|
|
|
Factorii dezvoltarii psihice. Potentialul uman in educatie.
1. Conceptul de dezvoltare
Pedagogia studiaza problema personalitatii din perspectiva dezvoltarii si a educatiei, tema dezvoltarii si educabilitatii fiintei umane fiind una din temele clasice ale cercetarii pedagogice prin care se urmareste identificarea celor mai potrivite modalitati de stimulare, formare si dezvoltare a personalitatii copilului, in special, si a omului in general.
Dezvoltarea este un proces complex, mixt, bidimensional, de provenienta externa prin continut si interna prin premise si mod de realizare. Este procesul de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou. Se realizeaza printr-o succesiune de etape sau stadii, fiecare reprezentand o unitate functionala mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific calitativ propriu. Presupune atat acumulari cantitative, cat si salturi calitative care marcheaza trecerea de la o etapa la alta. Dezvoltarea personalitatii include innoirile pe care le suporta fiinta umana de-a lungul vietii, restructurarea si perfectionarea achizitiilor din perioadele anterioare, precum si formarea de noi insusiri, functii, capacitati, incorporarea de noi conduite si atitudini care permit o mai buna integrare in mediul natural si socio-cultural.
Procesul de dezvoltare are un caracter ascendent, el presupunand innoiri continue, dar si aparente stagnari si reveniri. Este rezultatul actiunii unor contradictii ce apar intre posibilitatile de care dispune copilul la un moment dat si cerintele din ce in ce mai complexe ce i se impun din partea mediului in care traieste. Pentru a raspunde acestor cerinte, pentru a-si satisface nevoile si trebuintele, copilul actioneaza, depune efort, ceea ce conduce la sporirea posibilitatilor de care dispunea in etapa anterioara. Dezvoltarea se realizeaza la mai multe niveluri:
q biologic (procesele de crestere si maturizare fizica, morfologica, biochimica a diferitelor componente ale organismului);
q psihic (aparitia, instalarea, perfectionarea diferitelor procese, functii si insusiri psihice);
q social (capacitatea integrarii in viata sociala, prin reglarea conduitei in conformitate cu normele si modelele elaborate de colectivitate);
Dezvoltarea psihica adica formarea proceselor, insusirilor si capacitatilor psihice se realizeaza in stadii care includ un ansamblu de transformari cantitative si calitative ce au loc la nivelul diferitelor componente psihice si a relatiilor dintre ele. Se impune mentiunea ca stadiile dezvoltarii psihice nu sunt identice si nu se suprapun cu stadiile de varsta. Varsta cronologica nu corespunde totdeauna cu varsta biologica si nici cu cea psihica.
Dezvoltarea stadiala prezinta dupa J. Piaget cateva caracteristici:
q stadiile se succed intr-o ordine constanta, dupa o logica interna, chiar daca ritmul transformarilor ce au loc in fiecare stadiu poate fi mai mult sau mai putin intens;
q fiecare stadiu are o structura de ansamblu proprie, nu se limiteaza la o juxtapunere de proprietati;
q stadiile dezvoltarii au un caracter integrativ, in sensul ca noua structura nu se substituie celei anterioare, ci o incorporeaza, o integreaza, o valorifica si o subordoneaza. Rezulta ca vechile structuri nu dispar, ci sunt valorificate la un nivel superior in cadrul noilor structuri, iar in situatii regresive pot aparea din nou.
q fiecare stadiu reprezinta un moment de echilibru al vietii psihice, echilibru care contine in sine germenii trecerii la un nou stadiu.
Retinem ca dezvoltarea psihica apare ca o succesiune de stadii ce se succed dupa o logica interna, ceea ce face ca, prin schimbari succesive si coerente, copilul sa ajunga la starea de adult, caracterizandu-se printr-o serie de trasaturi fundamentale relativ stabile.
