Metabolism

Metabolism

Pentru efectuarea functiilor vitale, organismul are nevoie de energie si elemente nutritive. Acestea ii sunt furnizate de alimente. Dar principiile nutritive (factorii nutritivi) se gasesc sub forma unor combinatii complexe, care nu pot fi utilizate ca atare. Este deci nevoie de transformari pana la elemente simple, pe care organismul le foloseste ca sursa energetica si plastica. Proteinele sunt principalele substante plastice, iar glucidele si grasimile, substante energetice.
Digestia reprezinta prima etapa a transformarilor. Faramitate mecanic prin masticatie si imbibate cu saliva (bolul bucal) sunt propulsate prin esofag in stomac si intestinul subtire, unde se continua digestia inceputa in cavitatea bucala. La nivelul intestinului are loc absorbtia principiilor nutritive, resturile nedigerate trec in intestinul gros (colon) unde se definitiveaza digestia si absorbtia. in final, prin rect (anus) se elimina intermitent alimentele nedigerate (defecatia). Digestia incepe chiar in cavitatea bucala. Ea intereseaza aici numai glucidele. Fermentul denumit ptialina sau amilaza salivara, degradeaza amidonul in componenti mai simpli (dextrina si maltoza). in stomac, bolul alimentar este framantat si imbibat cu suc gastric, prin miscarile peristaltice ale acestuia. Sucul gastric contine doi fermenti importanti: pepsina si labfermentul. Pepsina transforma proteinele in compusi mai simpli, denumite albumoze si peptone. Pepsina devine activa numai sub influenta acidului clorhidric, secretat la nivelul mucoasei gastrice, care transforma pepsinogenul inactiv in pepsina activa. Labfermentul (presura) actioneaza asupra cazeinei (proteina din lapte) pe care o coaguleaza, operatie indispensabila pentru digestia cazeinei de catre pepsina. Tot la nivelul stomacului continua digestia amidonului sub actiunea ptialinei salivare. Prin pilor, alimentele astfel degradate trec in duoden, unde se desavarseste digestia sub influenta celor trei sucuri digestive prezente aici: intestinal, pancreatic si biliar. Glucidele sunt degradate sub actiunea amilazei pancreatice in compusi mai simpli numiti dizaharide (maltoza, lactoza). Acestia sunt descompusi de catre unele enzime din sucul intestinal (maltaza, lactaza etc.) in monozaharide (glucoza si fructoza) forma sub care pot fi absorbiti prin mucoasa intestinala.
Proteinele sunt degradate in intestin sub actiunea tripsinei, pana la stadiul de polipeptide si chiar aminoacizi. Tripsina este transformata din forma inactiva denu­mita tripsinogen, in forma activa, de catre o enzima intestinala, enterokinaza. La nivelul intestinului se produce si descompunerea lipidelor. in prealabil lipidele sunt emulsionate de catre sarurile biliare secretate de ficat si depozitate in bila. Emulsionarea consta in transformarea lipidelor in particule foarte fine cu suprafata mare, care permit enzimelor denumite lipaze, sa le descompuna in glicerina (glicerol) si acizi grasi. Astfel: laptele, carnea, branza, ouale, painea, legumele, fructele si grasimile sunt transformate in compusi simpli, monozaharide (glucoza si fructoza) pentru glucide, aminoacizi pentru proteine si acizi grasi si glicerol pentru grasimi. Dupa absorbtia la nivelul peretelui intestinal factorii nutritivi mentionati sunt transportati pe calea circulatiei sanguine si limfatice, in laboratorul central - ficatul. De aici, dupa nevoie, sunt dirijati in diferite sectoare ale organismului, fie pentru producerea de energie, fie pentru repararea tesuturilor, fie depozitate ca substante de rezerva. Pentru a fi incorporate in tesuturi si celule si pentru eliminarea resturilor neutilizabile rezultate din ardere, are loc procesul cunoscut sub numele de metabolism. Acesta cuprinde doua componente: unul de sinteza (refacerea tesuturilor din substante simple) numit anabolism si altul de descompunere, de degradare energetica, numit catabolism.
Glucoza reprezinta principalul furnizor de energie pentru organism. in sange se gaseste intr-o concentratie constanta (70-110mg%). Aceasta se numeste glicemie. Variatiile mari sunt periculoase, de aceea actioneaza un sistem de reglare foarte eficace pe doua cai:
Autoreglare fizico-chimica Glicogenul din ficat nu este o masa amorfa. Pen­tru a fi consumata la periferie, glucoza trebuie sa fie in prealabil fixata sub forma de glicogen. Deci glucoza utilizata de organism reprezinta fractiunea desprinsa din molecula de glicogen. Iata cum glicogenul este in permanenta sintetizat si utilizat, ritmul fiind dictat de intensitatea arderilor din organism. Acest fenomen este valabil numai pentru glicogenul hepatic nu si pentru cel depozitat in muschi. Sintetic glicogenul ia nastere din patru surse: glucoza alimentara, produsii metabolismului glucidic, proteine si lipide. in ce priveste autoreglarea, daca apare un supliment digestiv de glucoza, se va produce o sinteza crescuta de glicogen care va absorbi acest supliment. Invers, o utilizare crescuta a glucozei, va fi compensata prin accelerarea depolimerizarii glicogenului. Astfel se mentine glicemia in limitele fiziologice. - Reglarea hormonala a glicemiei. Aici intervin numerosi hormoni. Dintre acestia numai insulina are efect hipoglicemiant, ceilalti-fiind hiperglicemianti (hormonul somatotrop hipofizar, A.C.T.H, hormonii glucocorticosteroizi, tiroidieni si catecolaminele presoare (adrenalina si noradrenalina).
