata cum sa se comporte conform normelor in vigoare, il invata sa inteleaga cultura, il face capabil sa se intretina si sa indeplineasca anumite roluri sociale ( J. Szczepanski, pag.77). Socializarea include eforturile individului de " a tine pasul" cu ceilalti, de a-si interioriza costiinta sociala a epocii sale, de a-si regla comportamentul, in acord cu normele si standardele sociale adoptate de toti ceilalti. Aceasta este functia integrativa a dezvoltarii sociale, intrucat este acel aspect al ei prin care individul se conecteaza la societate, prin intermediul interrelatiilor sociale si al responsabilitatilor asumate.

A doua directie a dezvoltarii sociale este aceea a personalizarii fiintei umane, adica afirmarea identitatii sociale unice si a personalitatii individului. Acest aspect presupune dezvoltarea capacitatii individului de a se cunoaste pe sine insusi (capacitatile sale reale, susceptibilitatile, idiosincraziile etc), precum si intelegerea rolurilor conferite, prin apartenenta la un sex, intelegerea rolului familial si al statutului social. Aceasta este functia diferentiatoare a dezvoltarii sociale, intrucat este acel aspect al ei prin care individul ajunge la constiinta unicitatii propriei sale persoane in raport cu altii, la cunoasterea caracteristicilor sale unice si-in consecinta- la asezarea propriei persoane intr-o anumita pozitie in interiorul retelei sociale care il cuprinde.

Prin intermediul functiei integratoare a dezvoltarii sociale, individul poate beneficia de toate avantajele pe care i le pot oferi relatiile sociale cu alte persoane sau institutiile unei sociatati; prin intermediul functiei diferentiatoare, el dobandeste un statut social si ajunge la cunoasterea de sine.

c. Dezvoltarea in planul psihologic

Dezvoltarea in planul psihologic se refera la transformarile cu caracter evolutiv survenite la nivelul tuturor categoriilor de fenomene psihice.

Un prim aspect este acela al formarii si al continuei "restructurari" a proceselor psihice. Profesorii sunt interesati de modul in care evolueaza posibilitatile elevilor lor de a elabora anumite "produse psihice", cum sunt imaginile perceptive sintetizatoare, actele si strategiile de gandire, deprinderile, sentimentele, convingerile, interesele etc. Din acest motiv, psihologia scolara trebuie sa includa in preocuparile sale problema dezvoltarii capacitatilor de cunoastere in scoala, precum si problema dezvoltarii capacitatilor psihice reglatorii ale elevilor.

Dezvoltarea capacitatilor cognitive si ale celor reglatorii se realizeaza in stransa legatura cu evolutia limbajului si pentru aceasta psihologia scolara va fi interesata de conditiile dezvoltarii limbajului elevilor.

Dezvoltarea structurilor motivationale ale elevilor reprezinta un alt aspect al evolutiei in planul psihologic, de un deosebit interes pentru orice educator, intrucat motivatia reprezinta principalul "resort' al acestei evolutii, factorul care o impulsioneaza.

Exista o evolutie a modului global in care se manifesta psihicul uman atunci cand se confrunta cu diferitele probleme ale existentei sale. Este vorba despre activitatile psihice complexe, dintre care cel mai mare interes pentru psihologia scolara il prezinta activitatea de invatare , intrucat reprezinta activitatea fundamentala a scolarului.

Pentru dezvoltarea personalitatii, dimensiunea cea mai importanta, sub aspect pedagogic o reprezinta creativitatea elevilor si modalitatile de stimulare a ei in scoala.