Factorii dezvoltarii psihice
Proces complex, mixt, bidimensional, de provenienta interna si externa, dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor externi si interni, avand un caracter pluriconditionat si plurideterminat. Factorii externi sunt constituiti din ansamblul actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra individului, contribuind la formarea si dezvoltarea personalitatii si includ mediul si educatia. Factorii interni includ totalitatea conditiilor intrinseci ale organismului care favorizeaza dezvoltarea psihica a individului. In categoria factorilor interni includem ereditatea, trasaturile psihosociale ale personalitatii, experienta personala nemijlocita si concreta dobandita de fiinta umana in cursul evolutiei sale.
Aceste doua categorii de factori actioneaza simultan, si intr-o stransa interdependenta. Ponderea lor este diferita de la un stadiu la altul, de la un individ la altul si chiar de la o componenta la alta. Unii au o actiune cauzala, determinanta, altii au un rol de conditie sau premise. Influentele externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne, ele preseaza din exterior, dar sunt filtrate prin conditiile interne, numai conlucrarea acestora asigurand dezvoltarea. Despre rolul factorilor care concura la modelarea personalitatii s-au format in decursul secolelor conceptii (teorii) diferite si adesea opuse. Mentionam in acest sens doua orientari (de baza) si anume cele ereditariste si ambientale.
Teoriile ereditariste sustin rolul fundamental al ereditatii in evolutia si dezvoltarea fiintei umane. De la sustinerea ereditatii ca factor primordial in dezvoltarea omului s-a ajuns, treptat, la absolutizarea acesteia, apoi la sustinerea invariatiei ereditatii biopsihice. Astfel psihopedagogul american Eduard Thorndike in lucrarea "Omul si activitatea" sustine: "Constiinta nu se educa, este data aprioric in gene ale constiintei. Facultatile intelectuale si dorintele omului sunt un dar al naturii, intocmai ca si ochii, dintii sau degetele sale". Neurologul si psihologul vienez, intemeietorul psihanalizei Sigmund Freud, sustine teoria conform careia in formarea si manifestarea trasaturilor de personalitate rolul principal il au unele instincte care se manifesta in primii ani de copilarie. Pe aceeasi linie se situeaza si adeptii curentului psihopedagogic - Pedologie (din secolul XIX-XX) dupa care dezvoltarea copilului ar fi determinata de ereditate si de mediul social considerat invariabil. Teoriile ereditariste au stat la baza conceptiilor despre superioritatea unor rase in raport cu altele. In pedagogie aceste teorii au avut ca efect minimalizarea rolului factorilor de mediu si de educatie in formarea personalitatii.
Teoriile ambientale absolutizeaza rolul factorilor socio-educationali (mediul si educatia) in dezvoltarea personalitatii, desconsiderand semnificatiile ereditatii. Astfel filosoful englez John Locke din secolul XVII-lea sustine ca la nastere sufletul omului este asemanator unei table nescrise (tabula rasa). Materialistii francezi ai secolului al XVIII-lea atribuiau educatiei un rol imens, mergand pana la afirmarea ca prin educatie poate fi schimbata insasi societatea. Helvetius sustine ca oamenii sunt egali de la natura, deosebirile dintre ei fiind rezultatul faptului ca unii au primit o educatie mai buna. Diderot, mai circumspect, afirma ca prin educatie "se poate face foarte mult". Desi patrunse de un evident optimism pedagogic, aceste teorii au un pronuntat caracter unilateral si nestiintific (5).
Atat teoriile ereditariste cat si cele ambientaliste sunt unilaterale. Ele absolutizeaza un grup de factori (interni-ereditari si respectiv externi-mediu si educatie) in dezvoltarea personalitatii. Nesesizand intrepatrunderea si interconditionarea factorilor interni si externi in dezvoltarea psihologica a fiintei umane, aceste teorii ajung la fixism ereditar sau ambiental ceea ce are deseori implicatii ideologice si sociale reactionare.