Schematic insulina este secretata de celulele beta din insulele Langerhans din pancreas. Stimulul de secretie este hiperglicemia. Este transportata de sange, fixata de unele globuline si este inactivata la nivelul ficatului. Actioneaza accelerand transportul glucozei prin membranele celulare si activeaza unele procese metabolice (sinteza de glicogen, de proteine, de lipide etc). in concluzie cand glucoza sanguina tinde sa creasca, surplusul este transformat in glicogen. Procesul se numeste glicogenogeneza. in lipsa insulinei, glucoza nu se mai transforma in glicogen, creste nivelul in sange (hiperglicemie) iar excesul este eliminat prin urina (glicozurie) aparand astfel boala denumita diabet zaharat. Cand glicemia tinde sa scada, glicogenul este descompus si echilibrul glicemiei restabilit. Arderea glucozei la nivelul celulelor, cu eliberare de energie, se face atat in prezenta oxigenului (aerobioza) cat si in absenta acestuia (anaerobioza). in caz de aerobioza, actioneaza reactii complexe, diferite enzime, iar ciclul de desfasurare este cunoscut sub numele de ciclul Krebs. La nivelul acestui ciclu se intalnesc nu numai compusi din descompunerea glucidelor, dar si cei rezultati din degradarea proteinelor si a lipidelor. Aici are loc interconversiunea dintre metabolisme. Acesta este un mecanism biochimic adaptativ, prin care un principiu alimentar poate sa se transforme in altul, pe calea unor reactii reversibile, cu produsi intermediari comuni. Astfel pot aparea sau disparea cantitati apreciabile de glucide, lipide sau proteine. De obicei exista o predominanta a proceselor de transformare a proteinelor si mai ales a lipidelor in glucide (gluconeogeneza). Procesul de eliberare a glucozei din glicogen se numeste glicogenoliza. Ciclul Krebs este cheia de bolta a metabolismului intermediar. La acest nivel intervine in principal acidul piruvic din degradarea zaharurilor, care este un acid cetonic simplu si care este degradat in produsi finiti CO₂ si H₂O. in diferite reactii intervine insa si coenzima A, care da nastere acetil coenzimei A, forma activa care participa la interconversiunea metabolismelor. Acesta este procesul aerobiotic. in conditii de anaerobioza, degradarea glucidelor duce la un compus numit acid lactic, care poate fi si el oxidat mai departe, cu eliminare de energie, apa si dioxid de carbon.
- Din degradarea proteinelor rezulta aminoacizi cu rol plastic, asa numite pietre de constructie pentru sinteza proteinelor proprii organismelor. Spre deosebire de lipide si glucide, aminoacizii nu se depoziteaza in organism. Celulele folosesc numai atat cat este necesar, restul sunt dezaminati, oxidati si transformati in glucoza (neoglucogeneza) sau sunt arsi cu eliberare de energie. Din degradarea proteinelor rezulta pe langa dioxid de carbon si apa si amoniac, un produs toxic. Acesta este transformat la nivelul ficatului in uree, produs mai putin toxic, care se elimina prin urina. Din metabolizarea nucleoproteinelor rezulta acidul uric, care in cazuri patologice produce hiperuricemiile, dintre care guta este cea mai cunoscuta. Proteinele sunt singurele principii nutritive care contin azot. intre cantitatea de azot ingerat si eliminat exista un echilibru (echilibru azotat, bilant sau balanta azotata). Cresterea azotului in sange (hiperazotemia) apare in boli grave renale sau extrarenale. - in ceea ce priveste grasimile absorbite de peretele intestinal sub forma de glicerol si acizi grasi, sunt ulterior transportate la tesuturi si resintetizate in grasimile proprii organismului. La tesuturi, fie intra in constitutia componentelor celulare, fie se depun ca grasimi de rezerva in tesutul adipos subcutanat sau in jurul unor organe. Din rezerve sunt mobilizate, ori de cate ori organismul are nevoie de energie. S-a vazut ca si lipidele iau parte la ciclul Krebs, prin interconversiunea metabolismelor. Prin arderea grasimilor rezulta dioxid de carbon si o importanta cantitate de energie. Pentru arderea lipidelor, organismul are nevoie de o anumita cantitate de glucide, in cursul tulburarilor metabolismului glucidelor (diabetul zaharat) apar si tulburari ale metabolismului lipidic cu formarea de compusi intermediari toxici pentru organism, cum sunt corpii cetonici (acidul beta-hidroxibutiric si acidul acetil-acetic). De fapt acesti acizi apar si fiziologic ca stadii intermediare. Pentru arderea lor, in conditii normale, este nevoie de energie furnizata de arderea glucozei. in diabetul zaharat, glucoza nu mai poate fi arsa in totalitate pana la dioxid de carbon si apa. Astfel cei doi acizi pomeniti, nu mai pot fi degradati pana la stadiul de produsi finali (acid acetic, dioxid de carbon si apa), aparand un produs intermediar, acetona. Toti acesti produsi se numesc corpi cetonici. Cresterea lor in sange se numeste cetonemie, iar in urina-cetonurie. Acumularea acestor acizi determina aparitia acidozei, o complicatie foarte grava in diabetul zaharat. Toate aceste tulburari, apar in cea mai severa complicatie a diabetului zaharat, coma diabetica. O alta consecinta a dereglarii aportului de lipide si glucide este obezitatea, in care excesul de lipide si glucide se acumuleaza in depozite.
Important este si metabolismul lipoproteinelor. Lipoproteinele sunt complexe de lipide si proteine, cuplate, in care proportia de lipide variaza intre 50-80%. Ele . sunt reprezentate de fosfolipide, colesterol si trigliceride. in general lipidele sunt dispuse fie in tesuturi (lipide tisulare), fie circula in sange sub forma de macromolecule de lipoproteine. S-au separat patru forme majore de lipoproteine:
- chilomicronii,
- lipoproteine cu densitate joasa (L.D.L.),
- lipoproteine cu densitatea foarte joasa (V.L.D.L.) si
- lipoproteine cu densitate inalta (H.D.L.).
Rolul major al lipoproteinelor este transportul lipidelor in sange. Atat acizii grasi cat si colesterolul sunt transportati sub forma esterificata (trigliceride si esteri de colesterol). La nivelul tesuturilor, trigliceridele si esterii de colesterol sunt hidrolizati rezultand acizi grasi, depozitati sub forma de trigliceride, in tesutul adipos si colesterolul liber utilizat de celule in scop structural. Cresterea concentratiei plasmatice a colesterolului sau a trigliceridelor sau cresterea asociata, deci hiperlipoproteinemia sau hiperlipidemia reprezinta o anomalie biochimica in care joaca rol factori genetici si factori castigati (stres, alimentatie, sedentarism, medicatie etc). Astazi rolul hiperlipoproteinemiilor in geneza aterosclerozei este bine cunoscut.
In concluzie, rezulta ca prin digestie si metabolism, produsii finiti sunt dioxidul de carbon si apa. Procesul invers de formare a factorilor nutritivi, pornind de la dioxid de carbon si apa nu este posibil. Plantele pot sintetiza compusii organici din apa si dioxid de carbon cu ajutorul energiei solare. Acesti compusi pot fi preluati de organismul uman fie direct prin consum de vegetale, fie indirect prin consumul alimentelor animale care sau hranit cu produse vegetale.

