|
|
|
Cerinte psihologice ale antrenamentului fata de sportive - formarea deprinderilor motrice.
Un antrenament eficient depinde de o multitudine de factori. Antrenorii trebuie sa detina cunostinte profunde in legatura cu sportul lor, si sa fie strategi inovatori, buni mobilizatori si consilieri competenti pentru sportivi. Totusi, in centrul unui antrenament de succes se afla intelegerea procesului formarii deprinderilor motrice. Sportivii intra in arena sportiva cu abilitati si experiente anterioare diferite. Antrenorul trebuie sa perceapa modul in care un sportiv incepator dobandeste atributele unei noi deprinderi cat si nivelul la care un sportiv cu experienta isi mentine performantele deprinse. Aceasta cunoastere va permite antrenorului sa-si structureze exercitii eficiente si sa genereze reactii de raspuns la erorile comportamentului motric, sa inteleaga daca sau nu comportamentele lor si procesul de invatare si apreciere maresc potentialul de dezvoltare a sportivilor.
Formarea deprinderilor motrice reprezinta un ansamblu de procese interne asociat cu exersarea ce conduce, in mod relativ, la schimbari durabile in comportamentul motric. Deoarece deprinderile motrice presupun procese intern care au loc in sistemul nervos central al sportivului ele nu pot fi studiate decai monitorizand performanta sportivului, ceea ce ne permite sa formulam condu1 asupra desfasurarii procesului invatarii. Fitts si Posner a i descris trei faze ale procesului de formare a deprinderilor motrice: cognithc asociativa si automatizata.
Faza cognitiva. In aceasta faza de inceput a formarii deprinderilor, cei care invata isi concentreaza atentia asupra modalitatilor in care performanta ar putea fi atinsa. Antrenorul explica sau descrie deprinderea furnizand informatii prin utilizarea de demonstratii, filme, grafice sau alte mijloace vizuale pentru a-i ajuta pe cei care invata sa-si formeze o reprezentare clara in legatura cu noua deprindere. in timpul acestei etape cei care invata folosesc procesele mentale pentru a intelege cum urmeaza a fi realizata fiecare sarcina. Etapa cognitiva este caracterizata printr-o activitate de transpunere in plan verbal a executiei.
Acest proces este caracterizat prin orientarea constientizata a atentiei asupra detaliilor miscarilor proprii si, in acelasi timp, asupra altor aspecte ale circumstantelor externe (pozitiile coechipierilor sau miscarile aparatorilor). Sistemul senzorial dominant, in faza cognitiva, este cel vizual, care permite controlul membrelor care exerseaza deprinderea noua.
Faza cognitiva este o perioada relativ scurta in procesul complex al invatarii. Poate dura numai cateva minute, cum ar fi predarea unei deprinderi simple unor sportivi exersati sau poate implica o perioada mai lunga de timp daca deprinderea este complexa iar sportivii sunt incepatori. Faza cognitiva este completa cand sportivii pot executa, in mod acceptabil, elementul tehnic in modul in care a fost demonstrat. in faza automatizarii, programul motric pentru generarea miscarilor corecte este foarte bine dezvoltat si bine fixat in memorie, sportivii concentrandu-se pe alte aspecte in afara de tehnica. In timpul unui astfel de meci el ia in considerare pozitia si miscarile adversarilor in egala masura cu cele ale coechipierilor; elapreciaza saritura, o pasa spre dreapta sau spre stanga, o fenta intr-o singura directie, poate opta pentru incetinirea si scoaterea mingii din teren pentru a incepe o noua lansare. Instructiunile din timpul fazei avansate a invatarii servesc pentru a-i sprijini pe sportivi sa-si mentina propriul nivel si pentru a-i motiva sa-si continuedorinta de imbunatatire.
Majoritatea specialistilor sunt de acord ca singurul si cel mai important factor in dobandirea capacitatilor este exersarea repetata a unei deprinderi, astfel incat sa poti deveni eficient. in general, cu cat numarul repetarilor este mai mare, cu atat invatarea este mai temeinica; cu toate acestea, practica in sine nu este suficienta pentru a le permite sportivilor sa se afirme in mod cert. Vechiul adagiu ca practica te face perfect nu este in mod necesar adevarat; sportivii trebuie sa participe in antrenament cu intentia de a se perfectiona; acest lucru inseamna ca formarea deprinderilor implica mai mult decat niste exercitii fizice.
In majoritatea sporturilor, cei angajati in activitatea motrica sunt determinati sa-si formeze o diversitate de deprinderi. Luand in considerare complexitatea deprinderilor si timpul disponibil limitat exersarii, antrenorii sunt nevoiti sa formeze mai mult decat o singura deprindere intr-un singur antrenament, cum ar fi: realizarea unei sarituri sau oprirea unei mingii in teren. Aceasta sarcina implica, in mod evident, perceperea unui stimul (mingea din teren, miscarea corpului in fata mingii) si aplicarea unui element tehnic (pentru a opri mingea si realiza aruncarea corecta). Antrenorul poate concepe ca cel mai bun mijloc de a invata aceasta sarcina ca fiind practicarea in conditii constante: ii va da ca sarcina sportivului sa execute 100 de lovituri, dar fiecare minge va fi aruncata cu o viteza constanta, ajungand in acelasi loc pe teren si executand exact aceeasi saritura si aceeasi rostogolire caracteristica. Antrenorul considera ca acest tip de practica ii va permite sa stapaneasca bazele aruncarii pe teren si sa empatizeze cu jucatorul.
Un alt antrenor adopta o cale de invatare prin practica variabila: el va oferi, de asemenea, ca sarcina executarea a 100 de lovituri de mingii care vin din diferite locuri ale terenului, jucatorul urmand sa se miste atat in stanga cat si in dreapta si realizand diferite sarituri si rostogoliri necesare. Acest tip de exercitiu este cu mult mai realist, apropiindu-se de conditiile specifice de joc.
Metodele de exersare, totala sau partiala, ar trebui sa fie gandite ca poli extremi ai unui continuu. Metoda totala pretinde sportivilor sa practice activitatea sau deprinderea in integritatea ei ca o unitate; metoda partiala cere sportivilor sa practice fiecare componenta a activitatii sau deprinderii separat si apoi sa combine partile insusite intr-o totalitate. intre aceste doua extreme exista variatie, cunoscuta sub denumirea de metoda partial-progresiva, in care primele doua parti ale deprinderii sunt practicate separat si apoi reunite si practicate ca o unitate; cea de a treia parte este imediat practicata si apoi reunita cu primele doua si asa mai departe, pana cand deprinderea este complet insusita.