O serie de cercetatori, incercand sa evite unilateralitatea teoriilor amintite, au formulat teoria dublei determinari. Ea evidentiaza atat specificitatea actiunii celor doua categorii de factori in procesul dezvoltarii personalitatii cat si interactiunea lor. Potrivit acestei teorii programul genetic al fiintei umane reprezinta doar un ansamblu de virtualitati a carui transpunere in realitate este conditionata de factorii externi, ambientali.
Din cele de mai sus rezulta ca intreaga problematica a dezvoltarii fiintei umane se concentreaza pe dispute privind raportul dintre factorii interni (ereditatea) si cei externi (mediu si educatie). Astazi majoritatea covarsitoare a specialistilor inclina spre teza potrivit careia personalitatea este o rezultanta a interactiunii dialectice dintre ereditate, mediu si educatie. In procesul dezvoltarii psihice cei trei factori se interconditioneaza, creeaza o anumita fuziune, o intrepatrundere care sporeste potentialul existent al individului, realizand schimbari continue, imperceptibile, dar care se acumuleaza in intreaga structura a vietii psihice. In felul acesta dezvoltarea psihica apare ca o miscare dialectica de formare la copil a unor noi seturi de procese, insusiri si dimensiuni psihice si de restructurare continua a acestora, miscare care:
se sprijina pe terenul ereditatii;
isi extrage continuturile din datele furnizate de mediul socio-cultural:
este ghidata de educatie;
se desfasoara in contextul propriei activitati, fiind impulsionata de motivatie si avand
drept mecanism trecerea de la exterior la interior, formarea "organelor functionale".
Pentru a clarifica dialectica dintre ereditate, mediu si educatie se impune sa clarificam mai intai sensul acestor concepte si semnificatia lor pedagogica.
1. Ereditatea. Ereditatea este o insusire biologica generala a organismelor vii, un ansamblu de insusiri, caracteristici stabile, elaborate in cursul mai multor generatii si transmise de la inaintasi (ascendenti) la urmasi (descendenti) prin mecanisme genetice, anatomice si fiziologice. Patrimoniul ereditar al fiecarui individ rezulta din combinarea unitatilor genetice materne si paterne. Deoarece exista posibilitati infinite de combinare a celor doua categorii de unitati genetice in cadrul celulei germinale, probabilitatea aparitiei unor indivizi absolut identici este practic exclusa. Exceptie o fac gemenii monozigoti care, provenind din acelasi ou, sunt identici, sub aspect ereditar; in acest caz unitatile genetice materne si paterne sunt repartizate egal. Cercetarile din domeniul geneticii moleculare au evidentiat ca substratul material al ereditatii este format din cromozomi, gene si acizi nucleici. Ereditatea are deci o baza materiala chimica, ai carei constituenti sunt macromolecule de acizi nucleici care intra in componenta genelor. Aceste macromolecule contin, intr-o forma codificata, o anumita informatie genetica.
Din studiile facute rezulta ca sub aspect structural-anatomic creierul reprezinta o achizitie a speciei, preprogramat in cadrul genetic. Din punct de vedere functional, insa, el se modeleaza prin diferentierea si specializarea diferitelor tipuri de semnale care apar in procesul comunicarii cu mediul inconjurator. Aceste semnale informationale interfereaza cu retele neuronale, devenind elemente ale sistemului psihic, care la randul lor devin mecanisme operationale pentru achizitiile ulterioare. Fiecare specie si individ din cadrul speciei poseda propriul sau program genetic (potential ereditar). El cuprinde diferite caractere si insusiri morfologice, fiziologice si biochimice ale organismelor. Inscrierea informatiei genetice in cadrul acestui program se realizeaza cu ajutorul codului genetic, considerat ca fiind identic pentru toate organismele.
Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata intr-o celula constituie mesajul genetic, care in forma sa latenta prealabila actiunii factorilor de mediu este cunoscuta sub denumirea de genotip. Genotipul, patrimoniul mostenit este dat de totalitatea genelor, factorii constituiti in ou, care conditioneaza din interior constructia noului nascut, conturarea si functionarea anumitor caracteristici. Din interactiunea genotipului cu mediul inconjurator apare fenotipul ca o sinteza intre ceea ce este ereditar si influentele mediului, ca un raspuns al genotipului la aceste influente si care se traduce in caracteristicile manifestate efectiv de subiect.