METABOLISMUL ENERGETIC.Prin metabolism energetic se intelege schimbul de energie care are loc intre organism si mediul inconjurator,precum si transformarile energetice care au loc in interiorul organismului. Materialele energogenetice folosite de organism provin din 2 surse. O parte este reprezentata de materialele energogenetice exogene (alimente), iar cealalta parte este reprezentata de materialele energogenetice endogene (glucide, lipide, protide - sintetizate in organism). In organism o parte din energia eliberata prin degradarea acestor substante este folosita in diferitele procese de sinteza sau de efectuarea a unor functii (energia calorica ,mecanica,fotonica ,electrica) , iar o alta parte este acumulata sub forma de rezerva in anumite substante ATP,PC etc. ,numite substante macroergice sau substante bogate in energie.In cele din urma toate formele de energie se transforma in energie calorica,ea reprezentand in organism caldura animala.Toata energia calorica din organism este eliberata prin oxidarea substantelor organice si de faptul ca pentru aceasta oxidare este nevoie de o anumita cantitate de oxigen.Necesarul de energie al unui organism se exprima in calorii.CALORIA (cal.) este cantitatea de caldura necesara pentru a ridica temperatura unui gram de apa cu un grad Celsius 14,5C- 15,5 C , 1 cal = 4,18 joule.Toate activitatile organismului reclama cheltuieli energetice .Pentru o activitate lejera,un adult trebuie sa gaseasca in alimentatia sa zilnica cam 2500 de calorii.Aportul insuficient al alimentelor in elementele nutritive ,sau excesele alimentare sunt daunatoarea si pot provoca tulburari de sanatate.Nevoile energetice ale organismului se pot stabili in functie de cantitatea de energie consumata la efectuarea muncii prestate in conditiile respective.Ratia alimentara necesara pentru 24 de ore variaza de la om la om,in functie de regiunea geografica, ocupatia acestora , de modul de viata , precum si de particularitatile fiziologice ale organismului.

Un constituent nutritiv (proteina, carbohidrat sau lipid) traverseaza obligatoriu cateva etape pentru a deveni energie: este digerat, absorbit, transportat la ficat sau la celule, descompus in principii nutritive, apoi metabolizat conform schemelor proprii.
  Atunci cand nevoile energetice nu sunt satisfacute de ingestia de alimente, apare senzatia de foame, iar organismul intra intr-o stare catabolica (consum din rezervele proprii); cand ingestia depaseste necesitatile, are loc faza anabolica (de crestere a rezervelor sale).
  Prin arderea (metabolizarea) unui gram de proteine rezulta cam 4,1 calorii (masura pentru energie, caloria inseamna cantitatea de caldura necesara pentru a incalzi un litru de apa cu un grad, intre 0⁰ si 100⁰C), a unuia de glucide cam 4,1 calorii, iar a unuia de lipide cam 9,3 calorii.
  Cea mai mare cantitate de energie consumata de organism este intrebuintata pentru viata de relatie (miscare, efort). Cheltuiala minima de energie a organismului in repaus fizic si psihic, in conditii neutre termic (nici prea cald, nici racoare), la peste 12 ore de la ultima ingestie de hrana si la peste 24 h de la ultima ingestie de proteine (constituenti calorigeni) este denumita metabolism bazal. Aceasta cheltuiala ar fi, la un individ normal, de circa o calorie pe kilogram pe ora (circa 1.680 cal/70 kg/24 h). Cronologic cheltuiala minima e mai crescuta la copil, scazand treptat odata cu inaintarea in varsta; la barbat este mai mare cu aproximativ 10% decat la femeie (depinde de subiectii luati in calcul).
  De asemenea, gravidele marcheaza o crestere a metabolismului bazal.
  Pe langa aceste necesitati, organismul utilizeaza energie pentru metabolizarea nutrientilor (actiune dinamica specifica). Ea variaza in functie de principiul nutritiv ingerat (cel mai mare este pentru proteine).
  In functie de regimul de varsta (si de profesie), organismul necesita mai multa sau mai putina energie. Sunt profesii mici cheltuitoare de energie (sedentare): functionari de birou (care, deseori devin supraponderali), cizmari, vanzatori, medici, profesori, ingineri etc., dar si profesii foarte solicitante: taietor de lemne, cosasi, sapatori de pamant, mineri, alpinisti.
  Per activitate, kg corp si zi, se consuma cam:
  - 24 - 30 cal/zi pentru repaus la pat (cantitatea energie necesara pentru metabolismul bazal);
  - 30 -35 cal/zi pentru activitati sedentare (stat la birou, scris, citit etc.);
  - 35 - 40 cal/zi pentru activitate usoara (stat in picioare, mers lejer etc.); (metabolism bazal + circa 800 - 900 cal);
  - 40 - 45 cal/zi pentru activitate moderata (mers repede, alergare usoara de scurta durata); (metabolism bazal + circa 900 - 1.400 cal);
  - 45 - 50 cal/zi pentru activitate intensa (alergat, fitness, culturism usor; metabolism bazal + circa 1.400 - 1.800 cal);
  - 50 - 60 cal/zi pentru activitate foarte grea (culturism greu, alergare de doua ori pe zi, munca grea; metabolism bazal + 1.800 - 4.500 cal).
  In sfarsit, organismul cheltuieste energie si pentru termoreglare (mentinerea cvasiconstanta a temperaturii corporale).
  Pentru asigurarea materialului plastic si energetic, hrana trebuie sa contina in anumite proportii toti nutrientii. Astfel, proteinele, elementul cu cea mai mare valoare biologica, sunt necesare in jur de 0,8 - 1,5 gr./zi, adica in jur de 20 - 30% din ratia diurna. Carbohidratii, elementul cu cea mai mare valoare energetica (deoarece sunt usor de metabolizat), trebuie sa acopere cam 55 - 60% din ratia zilnica, adica in jur de 4 - 8 gr./kilocorp/zi. Lipidele, elementul cel mai calorigen, sunt necesare in proportie de 10 - 20%, cam 0,5 - 1 gr./kolocorp/zi. Ele sunt cel mai greu asimilabile si metabolizabile.
  Dintre proteine in jur de 50 - 60% e bine sa fie de natura animala (proteine complete sub raport aminoacidic), iar restul de 40 - 50% de sorginte vegetala (sunt mai putin complete, lipsind unii aminoacizi esentiali).
  Carbohidratii provin aproape exclusiv din produse de origine vegetala. Singurele produse animaliere care ii contin in cantitati mai mari sunt mierea si laptele. In privinta tipului de produsi glucidici indicati pentru o alimentatie rationala, se recomanda utilizarea produselor brute, cu grade cat mai mici de extractie: cartofii fierti (piure), orezul, fructele, painea cu tarate, apoi, cu semne de intrebare: painea alba, produsele de panificatie si, la urma, produsele cu grad de extractie maxim (zaharul, de exemplu, si produsele zaharoase).
  Lipidele sunt elemente calorigene. Proportia intre lipidele de origine vegetala si cele de origine animala ar fi cam de 33 - 50/50 - 66%. Totusi, prea multe grasimi animale pot ridica colesterolemia si creste riscul aterogenetic, iar prea putine uleiuri vegetale scad cantitatea de tocoferoli (vitamina E), necesari bunei functionari a proceselor de spermatogeneza si ovogeneza. De asemenea, excluderea grasimilor animale in totalitate scade cantitatea de colecalciferoli (vitamina D), necesare osificarii normale.
  Nevoile de apa ale organismului sunt in medie de 2 - 3 litri/zi. Nu trebuie sa bem atata apa, deoarece si alimentele contin apa. De multe ori, putem bea chiar 1 - 1,5 litri maximum de apa pe zi. Restul provine din alimente sau in urma reactiilor metabolice.
  Apa e mediul in care se desfasoara reactiile biochimice. In lichidul intra si extracelular (constituit din apa) sunt dizolvati sau emulsionati ceilalti componenti.
  Toate secretiile organismului contin apa. Apa este eliminata prin: respiratie (cam 300 ml), fecale (150 ml), urina (cam 1,3 litri), transpiratie (cam 750 ml si chiar peste, in zilele toride sau in cursul antrenamentelor), dar si in urma unor stari fiziologice deosebite (voma, hemoragii, lacrimat etc.).
  Un component alimentar pe care se pune tot mai mult accent in ultimul timp, este reprezentat de fibrele vegetale. Daca omul ar fi fost carnivor, nutritionistilor le-ar fi fost ridicol sa ni le recomande, daca am fi fost erbivori, atunci probabil, nimeni nu ar fi avut probleme in a le procura, dar, daca suntem glucidivori (consumam ciocolate, sau produse de panificatie cu grade inalte de extractie) sau consumam hamburger, sandwich, produse de patiserie si altele, atunci, da, se pune problema fibrelor alimentare. Mai bine zis, a lipsei lor!
  Cine stie ce vitamine, ce miracole nutritive contin? s-ar putea zice. Nu! Omul nu poate metaboliza fibrele vegetale, dar, prin imbibare cu fluide, acestea se umfla, combatand scaunele lichide, asigurand buna functionare a tubului digestiv, confera o senzatie de satul (aviz celor care au o problema din a manca mult si a asimila usor grasime!) si impiedica balonarea. Painea graham, biscuitii graham, fructele, legumele, zarzavaturile (mai ales nepreparate) au cantitati suficiente de fibre.
  Daca organismul ar fi constituit doar din proteine, lipide si carbohidrati (compusi din cele 4 elemente fundamentale organogene: C, N, O, H), ar arata ca o masa informa de carne, situata undeva sub apa, facand schimburi osmotice cu mediul si asteptand sa pice bacterii de sus, care, descompunandu-se, sa fie absorbite tot prin osmoza. Dar Natura a adaugat printre elementele organogene, pentru constituirea organismului, si minerale, nemetalice sau metalice. Necesarul in acestea pe zi este de:
  - 6 gr. de clor, pentru refacerea HCl gastric;
  - 4 gr. de sodiu, pentru contractia musculara;
  - 3,2 gr. de potasiu, pentru contractia musculara, miocardica;
  - 1,2 gr. de sulf, pentru formarea coenzimei A si a aminoacizilor cu sulf (cisteina, metionina etc.);
  - 1,2 gr. de fosfor, pentru mentinerea bunei functionari a oaselor si pentru constituirea nucleotidelor fosfatice (ATP, IMP, UMP, CMP, CP - CF - etc.);
  - 0,84 gr. de calciu pentru contractia musculara, pentru buna functionare a oaselor si a nervilor;
  - 0,32 gr. de magneziu pentru buna functionare a oaselor, spermatogeneza etc.;
  - 20 mgr. de zinc;
  - 18 mgr. de fier;
  - 2,5 mgr. de cupru;
  - 3 mgr. de mangan;
  - 1 mgr. de fluor;
  - 0,3 mgr. de iod;
  - urme de cobalt.
  Anumite procese metabolice sunt inlesnite prin adaugarea de vitamine. Necesarul zilnic al acestora este de:
  - 1,5 - 1,7 mgr. de vitamina A (circa 5.000 UI);
  - 10 mgr. de vitamina D (cam 400 UI);
  - 2-3 mgr. de vitamina E;
  - 0,5 mgr. de vitamina K;
  - 1,5 mgr. de vitamina B1;
  - 2 - 2,5 mgr. de vitamina B2;
  - 2 mgr. de vitamina B6;
  - 50 - 150 mgr. de vitamina C;
  - 15 - 26 mgr. de vitamina PP.

Vitamina A (retinol) - componenta a pigmentilor vizuali, indispensabila functiei vazului (mai ales pentru vederea crepusculara); este implicata in diferentierea celulara si in mentinerea structurii normale a celulei; mai are un rol important in sustinerea starii de normalitate a pielii, a parului, a mucoaselor, cat si pentru dezvoltarea normala a dintilor si oaselor.

Nu in ultimul rand, vitamina A este implicata in dezvoltarea sistemului imunitar. Carenta in vitamina A determina descuamari ale epiteliului, uscaciunea mucoaselor oculare, imposibilitatea vederii nocturne, cresterea sensibilitati la agenti microbieni, afectiuni ale mucoaselor nazale si infertilitate.
Efectele toxice se manifesta prin tulburari hepatice, afectiuni osoase dureroase caracterizate prin exostoze si anchiloze ale articulatiilor mai ales la nivelul vertebrelor cervicale si a oaselor lungi ale membrelor. Problemele apar in special prin hranirea timp indelungat cu ulei de cod sau cantitati mari de ficat. Probleme majore apar si in cazul administrarii in exces pe cale medicamentoasa.