Nou nascutul mosteneste, prin ereditate:
q o serie de insusiri fizice generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologica a organismului, pozitia bipeda, tipul de metabolism, o serie de reflexe neconditionate care fac posibila adaptarea la mediul extern inca din prima zi;
q particularitati individuale cum sunt caracteristicile anatomofiziologice (conformatia fetei, culoarea pielii, a ochilor, a parului etc.), anumite particularitati ale sistemului nervos si de constructie a analizatorilor.
Datele ereditatii fizice ale fiintei umane sunt rezultatul unor mecanisme genetice aproximativ asemanatoare cu cele din lumea animalelor. Aceste date se produc dupa legi proprii sau sunt rezultatul unor combinatii intamplatoare de unitati genetice. Ele influenteaza, indeosebi, cresterea si maturizarea organelor si functiilor anatomofiziologice, indicand cat de pregatit este organismul din punct de vedere biologic pentru a trece de la un stadiu la altul al dezvoltarii psihice. Dar nici chiar in acest caz actiunea ereditatii nu este exclusiva, pentru ca atat cresterea cat si maturizarea sunt influentate de conditiile de mediu, care le pot grabi sau incetini cursul.
Rolul insusirilor mostenite de la parinti nu este determinant pentru dezvoltarea psihica si tocmai de aceea nu se poate vorbi de o ereditate psihica pura, toate fenomenele psihice formandu-se de-a lungul vietii si activitatii fiintei umane. Ele se incadreaza in fenotip. Asa cum am vazut genotipul este intotdeauna ereditar, fenotipul este insa individual, netransmisibil. Deoarece fenotipul este rezultatul interactiunii dintre genotip si influentele mediului inseamna ca in acest aliaj factorii ereditari detin o pondere oarecare. Toate fenomenele psihice sunt rezultatul interferentei factorilor ereditari cu influentele de mediu. Factorii ereditari reprezinta premise ale dezvoltarii psihice. Aceste premise se manifesta in:
q particularitatile anatomofiziologice ale organelor de simt, ca si specializarea
analizatorilor (o structura favorabila sau mai putin favorabila a analizatorilor);
q particularitatile anatomofiziologice ale sistemului nervos (in primul rand ale
creierului), plasticitatea deosebita a sistemului nervos, variatiile individuale ale energiei psihofiziologice, ale echilibrului si mobilitatii proceselor nervoase fundamentale (excitatie si inhibitie).
Se poate pune intrebarea care este rolul potentialului genetic in formarea personalitatii? Este el determinant sau ponderea sa este nesemnificativa, putand fi ignorata? Cercetarile actuale evidentiaza ca potentialul genetic al omului reprezinta premisa indispensabila a dezvoltarii personalitatii. Pedagogul francez R. Zazzo precizeaza ca: "Problema nu mai este de a sti daca ereditatea joaca un rol pe plan psihic. Raspunsul faptelor reduce la zero libertatea noastra de opinie: nu exista un singur aspect al comportamentului si al capacitatilor noastre care sa scape actiunilor directe sau indirecte ale factorilor genetici" (cf.5).
Factorii ereditari sunt considerati o matrice deschisa de posibilitati, premise ale dezvoltarii sau predispozitii naturale care stau la baza dezvoltarii individului. Omul nu primeste pe cale ereditara procese si capacitati psihice structurate functional, ci dispozitii ale acestora.