Vitamina D - este o vitamina necesara absorbtiei intestinale a calciului si a fixarii sale in oase. Vitamina D3 poate fi sintetizata in piele prin transformarea colesterolului sub influenta razelor ultraviolete. Deficienta este de multe ori confundata cu dezechilibrul calciu-fosfor. Carenta de vitamina D duce la o decalcifiere osoasa care provoaca rahitism la tinerii si osteomalacia la adulti. Excesul de vitamina D duce la Hipercalcemie, urmata de o calcifiere a tesuturilor moi, cum ar fi plamanii, rinichi, inima, vase sangvine si stomac. In unele cazuri apar deformari ale dintilor si articulatiilor.

Vitamina E - vitamina liposolubila, are rol important in protejarea membranelor celulare impotriva substantelor oxidante. Aportul de vitamina E este crescut atunci cand alimentatia este bogata in acizi grasi polinesaturati (uleiuri si margarine vegetale, ficat, galbenus de ou, unt). Carenta vitaminei E contribuie la aparitia distrofiei muschilor, intervine in functia de reproducere, dar si in raspunsul imunitar. Riscul hipervitaminozei este redus datorita faptului ca aceasta vitamina devine toxica la doze foarte mari.

Vitamina K - vitamina liposolubila, are functia de a regla si forma factorii de coagulare a sangelui. In afara acestei importante functii, vitamina K mai are rol si in metabolismul proteinelor si in fixarea calciului in organism. Absenta ei sau prezenta unor antagonisti cum ar fi warfarinasau alti compusi ai otravii de sobolani produc hemoragie. Vitamina K, in general, nu este toxica, dar in cazul administrarii unor cantitati foarte mari induce anemie si alte tulburari sanguine.

Vitamina B1 (tiamina) - este implicata in metabolismul glucidelor, iar aportul se face in functie de continutul de glucide al dietei. Deficienta in aportul acestei vitamine, consta in aparitia urmatoarelor tulburari: lipsa poftei de mancare, oboseala accentuata, tulburari neurologice, urmate in ultima faza de aparitia insuficientei cardiace si chiar moartea.Aceste tulburari apar indeosebi prin consumul exagerat de peste (aliment ce contine o enzima care este antagonista tiaminei). Supradoza vitaminei B1 nu prezinta toxicitate.

Vitamina B2 - este esentiala pentru dezvoltarea celulelor, iar absenta ei provoaca leziuni ale ochiului, afectiuni ale pielii precum si intarzierea dezvoltarii testiculelor.
Vitamina B5 (acidul pantotenic) e implicata in metabolismul grasimilor si al aminoacizilor. Deficienta de aport provoaca incetinirea cresterii, aparitia ficatului gras, a tulburarilor gastrointestinale (conduce chiar la aparitia ulcerelor), convulsii, coma si moarte.

Vitamina PP (acidul nicotinic) - este o vitamina implicata in utilizarea celor mai importanti nutrienti. Deficienta la om provoaca pelagra.
Vitamina B6 (piridoxina) are rol important in reglarea sistemului enzimatic, precum si in reactiile imunitare. Deficienta duce la disparitia poftei de mancare, pierderea in greutate si anemie.
Vitamina B8 (biotina) - este implicata in metabolismul grasimilor si al aminoacizilor si are rol in mentinerea integritatii pielii si parului. Carenta in aportul acestei vitamine conduce la uscarea, ingrosarea si ulcerarea pielii, urmate de mancarimi si aparitia matretei. Deficienta ei mai poate fi determinata de consumul prelungit de antibiotic pe cale orala sau alimentarea in exces cu albus de ou care contine avidina, un antagonist al biotinei.

Vitamina B9 (acidul folic) - are un rol foarte important in procesul de maturare al celulelor rosii din maduva osoasa. Carenta acestei vitamine conduce la aparitia anemiei si leucopenie.
Vitamina B12 (ciancobalamina) - este foarte importanta in metabolismul grasimilor si al glucidelor, dar mai ales in sinteza de mielina, substanta importanta in functionarea normala a sistemului nervos. Carenta acestei vitamine conduce la aparitia anemiei si a tulburarilor nervoase

Termoreglarea.

Mentinerea constanta a temperaturii corporale centrale la animalele
homeoterme este rezultata echilibrului intre procesele termogenetice
si termolitice. Termogeneza, sau termoreglarea chimica, este asigurata
de totalitatea mecanismelor care participa la producerea de caldura.
Termoliza, sau termoreglarea fizica, este asigurata de mecanismele
deperditie de caldura. Din jocul echilibrat al acestora rezulta
mentinerea constanta a temperaturii centrale.
Producerea de caldura intr-un organism uman in repaus are loc in cea
mai mare cantitate la nivelul organelor viscerale toraco-abdominale si
in cutia craniana. Ele realizeaza termogeneza centrala. In repaus,
organismele interne participa cu 70% la intreaga productie calorica a
corpului. Ficatul produce aproximativ 20% din caldura corpului, motiv
pentru care temperature sangelui care paraseste ficatul prin venele
suprahepatice depaseste cu 1-2° C temperature rectala. Restul caldurii
se produce in musculatura si in tegument: acestea sunt producatoare
periferice de caldura. In repaus, valoarea caldurii produse de
periferie, muschi si piele, este de 20%. In efort fizic, producatorul
principal de caldura devine musculatura; datorita acestui fapt,
proportia calorigenezei intre nucleul intern, visceral, care asigura
producerea centrala de caldura si periferia, cu muschii active, se
schimba in favoarea celor din urma.
Cele doua zone, nucleul si periferia se comporta diferit in
termoreglare: nucleul, zona centrala, are o temperatura constanta, iar
periferia este variabila, asigurand temperaturii centrale. Astfel,
cand organismul homeoterm este racit, prin mecanisme reglatorii se
reduce si temperatura pielii si prin aceasta deperditia de caldura.
Cand temperatura ambianta creste, creste si temperatura tegumentului,
asigurandu-se o deperditie termica crescuta. Periferia constituie
astfel o manta de astfel de protectie cu rol in mentinerea constanta a
temperaturii centrale. In acest proces un rol important revine
circulatiei cutanate.

Termogeneza
Producerea de caldura, sau termogeneza, la un animal homeoterm are
valori minime in zona de neutralitate termica. Pentru omul imbracat,
acesta este intre 20-22° C, iar pentru cel dezbracat, intre 26-30° C.
Producerea de caldura in aceasta zona asigura cheltuielile energetice
bazale.Daca temperature ambianta scade, asa cum a aratat inca Rubner,
organismul nu reactioneaza numai prin vasoconstrictie periferica, cu
reducerea deperditiei de caldura, ci si prin intensificarea
termogenezei. Metabolismul poate creste cateva ori peste valoarea
bazala in cursul expunerii la rece, proportional cu scaderea
temperaturii ambiante. Producerea de caldura creste atat in zona
centrala ( nucleu ) cat si la periferie, prin marirea tonusului
muscular si prin frison termic ( contractii tonicoclonice ). In
producerea de caldura la fig intervin si miscarile active,
voluntare.faptul ca in cursul expunerii la frig producerea de caldura
nu creste exclusiv in musculatura, ci si in viscere, poate fi
demonstrate pe animale curarizate, la care desi participarea musculara
in calorigeneza marita e exclusa, cresterea producerii de caldura
continua sa aiba loc la scaderea temperaturii ambiante.
Intensificarea termogenezei, la scaderea temperaturii ambiante incepe
la acea valoare la care mecanismele reglarii fizice ale deperditiei de
caldura nu mai pot asigura mentinerea temperaturii centrale. Se
numeste temperatura critica, temperatura ambianta maxima la care se
declansaza termoreglarea chimica, prin cresterea termogenezei.
Temperatura critica reprezinta valoarea limita inferioara a zonei de
neutralitate termica. Ea este diferita pentru speciile animale in
raport de zona geografica in care acesetea s-au dezvoltat, de
dezvoltarea tesutului adipos si de gradul de acoperire a tegumentelor.
In efort fizic calorigeneza creste de 20 ori.Calorigeneza nu poate fi redusa sub valorile bazale. Expunerea intr-un
mediu cu temperatura superioara zonei de neutralizare metabolica sau
termica ( peste 30° C ) determina dimpotriva, ca urmare a cresterii
temperaturii centrale, o reactie ce consta in activarea circulatiei cu
cresterea debitului circulator si marirea frecventei respiratorii,
care reclama intensificarea cheltuielilor energetice. Cresterea
acestor funcii asigura termoliza. Pentru fiecare 1C, crestere a
temperatruii centrale corporale, consumul de oxygen creste cu 20% din
valoarea bazata. Cresterea nu este pasiva, exclusive prin incalzirea
dinafara, intrucat la animale tiroidectomizate amplitudinea ei este
mai redusa. Deci in cresterea metabolismului in cursul hipertermiei
participa mecanisme de reglare activa.
Pierderea de caldura a unui organism homeoterm se realizeaza prin
urmatoarele procese fizice:
1)Iradierea. Cea mai mare parte a caldurii corporale se pierde prin
iradiere. Un subiect, ale carui cheltuieli energetice sunt de 2600
kcal/24 h pierde prin iradiere 1200 kcal imbracat si 1800 de kcal daca
este dezbracat. Tegumentul uman emite radiatii electromagnetice,
indeosebi din zona infrarosie, sub forma de fotoni. Cele mai multe
raze infrarosii emise de tegument au lungime de unde de 5-20 ľ ( fata
de 0,4-0,8 ľ spectrul vizibil). Emisia tegumentului creste cu
temperatura acestuia. Radiatiile emise sunt absorbite de corpurile
solide si lichide din mediul ambient. Orice corp care emite radiatii
are si proprietatea de ale absorbi. In acest fel, corpul uman, plasat
in apropierea unei sobe absoarbe circa 97% din radiatiile proiectate
pe tegument. Emisivitatea suprafetei corporale este raportul dintre
energia incidenta absorbita si energia radianta, maximum posibil emisa
efectiv. Cand acest raport este 1, in cazul corpului negru ideal,
acesta absoarbe toata energia si emite maximum de radiatii la
temperatura data. Tegumentul uman are o emisivitate apropiata de a
corpului negru ideal si anume de 0,95; majoritatea radiatiilor produse
fiind infrarosii, culoarea pielii nu influienteaza iradierea; pielea
neagra reduce absorbtia cu 36%.
Prin iradiere caldura organismului nu se pierde in aerul inconjurator,
ci e absorbita de obiectele solide din jur:pereti, dusumea, etc., a
carortemperatura este inferioara corpului.
2) Conductia reprezinta pierderea directa a caldurii din tegument,
prin contact direct al acestuia cu un corp solid, avand temperatura
inferioara ( scaun, pat, etc.). Imbracarea constituie pentru om un bun
isolator termic, care reduce conductibilitatea calorica
tegument-corpuri solide inconjuratoare.
3) Convectia este pierderea de caldura a corpului in fluidele
ambiante. Incalzirea aerului in contact cu tegumentul si miscarile
active ale corpului genereaza curenti de aer in jurul corpului, care
aduc noi straturi de aer rece pe suprafata cutanata. Curentii de
convectie sunt produsi chiar de imobilitate a corpului; aerul incalzit
la suprafata pielei se ridica, noi paturi de aer rece luandu-i locul.
Curentii de convectie sunt precedati deci de o etapa prealabila de
contact a aerului cu pielea, in care caldura este transferata prin
conductia aerului; urmeaza apoi convectia propriu-zisa, care
indeparteaza caldura condusa. Aproximativ 12% din caldura corporala se
pierde prin convectie. Pierderile cresc foarte mult in cazul expunerii
organismului la curenti de aer rece. Prin convectie se pierde caldura
si pe suprafata cailor respiratorii, in aerul expirat.
Pierderea prin convectie se realizeaza si in cazul imersiunii, apa ca
si aerul fiind fluide.
Din cauza caldurii specifice mari a apei ( 1,00 ) fata de cea a
aerului ( 0,17-0,24 ), pierderile de caldura prin convectie, ale unui
om ce inoata in apa rece, cresc la 20° C, aproximativ de 200 ori, fata
de pierderile in aer. Din acest motiv, ca inotatori in apa rece, nu
rezista decat subiectii cu un deposit abundant de grasime subcutanata.