Aceste dispozitii au un caracter polivalent, in sensul ca acelasi ansamblu de dispozitii ereditare poate evolua in sensuri diferite, in conditii diferite de mediu si de educatie. In acest sens psihologul francez M. Reuchlin subliniaza ca specializarea si diferentierea potentialului ereditar depinde de conditii, solicitari si mai ales de natura activitatii depuse (cf.3). Spre exemplu, copiii cu un vaz bun pot deveni pictori, aviatori, ceasornicari, specialisti in industria de coloranti. Polivalenta datelor ereditare reprezinta premisa biologica a educatiei si educabilitatii. Cercetarile au evidentiat ca receptivitatea maxima la influente educative este programata genetic pentru anumite perioade ale vietii. Rezulta ca dispozitiile native nu se dezvolta la fel de bine la orice varsta. Invatarea unui instrument muzical, a unei limbi straine sau dezvoltarea aptitudinilor senzorio-motorii este mai propice la anumite varste.
Asadar, factorii ereditari constituie doar premise necesare nu si suficiente pentru formarea personalitatii. Orice trasatura de personalitate este o unitate de interactiune dintre factorul genetic (ereditar) si cel de mediu, primul aflandu-se intr-o stare virtuala sau potentiala, iar sub influenta celuilalt actualizandu-se si transformandu-se intr-un fenomen psihic; ceea ce rezulta din aceasta interactiune depinde atat de directia pe care o imprima factorul intern, ereditatea cat si de forta modelatoare a factorului extern, mediu si educatie. Deci, ereditatea reprezinta pentru dezvoltarea psihica o premisa cu logica probabilista; ea poate oferi individului o sansa (ereditate normala) sau o nesansa (ereditate ratata). Prima poate fi ulterior valorificata sau nu, iar cea de a doua, poate fi sau nu compensata, in functie de gravitate (8, pag. 38).
2 Mediul reprezinta ansamblul conditiilor materiale si sociale ce contureaza cadrul de existenta si dezvoltare a omului. Putem vorbi de mediul fizic (natural sau primar) si de mediul social (cultural sau secundar). Mediul fizic este format din totalitatea conditiilor bioclimatice (clima, flora, fauna) in care traieste omul. Actiunea mediului fizic asupra dezvoltarii personalitatii este nesemnificativa. Ea se exercita doar prin mediul social care directioneaza valorificarea posibilitatilor oferite de mediul fizic si modifica actiunea acestuia in concordanta cu nevoile organismului. Totusi o serie de schimbari in mediul fizic cu efecte nocive (poluarea, degradarea echilibrului ecologic s.a.) au atras atentia specialistilor in educatie conturand noi problematici educative, de exemplu: "educatie cu privire la mediul ambiant" (5.). Mediul social este alcatuit din totalitatea conditiilor economice, politice si culturale, a relatiilor si grupurilor sociale. Toate exercita influente profunde si permanente asupra formarii personalitatii.
Presiunea permanenta pe care o exercita mediul social asupra personalitatii face ca aceasta sa-si insuseasca vrand-nevrand din deprinderile, convingerile si obiceiurile celor cu care intra in contact. Datorita influentelor mediului social individul se dezvolta ca fiinta umana, este "umanizat". In afara mediului social individul ar ramane la conditia sa biologica, initiala. Acest lucru este dovedit de copiii pierduti, apoi regasiti, dupa ce au trait o perioada in lumea animalelor. La acesti copii nu s-a dezvoltat nici una din insusirile fundamentale ale conditiei umane (limbaj, viata psihica superioara, constiinta, gandire, afectivitate etc.). In schimb aveau o mare agilitate si putere musculara, alergau repede, se catarau si sareau cu usurinta. Vederea, auzul si vazul le erau foarte bine dezvoltate (7.). Rezulta ca pentru a deveni fiinta umana nu e suficient sa te nasti fiinta umana, ci trebuie sa te dezvolti in mediul social. In aceeasi ordine de idei se poate afirma ca "Nu oricine este Rafael, ci numai cel care se naste Rafael, dar nu oricine se naste Rafael devine Rafael". Soarta aptitudinilor rafaeliste va depinde de conditiile de viata si educatie a individului.