Prin convectie si conductie se pierd aproximativ 800 kcal in 24 ore.
4) Evaporarea apei Un litru de apa, prin evaporare la 37° C, absoarbe
de la corpurile din jur o cantitate de caldura egala cu 580 kcal.
Intrucat un om, in conditii normale de existenta, pierde in 24 de ore
circa 500 ml apa, prin evaporare la suprafata tegumentului, chiar in
lipsa secretiei sudorale ( perspiratio insensibilis ), si circa 500 ml
prin vaporii care satureaza aerul expirat, folosindu-se la suprafata
mucoasei respiratorii, rezulta o deperditie totala de aproximativ 600
kcal in 24 ore, prin evaporarea apei.
Cantitatea de apa ce se evapora la suprafata corpului depinde de
suprafata la care se face vaporizarea, de temperature pielii, de
tensiunea de vapori a aerului si de miscarile acestuia. Umiditatea
relativa de 40%-60% a aerului asigura sub acest raport confortul
optim. Intr-un aer incalzit si saturat cu vapori de apa, evaporarea nu
se produce si eliminarea este oprita.
Prin tegument se elimina cea mai mare cantitate de caldura ( 83% )
gratie iradierii, convectiei si evaporarii. Prin aparatul respirator,
pierderea se face prin convectie ( incalzirea aerului inspirit ) si
prin evaporare ( saturarea aerului expirat cu vapori ) si prin
evaporare mica si ocazionala. La fel este neglijata pierderea de
caldura prin urina si fecale.
In total, pierderile calorice prin iradiere, conductie, convectie si
evaporare, se cifreaza in 24 ore la 2400-2800 kcal, consumul caloric
al unui subiect adult cu existenta sedentara.
Factorii biologici care regleaza dependenta de caldura
Pierderile fizice ale caldurii produse in organismul unui animal
homeoterm, in mediul inconjurator, sunt conditionate de factorii
biologici:
1) Transportul caldurii pe calea sangelui prin convectie dinspre
nucleul corporal, spre periferie este influientat de gradul de
activitate a circulatiei. Deci cresterea debitului circulator va
asigura un transport marit de caldura dinspre nucleul corporal spre
mantaua periferica.
2) Irigatia cutanata se reduce prin mecanisme reflexe in cursul
expunerii la frig si se activeaza la expunerea al cald, cu deosebire,
in vasele sanguine ale extremitatilor, in primul rand ale mainilor, cu
irevatie mai bogata. Forma cilindrica, cu raza redusa a degetelor,
care le confera o suprafata mare in raport cu volumul, face ca , in
aceasta zona cutanata, deperditia de caldura sa fie reglata in limite
foarte largi, prin mecanisme vasomotorii.

Teritoriul cutanat se caracterizeaza prin inervatia simpatica
vasoconstrictoare bogata; pielea este lipsita de nervi
vascodilatatori. Sensibilitatea vaselor terminale cutanate este insa
apreciabila la substantele cu actiune vasodilatatoare ( acetilcolina,
histamine, kinine, produsi de proteoliza ). Vasodilatatia cutanata se
realizeaza si metameric, prin reflexe axonice la stimuli nociceptivi.
Acestea au rol protectiv. Plexurile venoase subpapilare cutanate, care
contin un apreciabil volum de sange au un important rol in
reprezentarea volumului sanguine, depozitat in piele, organelor
active, in cursul reactiilor simpato-aderale. Dispozitia anatomica a
retelei circulatorii terminale din piele este adaptata deperditiei
termice.
Masurarea debitului circulator cutanat, care se practica astazi cutent
cu procedeul descries de Hensel, bazat pe principiul de clearance
termic, arata o irigatie cutanata de repaus la punctual de
neutralitate termica de 2-3 cmł sange/min/100 g tesut, cu o diferenta
arterio-venoasa de 2 vol. O2 %. Racirea tegumentului, cresterea
tonusului simpato-adrenal, stimularea electrica a hipotalamusului
posterior prduc vasoconstrictie cutanata, cu reducerea debitului
circulator la 0,2 ml/min/100 g.
In cursul vasodilatatiei active a tegumentului degetelor, prin
scaderea tonusului vasoconstrictorilor sau sub actiunea substantelor
vasodilatatoare, debitul circulator cutanat poate ajunge la 120
cmł/min/100 g tesut. Rezulta deci ca circulatia cutanata se poate
actiav in proportie de 600 ori.
Raportat la debitul circulator general, debitul plexurilor venoase
cutanate subpapilare poate varia de al valori apropiate de 0, pana la
30% din debitul cardiac.
Valoarea debitului cutanat este controlata prin tonusul arteriolelor,
inervate de simpatic si aflate sub dependenta centrilor din
hipotalamusul posterior.
Teritoriul circulator cutanat reprezinta astfel un radiator reglabil
al corpului.
Reglarea circulatiei cutanate se face prin mecanisme reflexe, prin
actiunea temperaturii sangelui asupra anumitor zone din hipotalamus si
prin actiunea directa a caldurii asupra vaselor cutanate. Caldura
excitata un efect relaxant asupra musculaturii netede a vaselor si a
altor organe ( intestin, vezica ). In acest efort pot interveni si
substante vasodilatatoare ce se produc sub influienta caldurii, care
apar evident in arsuri, cand irigatia pielii creste exprimat.
Cresterea debitului cutanat circulator asigura marirea deperditiei de
caldura in expunerea intr-un mediu incalzit, prin conductie si
iradiere, numai intre anumite limite de crestere a temperaturii, date
de diferenta dintre temperature pielii si a mediului.
3) Secretia sudorala. Cresterea temperaturii mediului ambiant la
valori apropiate, sau superioare celor cutanate, determina la om
intreventia unui alt mecanism al deperditiei calorice: secretia
sudorala. Ea apare obisnuit cand temperature cutanata atinge 34,5° C.
La animale lipsite de glande sudorale, cum este cainele, pierderea se
face prin polipneea termica, care intensifica evaporarea apei
de-a-lungul suprafetei cailor respiratorii superioare. Mecanism fizic
al deperditiei de caldura consta in evaporarea apei, la suprafata
pielii. Cu fiecare litru de apa evaporate se pierd 580 kcal.
Glandele sudorale de tip tubular se gasesc la om in numar aproximativ
2,5 milioane, fiind mai dense in zona mainilor si picioarelor. Ca
structura sunt alcatuite dintr-o portiune incolacita care secreta
sudoare primara izotermica cu plasma si din un conduct rectilin, care
strabate dermul, si de-a lungul caruia sunt resorbiti unii
constituienti ai secretiei primare, cum este, de exemplu, sodiul.
Aproximativ 50% din sudoarea produsa intr-o zi calda provine din zona
trunchiului, 255 din teritoriul cutanat al membrelor inferioara si 25%
din al extremitatilor cefalice si al membrelor superioare.
Sudoarea este lichid adipos, hipotonic in raport cu plasma (0,55 g%
substante solide ). Dintre constituentii sudorii cel mai important
este clorura de sodiu, care se gaseste la adultii tineri in cantitate
de 33 mEq 0/00 ( 0,19g 0/00 ), pentru a creste progresiv cu varsta la
44 mEq 0/00 ( 0,32g% ), la peste 50 de ani. Sodiul mai creste in
sudoare cu cresterea debitului sudoral, datorita resorbtiei mai reduse
in ductul glandei. La subiectii ce lucreaza la temperaturi ridicate
continutul in sare al secretiei sudorale scade. Sudoarea mai contine
uree, aproximativ in aceeasi concentratiei ca in plasma sanguina (
0,03 g% ). Prin stimularea producerii unor mari cantitati de sudoare
se urmarea altadata, inainte de existenta procedeelor de dializa
extracorporala asangelui, asigurarea unei eliminari a substantelor de
retentie in insuficienta renala. Acidul lactic este in cantitate
superioara, fiind produs de glandele sudorale. Este de retinut ca
odata cu debitul sudoral, sodiul si potasiul cresc in concentratie, pe
cand azotul sudoral scade. Eliminarea sodiului in sudoare este sub
control corticosuprarenal; aldosteronul reduce sodiul sudoral.
Secretia sudorala poate fi apreciata indirect, in raport de
conductibilitatea electrica a pielii, care creste pe masura ce apare
secretia ( reflex psihogalvanic ), sau badijonand in prealabil pielea
cu o solutie de iod in alcool si aplicand apoi pe suprafata sa, in
cursul activitatii secretorii, o hartie de filtru impregnanta cu
amidon. Fiecare glanda sudorala in activitate lasa o pata albastra pe
hartie.
Mecanismul secretiei sudorale este exclusive nervos. Dupa sectionarea
nervilor, in teritoriul denervat nu se mai produce secretie sudorala.
Ea reapare o data cu regenerarea, fiind un semn al acesteia.
Sub raportul inervatiei, glandele sudorale se grupeaza in ecrine si
apocrine. Numai glandele ecrine au rol in termoreglare. Sunt
raspandite la suprafata corpului. Intre ele, un comportament deosebit
au cele de pe planta sip alma, care secreta mai ales in emotii.
Inervatia lor este simpatico colinergica, dar de origine diferita
pentru palma si rest.
Cele apocrine sunt repartizate in regiunea axilara si pubiana-secreta
un produs bogat in substante organice, care fiind descompuse de flora
bacteriana, cutanata, exala mirosuri caracteristice. Acestea au
inervatie adrenergica; activitatea lor creste in stresul emotional.
Secretia sudorala in procesul de termoreglare este declansata sub
influenta caldurii ambiente, respectiv a incalzirii pielii, pe doua
cai: reflexa si prin actiunea central directa asupra sistemului nervos
asangelui incalzit. Centrii sangelui incalzit. Centrii de reglare sunt
in hipotalamusul anterior.
Reflex, stimularea termoreceptorilor cutanati declansaza prin
aferentele directe sau integrate in hipotalamusul anterior, reflexe
segmentare cu centrii in coarnele laterale ale maduvei, a caror cale
eferenta este simpatico colinergica.
Cresterea temperaturii sangelui stimuleaza, mai ales pe cale directa,
centrii secretiei sudorale din hipotalamusul anterior, ceea ce
declansaza simultan o secretie generala, al fel prin fibrele
simpatico, avand ca mediator acetilcolina. Atropina, substanta care
antagoneaza efectul muscular al acetilcolinei, reduce numai secretia
sudorala nu si vasodilatatia. Faptul a fost explicat de Fox si Hilton
prin eliberarea din celulele glandelor sudorale in activitate de
kalicreina, care ajungand in lichidul interstitial actioneaza asupra
kininogenului eliberand bradikinina. Bradikinina intretine fluxul
sanguine marit, necesar activitatii secretorii. Mecanismul este
similar cu cel intalnit in activitatea glandelor salivare.
Cantitatea de sudoare secretata in 24 de ore variaza in limite foarte
largi, in raport de functia de termoreglare.

Difuzia cutanata pasiva a apei din lichid interstitial si sange este
foarte redusa, epiderma fiind putin permeabila pentru apa. In conditii
obisnuite, ea reprezinta aproximativa 10 ml/ora, deci 250 ml in 24
ore.Intr-un mediu rece, secretia sudorala este nula; intr-un mediu cu
temperatura foarte ridicata poate creste la 1,5 l/ora la personae
neadaptate si pana la 3,5 l/ora la subiecti aclimatizati.
Aclimatizarea se realizeaza prin proliferarea glandelor si cresterea
hipotoniei sudorii, cu crutarea in acest mod a pierderilor de sodium.
Fenomenul prezinta importanta la tropice ( in asemenea conditii se
produc 4 l sudoare, in conditii extreme pana la 10 l sudoare zilnic )
si inmunca al temperature ridicate.
Pierderile de sodiu si apa se intalnesc cu ape sodate si carbogazoase.
Secretia sudorala, ca mecanism al termoreglarii devine ineficienta
cand aerul este saturat cu vapori; evaporarea apei si racirea
tegumentului nu mai au loc; se produce staza calorica si hipertermie.
4) Izolarea organismul de temperature ambianta se realizeaza prin
grasimea subcutanata. Conductanta termica a straturilor de grasime,
piele, muschi este in raport de 3:2:1. la animale din regiunile
arctice, grasimea subcutanata este mult mai abundant reprezentata
decat in cele tropicale.
Blana, pentru unele specii, si vesmintele, pentru om, constituie un
izolator de mare importanta in mentinerea temperaturii corpului. Dupa
pozitia parului regleta de muschii erectori, sau a penajului,
pierderile de caldura pe suprafata cutanata sunt reglate in limite
largi.
5) Postura. Gradul de racire al corpului depinde de suprafata
corporala expusa. De aceea, animalele intr-un mediu incalzit dorm in
pozitie relaxata, expunandu-si toracele si abdomenul; la frig pozitia
ghemuita reduce suprafata totala corporala, indeosebi toracele si
abdomenul.