Rolul mediului social in dezvoltarea psihica si in formarea personalitatii copilului este pus in evidenta de numeroase cercetari. Astfel H.Wallon subliniaza ca dezvoltarea psihica nu poate fi separata de mediul in care are loc. Schift M. Si R.Lewontin, demonstreaza ca educatia copiilor proveniti din straturile inferioare ale societatii (muncitori necalificati) infiati pana la 6 luni de familii cu o calificare superioara lichideaza total ramanerea in urma a QI. Cazurile de insucces si esec scolar la copiii respectivi nu sunt mai frecvente decat la cei proveniti din mediile instarite si mult mai rare decat la cei crescuti in familiile "clasei de jos" (8.).
Actiunea mediului social asupra ereditatii nu este transformatoare, ci mai degraba modelatoare - permisiva sau restrictiva, avand un rol deosebit in stimularea si amplificarea dispozitiilor genetice. Mediul ofera posibilitati nelimitate de valorificare a predispozitiilor cu care se naste omul. Diviziunea sociala a muncii constituie o premisa favorabila pentru valorificarea potentialului ereditar al fiintei umane.
Mediul social este neomogen, ceea ce face ca influenta diferitelor sale componente sa fie neomogena. Influentele diferitelor structuri ale mediului (social-economice, profesionale, culturale, educationale etc.) se diferentiaza nu numai prin forta si continutul lor, ci si prin gradul lor de organizare. Din acest punct de vedere distingem atat influente organizate (formale sau institutionalizate) exercitate de familie, scoala, mass-media, institutiile socio-culturale etc. cat si influente spontane (informale incidentale) din care fac parte grupurile de joaca, prietenii, "civilizatia strazii" etc. Influentele exercitate de diferiti factori ai mediului social se pot afla in contradictie cu directionarea pozitiva a dezvoltarii psihosociale. In aceasta situatie se impune neutralizarea si anihilarea influentelor negative.
3. Educatia. Educatia reprezinta un proces sistematic si organizat de socializare si umanizare, de asimilare si interiorizare progresiva a elementelor socio-culturale din mediul ambiant. Prin intermediul educatiei, copilul asimileaza si interiorizeaza modele (de viata), norme, valori, atitudini, cunostinte etc., le transforma in comportamente. Toate acestea asigura trecerea de la realitatea pur biologica la cea sociala, umana. Premisa educatiei se afla in conditia naturala a copilului care se naste polivalent si nedeterminat. El se formeaza sub influenta actiunilor conjugate a celor trei factori: ereditate, mediu si educatie. Unul dintre cei mai mari specialisti in problema personalitatii, psihologul american G.W. Allport afirma ca "Cel mai important punct al acordului stiintific rezida din faptul ca nici una din trasaturile psihice nu este exclusiv ereditara sau ambientala la origine" (1, pag. 204).
Cei trei factori sunt prezenti in proportii diferite in orice act educativ. Efectele lor formative au loc sub semnul rolului conducator al educatiei. Exista un consens (bazat pe investigatiile stiintifice) asupra interactiunii optime si "echilibrului" dintre factorii interni (ereditari) si factorii externi (ambientali) si dezvoltarea individului. Acest consens ne fereste de exagerari intr-o directie sau alta. Aceleasi cercetari evidentiaza semnificatia majora a factorilor externi in dezvoltarea psihicului individului. Jean Piaget (cel mai mare psiholog al secolului XX), subliniaza ca maturizarea sistemului nervos deschide doar o serie de posibilitati. Fara insa ca ele sa se actualizeze atata timp cat conditiile mediului si educatiei nu antreneaza aceasta actualizare (cf.3).
Factorii interni regleaza ordinea stadiilor dezvoltarii psihice, cei externi confera orientarea, continut si pot accelera ritmurile dezvoltarii. De asemenea, factorii interni au o pondere mai mare in achizitionarea si dezvoltarea conduitelor elementare, pe cand cei externi indeosebi educatia, au un rol covarsitor in formarea comportamentelor (intelectuale, motrice, afective, morale etc.) complexe. Rolul ereditatii este mai evident in dezvoltarea functiilor psihice simple, elementare, pe cand rolul mediului si educatiei apare mai pregnant in procesele si functiile psihice superioare. Astfel mersul biped este o functie conditionata ereditar, dar "alergarea de performanta" este efectul mai ales al conditiilor externe, venite din mediul social, realizata prin educatie. Rolul conducator al educatiei in dezvoltarea psihica a elevilor se manifesta atat direct prin interactiunea cu ceilalti factori, cat si indirect prin intermediul lor. Prin procesul instructiv-educativ, desfasurat in mod organizat se asigura sporirea experientei de cunoastere care devine o conditie interna a dezvoltarii psihice individuale.
Asa cum s-a aratat izvorul dezvoltarii psihice il constituie contradictiile interne ce apar ca urmare a solicitarilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depasirea si rezolvarea contradictiilor ce apar intre posibilitatile interne si cerintele mediului extern, revine indeosebi educatiei (3). Ca actiune organizata si orientata spre un scop constient formulat, educatia concepe mereu noi forme de activitate cu cerinte din ce in ce mai complexe ceea ce duce la exersarea si restructurarea proceselor si insusirilor psihice, trecerea acestora de la un stadiu inferior la unul superior, la dezvoltarea elevului atat pe plan mintal cat si comportamental.
Puterea si rolul preponderent al educatiei se manifesta si in faptul ca ea este in masura sa dirijeze, sa organizeze si sa modifice actiunile factorilor de mediu, sa neutralizeze influentele negative ale acestora. De asemenea, educatia dirijeaza actiunea factorilor ereditari, creeaza conditii favorabile pentru punerea in valoare a patrimoniului genetic. Prin intermediul educatiei pot fi chiar ameliorate si compensate in anumite limite datele ereditare. Este bine cunoscut in acest sens, cazul lui Demostene care dand dovada de o vointa extraordinara isi inlatura defectele de vorbire cu care se naste si ajunge cel mai mare orator al Greciei antice. De asemenea, Olga Skorohodova, care, desi oarba si surda, prin exercitii recapata vorbirea ajungand scriitoare si cercetator stiintific.
Prin organizarea si dirijarea influentelor de mediu si prin orientarea factorilor interni in directia realizarii scopului propus, educatia il ajuta pe copil sa-si cucereasca personalitatea care reprezinta ansamblul dispozitiilor fizice, afective, intelectuale si social caracteriale prin care o fiinta se defineste si se exprima printre semenii sai. Desfasurarea procesului educativ pretinde din partea profesorului o cultura profesionala bine ancorata in stiinta despre copil, precum si in increderea in puterea educatiei. Teza privind rolul conducator al educatiei genereaza optimismul pedagogic care constituie trasatura distincta ce caracterizeaza relatia educativa dintre elev si profesor, relatie bazata pe incredere in posibilitatile elevului angajat in actiunea instructiv-educativa.
BIBLIOGRAFIE
1. Allport G.W. "Structura si dezvoltarea personalitatii", E.D.P., 1981
2. Larmat J., "Genetica inteligentei", traducere, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1977
3. Nicola I., "Tratat de pedagogie scolara", E.D.P., Bucuresti, 1996
4. Popescu Neveanu, P., "Psihologie scolara", Bucuresti, 1977
Zlate, M., Cretu, T., "Psihologie scolara", Bucuresti, 1977
5. Paun E., Educabilitatea, in "Curs de pedagogie", T.U.B., Bucuresti, 1988
6. Planchard E., "Pedagogie scolara contemporana", E.D.P., 1992
7. Platonov K-K., "Psihologie distractiva", Editura Tineretului, 1964
8. Schiff M., Education and Class: The Irrelevance of IQ genetic Studies
Lewontin R., Oxford univ. press, 1986
9. ***Universitatea "Al. I. Cuza" Iasi, Institutul de Stiinte ale Educatiei, Filiala Iasi "Psihopedagogie pentru examenul de definitivat
si gradul didactic II", Editura "Spiru Haret", Iasi, 1994
